W. T. 15 Martie 1906, R3745

Întrebare: Frate Russell, am primit nu demult o scrisoare care arată că tu nu poţi fi considerat infailibil, pentru că cel care scrie scrisoarea pretinde că ţi-ai schimbat vederile cu privire la caracterul potrivit al alegerii Bătrânilor de către diferitele adunări ale poporului Domnului, pentru supravegherea lucrării Domnului. Cel care scrie scrisoarea la care mă refer cred că a fost odată Bătrân în Biserica din St. Louis, dar nemaifiind ales de către congregaţie el respinge adunarea ca “Babilonism”. În scrisoarea despre care vorbesc, el pretinde că dă un citat dintr-un Turn de Veghere vechi care face să pară că la acel timp tu nu ai considerat necesară alegerea de Bătrâni. Apoi el citează din Turnuri de Veghere mai recente şi din Zorile Mileniului Vol. VI (Studii în Scripturi, n.t.), cuvintele tale prin care recomanzi alegerea de Bătrâni şi oferi sugestii cu privire la calităţile scripturale ale acestora.

Întrebarea mea este: Acest lucru este adevărat? Ţi-ai schimbat vederea cu privire la acest subiect, şi dacă da, pot să întreb de ce?

Răspuns: — Mai întâi de toate mă grăbesc să te asigur că niciodată nu am pretins infailibilitate. Nu aştept să fiu infailibil până când, prin harul Domnului, voi primi o parte în Întâia Înviere; atunci, fiind venit ceea ce este perfect, se va înlătura ceea ce este în parte; vom vedea aşa cum suntem şi noi văzuţi şi vom cunoaşte aşa cum suntem şi noi cunoscuţi.

Noi acceptăm scrierile celor doisprezece apostoli ca fiind în aşa mod supravegheate de Domnul încât sunt fără nici o eroare. El Însuşi a spus despre scriitori, apostolii: Orice veţi lega, veţi stabili, pe pământ va fi recunoscut ca legat sau stabilit în ceruri, şi orice veţi dezlega sau elibera pe pământ va fi dezlegat sau eliberat în ceruri. De aceea noi putem privi prezentările acelor doisprezece oameni, destinaţi de Domnul pentru a fi reprezentanţii Săi speciali în dispensaţia Spiritului sfânt, ca fiind infailibile, adevărate, fără eroare. Dar nu avem nici o bază să credem că oricare alţii în afara apostolilor au fost atât de miraculos ţinuţi de puterea lui Dumnezeu cum au fost cei doisprezece, sau că noi avem vreo autoritate în Cuvântul lui Dumnezeu pentru a considera cuvintele şi scrierile altora ca fiind deasupra sau dincolo de examinarea sau dovedirea lor cu Scripturile. Aceasta a fost invariabil prezentarea făcută de noi. Străduinţa noastră a fost să prezentăm Cuvântul lui Dumnezeu cu credincioşie după cum ni l-a dat El să-l înţelegem — dacă stăm în picioare sau cădem este treaba Stăpânului nostru (Rom.14:4). Totuşi avem încredere că şi cursul nostru are aprobarea acelora din poporul drag al Domnului care, conduşi de Spiritul Său, umblă acum în lumina adevărului prezent.

