INFAILIBILITATEA ŞI FUNCŢIA DE BĂTRÂN ÎN BISERICĂ
W. T. 15 Martie 1906, R3745 Întrebare: Frate Russell, am primit nu demult o scrisoare
care arată că tu nu poţi fi considerat infailibil, pentru că cel care scrie
scrisoarea pretinde că ţi-ai schimbat vederile cu privire la caracterul potrivit
al alegerii Bătrânilor de către diferitele adunări ale poporului Domnului,
pentru supravegherea lucrării Domnului. Cel care scrie scrisoarea la care mă
refer cred că a fost odată Bătrân în Biserica din St. Louis, dar nemaifiind ales
de către congregaţie el respinge adunarea ca “Babilonism”. În scrisoarea despre
care vorbesc, el pretinde că dă un citat dintr-un Turn de Veghere vechi care
face să pară că la acel timp tu nu ai considerat necesară alegerea de Bătrâni.
Apoi el citează din Turnuri de Veghere mai recente şi din Zorile Mileniului Vol.
VI (Studii în Scripturi, n.t.), cuvintele tale prin care recomanzi alegerea de
Bătrâni şi oferi sugestii cu privire la calităţile scripturale ale acestora.
Întrebarea mea
este: Acest lucru este adevărat? Ţi-ai schimbat vederea cu privire la acest
subiect, şi dacă da, pot să întreb de ce? Răspuns: — Mai întâi de toate mă grăbesc să te asigur că
niciodată nu am pretins infailibilitate. Nu aştept să fiu infailibil până când,
prin harul Domnului, voi primi o parte în Întâia Înviere; atunci, fiind venit
ceea ce este perfect, se va înlătura ceea ce este în parte; vom vedea aşa cum
suntem şi noi văzuţi şi vom cunoaşte aşa cum suntem şi noi cunoscuţi. Noi acceptăm
scrierile celor doisprezece apostoli ca fiind în aşa mod supravegheate de Domnul
încât sunt fără nici o eroare. El Însuşi a spus despre scriitori, apostolii:
Orice veţi lega, veţi stabili, pe pământ va fi recunoscut ca legat sau stabilit
în ceruri, şi orice veţi dezlega sau elibera pe pământ va fi dezlegat sau
eliberat în ceruri. De aceea noi putem privi prezentările acelor doisprezece
oameni, destinaţi de Domnul pentru a fi reprezentanţii Săi speciali în
dispensaţia Spiritului sfânt, ca fiind infailibile, adevărate, fără eroare. Dar
nu avem nici o bază să credem că oricare alţii în afara apostolilor au fost atât
de miraculos ţinuţi de puterea lui Dumnezeu cum au fost cei doisprezece, sau că
noi avem vreo autoritate în Cuvântul lui Dumnezeu pentru a considera cuvintele
şi scrierile altora ca fiind deasupra sau dincolo de examinarea sau dovedirea
lor cu Scripturile. Aceasta a fost invariabil prezentarea făcută de noi.
Străduinţa noastră a fost să prezentăm Cuvântul lui Dumnezeu cu credincioşie
după cum ni l-a dat El să-l înţelegem — dacă stăm în picioare sau cădem este
treaba Stăpânului nostru (Rom.14:4). Totuşi avem încredere că şi cursul nostru
are aprobarea acelora din poporul drag al Domnului care, conduşi de Spiritul
Său, umblă acum în lumina adevărului prezent. VEDEREA NOASTRĂ
ESTE DIFERITĂ Noi nu negăm creşterea în cunoştinţă, şi că acum vedem
într-o lumină puţin diferită voia Domnului cu privire la Bătrâni sau la
conducători în diferitele grupuri ale poporului Său. Greşeala noastră în
judecată a fost că am aşteptat prea mult de la iubiţii fraţi care, venind
timpuriu în Adevăr au devenit în mod natural conducătorii acestor mici grupuri.
