Luca 16:19-31

Marea greutate pentru mulţi care citesc această scriptură este că, deşi o privesc ca o pildă, totuşi ei o judecă şi trag concluzii din ea ca şi cum ar fi o expunere literală. A o privi ca o expunere literală ar însemna a implica nişte absurdităţi; de exemplu, că bogatul a mers în “iad" din cauză că s-a bucurat de multe binecuvântări pământeşti şi nu i-a dat nimic lui Lazăr, decât fărâmituri. Nici un cuvânt nu se spune despre răutatea lui. Apoi, Lazăr a fost binecuvântat, nu pentru că a fost un copil sincer al lui Dumnezeu, plin de credinţă şi încredere, nu pentru că el a fost bun, ci numai pentru că a fost sărac şi bolnav. Dacă acestea ar fi interpretate literal, singura învăţătură logică ce s-ar putea scoate din ea este că, dacă nu suntem nişte bieţi cerşetori plini de bube, nu vom intra niciodată în fericirea viitoare; şi că dacă acum purtăm in subţire şi purpură, şi avem hrană din belşug în fiecare zi, suntem siguri de un chin viitor. De asemenea, râvnitul loc de favoare este “sânul lui Avraam"; şi dacă toată declaraţia este literală, sânul trebuie să fie şi el literal, şi desigur n-ar încăpea în el foarte mulţi din milioanele de bolnavi şi de săraci de pe pământ.

Dar de ce să analizăm absurdităţile? Ca pildă este uşor de interpretat. Lucrurile spuse într-o pildă nu sunt niciodată lucrurile la care se face referire. Ştim acest lucru din explicaţiile date de Domnul nostru pildelor Sale. Când a spus “grâu", El a avut în vedere pe “fiii împărăţiei", când a spus “neghină", El a avut în vedere pe “fiii celui rău", când a spus “secerători", trebuia să se înţeleagă servii Săi etc. (Mat. 13). Aceleaşi clase au fost reprezentate prin diferite simboluri în diferite pilde. Astfel “grâul" dintr-o pildă corespunde cu “servul bun şi credincios" şi cu “fecioarele înţelepte" din alte pilde. Tot aşa, în această pildă “bogatul" reprezintă o clasă de oameni, iar “Lazăr" o altă clasă.

În încercarea de a explica o pildă ca aceasta, la care Domnul nu ne dă o explicaţie, este desigur potrivită modestia în exprimarea opiniei noastre în privinţa ei. De aceea oferim următoarea explicaţie, fără nici o încercare de a ne impune vederile asupra cititorului, decât atât cât propria lui judecată i le-ar putea recomanda ca fiind în acord cu Cuvântul şi planul lui Dumnezeu. După înţelegerea noastră, Avraam a reprezentat pe Dumnezeu, iar “bogatul" a reprezentat pe poporul lui Israel. Pe vremea când s-a spus această pildă, şi o vreme îndelungată înainte, evreii se îmbrăcau “în purpură şi în mătase veselindu-se în strălucire în toate zilele" -- fiind primitorii speciali ai favorurilor lui Dumnezeu. După cum spune Pavel: “Care, deci, este prerogativa iudeului sau care este folosul circumciziunei? Este mare din toate punctele de vedere; mai întâi că lor li s-au încredinţat cuvintele (Legea şi Profeţia) lui Dumnezeu". Făgăduinţele făcute lui Avraam şi lui David şi organizarea lor ca Împărăţie tipică a lui Dumnezeu au investit pe acel popor cu regalitate, cum este reprezentat prin “purpura" bogatului. Jertfele tipice ale Legii au făcut din ei, în sens tipic, o naţiune sfântă (dreaptă), lucru reprezentat prin “inul subţire" al bogatului -- simbol al îndreptăţirii (“inul este dreptatea sfinţilor"). Apoc. 19:8 Lazăr a reprezentat pe cei de sub lege, îndepărtaţi din favoarea divină, care, bolnavi de păcat, flămânzeau şi însetau după dreptate. “Vameşii şi păcătoşii" din Israel, căutând o viaţă mai bună şi neamurile flămânde după adevăr, care-L “căutau pe Dumnezeu", au constituit clasa Lazăr. Aceştia, la vremea când a fost spusă pilda, erau cu totul lipsiţi de acele binecuvântări divine de care se bucura Israel. Ei zăceau la poarta bogatului. Nu aveau nici o făgăduinţă bogată, de regalitate; nu erau curăţaţi nici măcar tipic, ci în boală morală, murdărie şi păcat ei erau tovarăşi ai “câinilor". În zilele acelea câinii erau priviţi ca nişte creaturi detestabile, iar evreul curăţat în mod tipic îi numea pe cei dinafară “păgâni" şi “câini", şi niciodată n-ar fi mâncat şi nu s-ar fi căsătorit cu ei, şi nici n-ar fi avut vreun fel de legătură cu ei. Ioan 4:9