VEDEREA NOASTRĂ ESTE DIFERITĂ

Noi nu negăm creşterea în cunoştinţă, şi că acum vedem într-o lumină puţin diferită voia Domnului cu privire la Bătrâni sau la conducători în diferitele grupuri ale poporului Său. Greşeala noastră în judecată a fost că am aşteptat prea mult de la iubiţii fraţi care, venind timpuriu în Adevăr au devenit în mod natural conducătorii acestor mici grupuri. Vederea ideală pe care am menţinut-o iubitor despre ei a fost că efectul cunoştinţei Adevărului asupra lor va fi în direcţia umilinţei, făcându-i să aprecieze propria lor micime, şi că orice ştiu şi pot să prezinte şi altora este din poziţia de purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu şi datorită faptului că sunt folosiţi de El. Speranţele noastre ideale au fost că aceştia vor fi în oricare sens al cuvântului exemple pentru turmă; şi că dacă providenţa Domnului va aduce în micul grup unul sau mai mulţi la fel de competenţi, sau mai competenţi, în prezentarea Adevărului, atunci spiritul iubirii îi va con­duce ca în onoare să-şi dea întâietate şi astfel să se ajute şi să se îndemne unul pe altul la participarea în serviciul Bisericii, corpul lui Cristos.

Cu acest gând în minte noi am tras concluzia că datorită măsurii mai mari a harului şi adevărului acum disponibile şi apreciate de poporul consacrat al Domnului, n-ar fi necesar ca ei să urmeze calea arătată de apostoli în Biserica timpurie. Greşeala noastră a constat în nereuşita de a înţelege că aranjamentele arătate de apostoli sub supraveghere divină sunt superioare oricăror altora, indiferent cine le-ar formula, şi că Biserica ca întreg va trebui să aibă regulile instituite de către apostoli până când, prin schimbarea noastră la înviere, toţi vom fi făcuţi compleţi şi perfecţi şi vom fi direct asociaţi cu Învăţătorul.

Greşeala a ieşit în atenţia noastră treptat, văzând între fraţii dragi o anumită măsură din spiritul de rivalitate şi o dorinţă din partea multora să se ţină de conducerea întrunirilor ca de o funcţie, în loc să fie privit ca un serviciu, şi să excludă şi să împiedice a se dezvolta ca conducători pe alţi fraţi cu aceeaşi capacitate naturală, cu aceeaşi cunoştinţă despre Adevăr şi cu aceeaşi competenţă în mânuirea săbiei Spiritului. Din diferite grupuri ale poporului Domnului am primit întrebări formulate cu bunăvoinţă despre ce ar trebui făcut în cazul unui frate care ar dori să domnească peste moştenirea lui Dumnezeu — care ar dori să conducă Biserica ca şi cum el ar fi infailibil şi ca şi cum fraţii în general ar fi dintr-o clasă inferioară. Peste tot am sfătuit la moderaţie, şi în special ca fratele ofensator să fie judecat cu îngăduinţă, amintindu-le fraţilor sugestia apostolului că proeminenţa în capacitatea de a învăţa este deosebit de periculoasă, şi că, îndreptând pe acest frate ei trebuie să-şi aducă aminte de propriile lor slăbiciuni şi pericole în aceeaşi direcţie. Dar i-am asigurat în mod clar că în ordinea divină cât şi în ordinea raţională, întreaga congregaţie a celor consacraţi trebuie să caute şi să hotărască voia Domnului cu privire la conducătorii ei şi nu trebuie să permită nimănui să uzurpe această funcţie a Bisericii şi să hotărască pentru ea că el este singurul şi singura alegere a Domnului pentru serviciu.

Noi am sfătuit că, din contră, dovada unui spirit egoist şi dorinţa de a fi cel mai mare este un indiciu al nepotrivirii pentru poziţie, şi că lăsând pe unul “căpos” să continue în poziţia de conducător ar fi vătămător nu numai pentru congregaţie ci şi pentru acel conducător, pentru că avem asigurarea scripturală că Dumnezeu se împotriveşte celui mândru, celui egoist, şi Îşi arată favoarea celui umilit. Iar îndemnul apostolului este: “Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” — când perfecţiunea noului corp în armonie cu mintea nouă va fi luat pe deplin locul imperfecţiunilor trupeşti actuale.