Vederea ideală pe care am menţinut-o iubitor despre ei a fost că efectul
cunoştinţei Adevărului asupra lor va fi în direcţia umilinţei, făcându-i să
aprecieze propria lor micime, şi că orice ştiu şi pot să prezinte şi altora este
din poziţia de purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu şi datorită faptului că sunt
folosiţi de El. Speranţele noastre ideale au fost că aceştia vor fi în oricare
sens al cuvântului exemple pentru turmă; şi că dacă providenţa Domnului va aduce
în micul grup unul sau mai mulţi la fel de competenţi, sau mai competenţi, în
prezentarea Adevărului, atunci spiritul iubirii îi va conduce ca în onoare
să-şi dea întâietate şi astfel să se ajute şi să se îndemne unul pe altul la
participarea în serviciul Bisericii, corpul lui Cristos. Cu acest gând în minte noi am tras concluzia că datorită
măsurii mai mari a harului şi adevărului acum disponibile şi apreciate de
poporul consacrat al Domnului, n-ar fi necesar ca ei să urmeze calea arătată de
apostoli în Biserica timpurie. Greşeala noastră a constat în nereuşita de a
înţelege că aranjamentele arătate de apostoli sub supraveghere divină sunt
superioare oricăror altora, indiferent cine le-ar formula, şi că Biserica ca
întreg va trebui să aibă regulile instituite de către apostoli până când, prin
schimbarea noastră la înviere, toţi vom fi făcuţi compleţi şi perfecţi şi vom fi
direct asociaţi cu Învăţătorul. Greşeala a ieşit în atenţia noastră treptat, văzând între
fraţii dragi o anumită măsură din spiritul de rivalitate şi o dorinţă din partea
multora să se ţină de conducerea întrunirilor ca de o funcţie, în loc să fie
privit ca un serviciu, şi să excludă şi să împiedice a se dezvolta ca
conducători pe alţi fraţi cu aceeaşi capacitate naturală, cu aceeaşi cunoştinţă
despre Adevăr şi cu aceeaşi competenţă în mânuirea săbiei Spiritului. Din
diferite grupuri ale poporului Domnului am primit întrebări formulate cu
bunăvoinţă despre ce ar trebui făcut în cazul unui frate care ar dori să
domnească peste moştenirea lui Dumnezeu — care ar dori să conducă Biserica ca şi
cum el ar fi infailibil şi ca şi cum fraţii în general ar fi dintr-o clasă
inferioară. Peste tot am sfătuit la moderaţie, şi în special ca fratele
ofensator să fie judecat cu îngăduinţă, amintindu-le fraţilor sugestia
apostolului că proeminenţa în capacitatea de a învăţa este deosebit de
periculoasă, şi că, îndreptând pe acest frate ei trebuie să-şi aducă aminte de
propriile lor slăbiciuni şi pericole în aceeaşi direcţie. Dar i-am asigurat în
mod clar că în ordinea divină cât şi în ordinea raţională, întreaga congregaţie
a celor consacraţi trebuie să caute şi să hotărască voia Domnului cu privire la
conducătorii ei şi nu trebuie să permită nimănui să uzurpe această funcţie a
Bisericii şi să hotărască pentru ea că el este singurul şi singura alegere a
Domnului pentru serviciu. Noi am sfătuit că, din contră, dovada unui spirit egoist şi
dorinţa de a fi cel mai mare este un indiciu al nepotrivirii pentru poziţie, şi
că lăsând pe unul “căpos” să continue în poziţia de conducător ar fi vătămător
nu numai pentru congregaţie ci şi pentru acel conducător, pentru că avem
asigurarea scripturală că Dumnezeu se împotriveşte celui mândru, celui egoist,
şi Îşi arată favoarea celui umilit. Iar îndemnul apostolului este: “Smeriţi-vă
deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă
înalţe” — când perfecţiunea noului corp în armonie cu mintea nouă va fi luat pe
deplin locul imperfecţiunilor trupeşti actuale. Ai menţionat Biserica din St. Louis şi îmi aduc aminte că
micul grup de acolo a avut dificultăţi în privinţa conducerii — şi probabil
tocmai cu cel care a scris scrisoarea pe care tu o menţionezi. El s-a considerat
ofensat de întreaga adunare pentru că n-a fost lăsat să conducă toate treburile
Bisericii. Mi-a scris insistând că el ştie că Dumnezeu l-a numit pe el în acea
poziţie, sugerând că adunarea nu are nimic de-a face cu acest lucru decât să-l
sprijine pe el, şi sprijinindu-l pe el sprijină pe Domnul şi voia Domnului. El a
îndemnat să nu fie ales, să nu fie votat, ci să fie acceptat de către adunare că
este numit în mod divin. El a dorit ca eu să impun acest lucru asupra adunării.