În privinţa întrebării cum mâncau aceştia din “fărâmiturile" favorii divine care cădeau de la masa înbelşugată a lui Israel, ne dau o cheie cuvintele Domnului către femeia sirofeniciană. El a zis către această femeie dintre neamuri: “Nu este bine (potrivit) a lua pâinea copiilor (a israeliţilor) şi a o arunca câinilor (la păgâni)"; iar ea a răspuns: “Adevărat, Doamne; cu toate acestea câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad din masa stăpânilor lor" (Matei 15:26, 27). Isus i-a vindecat fiica, dându-i astfel fărâmitura de favoare dorită.

A venit însă o mare schimbare dispensaţională în istoria Israelului, când ca naţiune ei L-au respins şi L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Atunci dreptatea lor tipică a încetat -- atunci promisiunea de regalitate a încetat să mai fie a lor, şi împărăţia a fost luată de la ei pentru a fi dată unui popor care să aducă roadă din ea -- Bisericii Evanghelice, “un neam ales … naţiune sfântă" (Tit 2:14; 1 Petru 2:7,9; Matei 21:43). Astfel “bogatul" a murit faţă de toate aceste avantaje speciale, şi curând el (poporul evreu) s-a găsit în-tr-o stare de părăsire -- în necaz şi suferinţă. În astfel de stare acest popor a suferit din zilele acelea până astăzi.

A murit şi Lazăr: starea bietelor neamuri şi a celor “răspândiţi" din Israel care-L căutau pe Dumnezeu a suferit o mare schimbare, fiind duşi de îngeri (mesageri -- apostoli etc.) în sânul lui Avraam. Avraam este reprezentat ca părintele credincioşilor, şi-i primeşte pe toţi copiii credinţei, care sunt astfel recunoscuţi ca moştenitori ai tuturor făgăduinţelor făcute lui Avraam; căci copiii după trup nu sunt copiii lui Dumnezeu, ci “fiii promisiunii se socotesc în sămânţă (copii ai lui Avraam)"; “seminţiei tale care este Christos" -- şi “de sunteţi voi ai lui Christos (credincioşi), atunci seminţie (copii) a lui Avraam sunteţi şi moştenitori după făgăduinţă (avraamică)" -- Galateni 3:29.

Da, terminarea stării de lucruri care a existat atunci a fost bine reprezentată printr-o ilustraţie, moartea, descompunerea statului naţional evreu şi retragerea favorurilor de care Israel se bucurase atâta timp. Atunci ei au fost respinşi şi nu li s-a mai arătat nici “o favoare", în timp ce bietele neamuri, care înainte fuseseră “înstrăinaţi de cetăţenia (străini de întocmirile statale) lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei (date până atunci numai lui Israel), neavând speranţă şi fără Dumnezeu în lume", au fost aduşi “aproape prin sângele lui Christos", împăcaţi cu Dumnezeu. Efeseni 2:12, 13

La simbolurile morţii şi îngropării folosite pentru a arăta descompunerea lui Israel şi îngroparea sau ascunderea lor printre alte neamuri, Domnul nostru a mai adăugat o ilustraţie: “Şi în iad (hades, mormânt) ridicându-şi ochii săi, fiind în chinuri vede pe Avraam de departe" etc. Cei morţi nu-şi pot ridica ochii, nu pot vedea aproape sau departe, nici nu pot sta de vorbă; căci este clar declarat că, “nu este nici lucru, nici minte, nici ştiinţă, nici înţelepciune în mormânt unde te duci" şi despre morţi se spune că sunt “pogorâţi în locul tăcerii" (Eclesiastul 9:10; Psalmul 115:17). Domnul însă a voit să arate că peste ei ca popor aveau să vină mari suferinţe şi “chinuri" după dezmembrarea lor naţională şi după îngroparea lor printre alte popoare moarte în greşeli şi păcate; şi că în zadar vor cere eliberare şi mângâiere de la clasa Lazăr care înainte fusese dispreţuită.