Ai menţionat Biserica din St. Louis şi îmi aduc aminte că micul grup de acolo a avut dificultăţi în privinţa conducerii — şi probabil tocmai cu cel care a scris scrisoarea pe care tu o menţionezi. El s-a considerat ofensat de întreaga adunare pentru că n-a fost lăsat să conducă toate treburile Bisericii. Mi-a scris insistând că el ştie că Dumnezeu l-a numit pe el în acea poziţie, sugerând că adunarea nu are nimic de-a face cu acest lucru decât să-l sprijine pe el, şi sprijinindu-l pe el sprijină pe Domnul şi voia Domnului. El a îndemnat să nu fie ales, să nu fie votat, ci să fie acceptat de către adunare că este numit în mod divin. El a dorit ca eu să impun acest lucru asupra adunării.

Am obiectat, şi într-un mod cât am putut mai blând i-am arătat că vocea Domnului în ceea ce priveşte comportarea noastră individuală trebuie s-o căutăm în propria noastră minte cu ajutorul Scripturii, iar vocea Lui cu privire la Biserică trebuie căutată printr-o exprimare a sentimentelor tuturor membrilor consacraţi, fiecare căutând să exprime, după cea mai bună capacitate a lui sau a ei, mintea Spiritului, aşa cum este asigurată de Cuvânt.

Fratele, evident, s-a simţit rănit că n-am recunoscut numirea lui divină, şi acum după mai mulţi ani resentimentul, presupun, iese la iveală prin scrisoarea la care te referi, şi înţeleg că au fost trimise copii ale acestei scrisori şi altora, la fel ca ţie.

Astfel de fapte şi experienţe mi-au demonstrat nu numai înţelepciunea metodei apostolilor în privinţa “bătrânilor în fiecare cetate” (Tit 1:5) dar şi necesitatea unei astfel de căi — că altfel poporul Domnului nu va face progresul potrivit în cunoştinţă şi în harurile Spiritului, şi nici nu vor ajunge să aprecieze pe deplin libertatea cu care Cristos face liber, şi a egalităţii ca fraţi de aceeaşi clasă, aceeaşi adunare, aceeaşi grupare, acelaşi corp, compus din toţi cei care se încred în sângele preţios al lui Cristos şi sunt pe deplin devotaţi serviciului Său.

Nu îmi este ruşine de poziţia pe care am avut-o la început şi nici de poziţia mea de acum în această chestiune. Nu mă surprinde că nu am înţeles situaţia pe deplin, că nu mi-am dat seama de ambiţiile şi egoismul care încă aparţine cărnii prietenilor, chiar după conceperea de Spirit şi aţintirea privirii la lucrurile de sus şi a străduinţei de a fi guvernaţi de înţelepciunea de sus.

Fără a face o comparaţie între mine, sau oricare altul din timpul prezent, ca purtători de cuvânt ai Domnului, şi cei doisprezece purtători de cuvânt speciali îndrumaţi atât de minunat de Domnul la începutul acestei dispensaţii, îndrăznesc să atrag atenţia asupra faptului că chiar şi celor mai proeminenţi dintre aceia le-a trebuit timp să înţeleagă gândul Spiritului în diferite subiecte: de exemplu, apostolul Petru a avut nevoie de o viziune şi experienţe ulterioare pentru a putea învăţa lecţia că zidul despărţitor de la mijloc, dintre evrei şi neamuri, a fost dărâmat, aşa încât acum, sub termenii acestei dispensaţii Evanghelice, nu mai există nici evreu, nici grec, nici rob, nici liber, care să aibă vreo proeminenţă sau preferinţă specială în ceea ce priveşte favoarea Domnului. Petru a avut o viziune de un anumit fel pentru a-i arăta adevărul asupra acelui subiect; eu am avut o viziune de un alt fel — o lecţie de experienţă care a venit din diferite congregaţii ale poporului Domnului, care m-a condus la metoda apostolică şi m-a convins că aceasta este încă necesară pentru dezvoltarea potrivită, zidirea şi progresul Bisericii care este corpul lui Cristos.