Am obiectat, şi într-un mod cât am putut mai blând i-am
arătat că vocea Domnului în ceea ce priveşte comportarea noastră individuală
trebuie s-o căutăm în propria noastră minte cu ajutorul Scripturii, iar vocea
Lui cu privire la Biserică trebuie căutată printr-o exprimare a sentimentelor
tuturor membrilor consacraţi, fiecare căutând să exprime, după cea mai bună
capacitate a lui sau a ei, mintea Spiritului, aşa cum este asigurată de Cuvânt.
Fratele, evident, s-a simţit rănit că n-am recunoscut
numirea lui divină, şi acum după mai mulţi ani resentimentul, presupun, iese la
iveală prin scrisoarea la care te referi, şi înţeleg că au fost trimise copii
ale acestei scrisori şi altora, la fel ca ţie. Astfel de fapte şi experienţe mi-au demonstrat nu numai
înţelepciunea metodei apostolilor în privinţa “bătrânilor în fiecare cetate”
(Tit 1:5) dar şi necesitatea unei astfel de căi — că altfel poporul Domnului nu
va face progresul potrivit în cunoştinţă şi în harurile Spiritului, şi nici nu
vor ajunge să aprecieze pe deplin libertatea cu care Cristos face liber, şi a
egalităţii ca fraţi de aceeaşi clasă, aceeaşi adunare, aceeaşi grupare, acelaşi
corp, compus din toţi cei care se încred în sângele preţios al lui Cristos şi
sunt pe deplin devotaţi serviciului Său. Nu îmi este ruşine de poziţia pe care am avut-o la început
şi nici de poziţia mea de acum în această chestiune. Nu mă surprinde că nu am
înţeles situaţia pe deplin, că nu mi-am dat seama de ambiţiile şi egoismul care
încă aparţine cărnii prietenilor, chiar după conceperea de Spirit şi aţintirea
privirii la lucrurile de sus şi a străduinţei de a fi guvernaţi de înţelepciunea
de sus. Fără a face o comparaţie între mine, sau oricare altul din
timpul prezent, ca purtători de cuvânt ai Domnului, şi cei doisprezece purtători
de cuvânt speciali îndrumaţi atât de minunat de Domnul la începutul acestei
dispensaţii, îndrăznesc să atrag atenţia asupra faptului că chiar şi celor mai
proeminenţi dintre aceia le-a trebuit timp să înţeleagă gândul Spiritului în
diferite subiecte: de exemplu, apostolul Petru a avut nevoie de o viziune şi
experienţe ulterioare pentru a putea învăţa lecţia că zidul despărţitor de la
mijloc, dintre evrei şi neamuri, a fost dărâmat, aşa încât acum, sub termenii
acestei dispensaţii Evanghelice, nu mai există nici evreu, nici grec, nici rob,
nici liber, care să aibă vreo proeminenţă sau preferinţă specială în ceea ce
priveşte favoarea Domnului. Petru a avut o viziune de un anumit fel pentru a-i
arăta adevărul asupra acelui subiect; eu am avut o viziune de un alt fel — o
lecţie de experienţă care a venit din diferite congregaţii ale poporului
Domnului, care m-a condus la metoda apostolică şi m-a convins că aceasta este
încă necesară pentru dezvoltarea potrivită, zidirea şi progresul Bisericii care
este corpul lui Cristos. PRACTIC NICI O SCHIMBARE Aşa cum te
înţeleg, scrisoarea fratelui sugerează faptul că dacă micile biserici îşi aleg
propriii conducători în loc ca aceştia să se aleagă singuri, dovedeşte că noi am
devenit sectari, Babilon. Ei bine, este dificil să spui cum li se par lucrurile
celor care încep să piardă spiritul adevărului şi care încep să intre în
întuneric. De fapt noi nu am sprijinit niciodată ideea ca Biserica să recunoască
un conducător doar pentru că el zice că crede despre sine că este numit divin.