Iar istoria a confirmat această profeţie alegorică. Timp de optsprezece secole, evreii au fost nu numai în suferinţă mintală pentru respingerea lor din favoarea lui Dumnezeu şi pentru pierderea templului lor şi a altor lucruri necesare aducerii jertfelor, dar au fost şi persecutaţi necontenit de către toate clasele, inclusiv de către creştinii declaraţi. De la aceştia din urmă, evreii au aşteptat milă, aşa cum se spune în pildă: “trimite pe Lazăr, să-şi atingă vârful degetului său în apă ca să-mi răcorească limba"; dar “marele adânc" stabilit între ei a împiedicat lucrul acela. Cu toate acestea, Dumnezeu recunoaşte încă legătura stabilită în legământul Său cu ei şi îi numeşte fii ai legământului (vers. 25). Aceste “chinuri" au fost pedepsele venite din cauza călcării legământului lor, şi ele aveau să vină peste ei tot atât de sigur cum aveau să vină şi binecuvântările promise pentru ascultare. Vezi Leviticul 26.

“Marele adânc" reprezintă marea deosebire dintre Biserica Evanghelică şi evrei -- cei dintâi bucurându-se de harul liber, de bucurie, mângâiere şi pace, în calitate de copii adevăraţi ai lui Dumnezeu, iar cei din urmă ţinând la lege, care-i condamnă şi-i chinuie. Prejudecata, mândria şi eroarea, din partea evreiască, formează zidul de netrecut al acestei prăpăstii care-i împiedică pe evrei să vină în starea de fii adevăraţi ai lui Dumnezeu, acceptând pe Cristos şi Evanghelia harului Său. Zidul de netrecut al acestei prăpăstii care-i împiedică pe fiii adevăraţi ai lui Dumnezeu să meargă la evrei -- sub robia Legii -- este cunoştinţa lor că prin faptele Legii nimeni nu poate fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, şi că dacă cineva ţine Legea (i se supune pentru a încerca să se recomande lui Dumnezeu prin ascultare de ea) aceluia Cristos nu-i foloseşte la nimic (Galateni 5:2-4). Astfel deci, noi care suntem din clasa Lazăr, să nu încercăm să amestecăm Legea cu Evanghelia, ştiind că ele nu pot fi amestecate, şi că nu-i putem ajuta cu nimic pe aceia care se agaţă încă de Lege şi resping jertfa pentru păcate dată de Domnul nostru. Iar aceştia, nevăzând schimbarea de dispensaţie care a avut loc, susţin că a nega Legea ca putere care mântuieşte ar înseamna a nega toată istoria trecută a poporului lor, precum şi a nega toate relaţiile speciale ale lui Dumnezeu cu “părinţii" lor (promisiuni şi relaţii care, din cauza mândriei şi a egoismului, ei nu le-au putut înţelege şi folosi); ca atare ei nu pot veni în sânul lui Avraam, în odihna şi pacea adevărată -- partea tuturor copiilor adevăraţi ai credinţei. Ioan 8:39; Romani 4:16; Galateni 3:29.

Este adevărat, în decursul Veacului Evanghelic câţiva evrei au venit probabil în credinţa creştină, dar atât de puţini încât au fost ignoraţi într-o pildă care reprezintă poporul evreu ca întreg. După cum la început bogatul reprezintă pe evreii ortodocşi (evreii religioşi care ţin legea -- n. e.), şi nu pe cei “răspândiţi ai lui Israel", tot aşa, până la sfârşitul pildei el continuă să reprezinte o clasă similară, şi ca atare nu reprezintă pe acei evrei care au renunţat la Legământul Legii şi au îmbrăţişat Noul Legământ, sau pe aceia care au devenit necredincioşi.