PRACTIC NICI O SCHIMBARE

Aşa cum te înţeleg, scrisoarea fratelui sugerează faptul că dacă micile biserici îşi aleg propriii conducători în loc ca aceştia să se aleagă singuri, dovedeşte că noi am devenit sectari, Babilon. Ei bine, este dificil să spui cum li se par lucrurile celor care încep să piardă spiritul adevărului şi care încep să intre în întuneric. De fapt noi nu am sprijinit niciodată ideea ca Biserica să recunoască un conducător doar pentru că el zice că crede despre sine că este numit divin. Gândul nostru a fost că spiritul Domnului care predomină între cei care au Adevărul, îi va mişca în aşa mod pe toţi încât într-o inimă şi într-un gând fiecare va fi bucuros să cedeze ocazii şi să facă serviciu celorlalţi după cum pot mai bine, şi astfel voia Domnului va fi îndeplinită. Întreaga greşeală a fost că am aşteptat prea mult de la tovarăşii de slujbă, neglijând a urma metoda apostolică de a alege servitorii “prin ridicare de mâini”, sau folosirea altor mijloace pentru a afla opinia consacraţilor cu privire la gândul Domnului în acest subiect.

NICI O ORGANIZAŢIE ACUM

Aceia care declară că noi am format o sectă sau o denominaţie denaturează faptele. O sectă este o ruptură, iar noi nu ne-am rupt de nicăieri. Străduinţa noastră este să aducem pe tot poporul lui Dumnezeu în relaţie de inimă şi părtăşie cu Domnul şi unul cu altul. Noi acceptăm ca fraţi pe toţi cei care se încred în sângele preţios ca preţul lor de răscumpărare şi care pretind şi dovedesc o deplină consacrare faţă de serviciul Domnului. Noi nu respingem pe nimeni de la părtăşie creştină pe baza acestor linii, oricare ar fi teoriile sale asupra subiectelor marginale şi mai puţin esenţiale.

Noi nu suntem nici denominaţie pentru că noi nu acceptăm nici un nume decât acela al Domnului nostru Isus Cristos. Noi suntem creştini, nici mai mult nici mai puţin. Noi acceptăm toate numele date Bisericii în Scripturi, dar neluând unul dintre ele ca un titlu distinctiv, aşa cum fac prietenii noştri din denominaţiile creştine. Fiecare persoană are relaţia sa cu Domnul, şi pentru că este în relaţie cu Domnul, este în relaţie cu toţi ceilalţi care sunt la fel în relaţie cu Domnul, pentru că Corpul lui Cristos este unul singur. Aceasta, unirea noastră cu Domnul, este unirea scripturală, şi nu există alta: şi după câte ştim noi nici o altă grupare a poporului Domnului nu ia această poziţie în întregimea ei, nici nu se bazează deplin pe ea. Prin harul Domnului noi sperăm să stăm astfel până ce El va spune, “Bine!” şi ne va primi în Împărăţia Sa glorioasă.

TERMENUL “BABILONISM”

Cuvântul Babilonism, după cum am arătat adeseori, înseamnă confuzie. Nu confuzie în ceea ce priveşte organizarea, pentru că diferitele departamente ale Babilonului, diferitele lui denominaţii, au organizări foarte stricte care nu permit nici o confuzie. Confuzia Babilonului constă în doctrinele ei care sunt nescripturale, confuze, contradictorii, multe dintre ele eronate. Ne temem că fratele din a cărui scrisoare citezi este cel în pericol să ajungă într-o stare babilonică — ideile lui sunt desigur foarte confuze în ceea ce priveşte chestiunea Bătrânilor. În faptul că in­sistă ca el şi alţi Bătrâni să domnească peste Biserică prin numire divină şi fără nici o numire umană, el se apropie de o poziţie şi mai extremă decât Papa de la Roma, despre care credem că este destul de babilonic; pentru că nici chiar Papa de la Roma nu ajunge la poziţia lui prin uzurpare ci printr-o alegere a cardinalilor.