Gândul nostru a fost că spiritul Domnului care predomină între cei care au
Adevărul, îi va mişca în aşa mod pe toţi încât într-o inimă şi într-un gând
fiecare va fi bucuros să cedeze ocazii şi să facă serviciu celorlalţi după cum
pot mai bine, şi astfel voia Domnului va fi îndeplinită. Întreaga greşeală a
fost că am aşteptat prea mult de la tovarăşii de slujbă, neglijând a urma metoda
apostolică de a alege servitorii “prin ridicare de mâini”, sau folosirea altor
mijloace pentru a afla opinia consacraţilor cu privire la gândul Domnului în
acest subiect. NICI O
ORGANIZAŢIE ACUM Aceia care declară că noi am format o sectă sau o
denominaţie denaturează faptele. O sectă este o ruptură, iar noi nu ne-am rupt
de nicăieri. Străduinţa noastră este să aducem pe tot poporul lui Dumnezeu în
relaţie de inimă şi părtăşie cu Domnul şi unul cu altul. Noi acceptăm ca fraţi
pe toţi cei care se încred în sângele preţios ca preţul lor de răscumpărare şi
care pretind şi dovedesc o deplină consacrare faţă de serviciul Domnului. Noi nu
respingem pe nimeni de la părtăşie creştină pe baza acestor linii, oricare ar fi
teoriile sale asupra subiectelor marginale şi mai puţin esenţiale. Noi nu suntem
nici denominaţie pentru că noi nu acceptăm nici un nume decât acela al Domnului
nostru Isus Cristos. Noi suntem creştini, nici mai mult nici mai puţin. Noi
acceptăm toate numele date Bisericii în Scripturi, dar neluând unul dintre ele
ca un titlu distinctiv, aşa cum fac prietenii noştri din denominaţiile creştine.
Fiecare persoană are relaţia sa cu Domnul, şi pentru că este în relaţie cu
Domnul, este în relaţie cu toţi ceilalţi care sunt la fel în relaţie cu Domnul,
pentru că Corpul lui Cristos este unul singur. Aceasta, unirea noastră cu
Domnul, este unirea scripturală, şi nu există alta: şi după câte ştim noi nici o
altă grupare a poporului Domnului nu ia această poziţie în întregimea ei, nici
nu se bazează deplin pe ea. Prin harul Domnului noi sperăm să stăm astfel până
ce El va spune, “Bine!” şi ne va primi în Împărăţia Sa glorioasă. TERMENUL
“BABILONISM” Cuvântul
Babilonism, după cum am arătat adeseori, înseamnă confuzie. Nu confuzie în ceea
ce priveşte organizarea, pentru că diferitele departamente ale Babilonului,
diferitele lui denominaţii, au organizări foarte stricte care nu permit nici o
confuzie. Confuzia Babilonului constă în doctrinele ei care sunt nescripturale,
confuze, contradictorii, multe dintre ele eronate. Ne temem că fratele din a
cărui scrisoare citezi este cel în pericol să ajungă într-o stare babilonică —
ideile lui sunt desigur foarte confuze în ceea ce priveşte chestiunea
Bătrânilor. În faptul că insistă ca el şi alţi Bătrâni să domnească peste
Biserică prin numire divină şi fără nici o numire umană, el se apropie de o
poziţie şi mai extremă decât Papa de la Roma, despre care credem că este destul
de babilonic; pentru că nici chiar Papa de la Roma nu ajunge la poziţia lui prin
uzurpare ci printr-o alegere a cardinalilor.