Cererea “bogatului" ca “Lazăr" să fie trimis la ceilalţi cinci fraţi ai săi o interpretăm în felul următor:

Poporul din Iudeea, pe vremea când Domnul nostru a spus această pildă, era în mod repetat numit “Israel", “oile cele pierdute ale casei lui Israel", “cetăţile lui Israel" etc., deoarece toate seminţiile erau reprezentate acolo; dar de fapt majoritatea poporului era din cele două seminţii, Iuda şi Beniamin, doar puţini din cele zece seminţii întorcân- du-se din Babilon sub permisiunea generală a lui Cir. Dacă poporul evreu (în principal cele două seminţii) a fost reprezentat prin acel singur “bogat", ar fi o armonie numerică să înţelegem că cei “cinci fraţi" reprezintă pe cele zece seminţii împrăştiate peste tot. Cererea referitoare la cei cinci fraţi a fost fără îndoială adusă în discuţie pentru a arăta că toată favoarea specială a lui Dumnezeu a încetat faţă de tot Israelul (cele zece seminţii, precum şi faţă de cele două cărora li se adresa mai direct). Ni se pare clar că numai la Israel se referă, deoarece nici un alt popor n-avea pe “Moise şi pe profeţi" ca instructori (vers. 29). Majoritatea din cele zece seminţii au nesocotit atât de mult pe Moise şi pe profeţi, încât nu s-au mai întors în ţara făgăduinţei, ci au preferat să locuiască printre idolatri; şi ca atare era inutil a încerca să mai comunice cu ei, chiar şi prin unul dintre morţi -- clasa Lazăr moartă figurativ, dar acum înviată figurativ. Efeseni 2:5

Deşi pilda nu menţionează nici o punte de trecere a acestui “mare adânc", alte scripturi arată că adâncul trebuia să fie “stabilit" (Luca 16:26, traducerea King James -- n. e.) numai în Veacul Evanghelic şi că la sfârşitul lui, “bogatul" primindu-şi măsura de pedeapsă pentru păcatele sale,* va trece din aceste necazuri înfocate peste puntea făgăduinţelor lui Dumnezeu, încă neîmplinite faţă de acest popor.

*Vezi Isaia 40:1, 2; Romani 11:26-33 şi Studii în Scripturi, Vol. 2, pag. 252

Cu toate că, de secole, evreii au fost amarnic persecutaţi de păgâni, de mahomedani şi de creştinii pretinşi, totuşi ei se ridică acum treptat la libertate şi influenţă politică; şi deşi mare parte din “strâmtorarea lui Iacov" este acum aproape, totuşi ca popor ei vor fi foarte proeminenţi printre popoare la începutul Mileniului. “Vălul" (2 Corinteni 3:13-16) prejudecăţii lor există încă, dar treptat va fi ridicat, pe măsură ce răsare lumina dimineţii Milenare; nu trebuie să fim surprinşi auzind despre mari treziri printre evrei şi că mulţi ajung să-L recunoască pe Cristos. Ei vor părăsi astfel starea de hades (moartea naţională) şi chinul, şi vor ajunge, primii dintre popoare, să fie binecuvântaţi de către sămânţa adevărată a lui Avraam, care este Cristos, Cap şi corp. Zidul de netrecut al prejudecăţii şi mândriei lor naţionale cade în unele locuri, iar cei smeriţi, cei săraci în spirit încep, deja, să se uite spre Acela pe care L-au străpuns şi să întrebe: Nu este acesta Cristosul? Şi pe măsură ce privesc, Domnul revarsă peste ei spiritul favorii şi al rugăciunii (Zaharia 12:10). De aceea, “Vorbiţi la inima Ierusalimului şi strigaţi către dânsul că timpul oştirei lui s-a împlinit (timpul lui de suferinţă s-a sfârşit, traducerea Cornilescu revizuită -- n. e.)" -- Isaia 40:1, 2.

Pe scurt, această pildă pare să înveţe exact ceea ce explică apostolul Pavel în Romani 11:19-32. Din cauza necredinţei, ramurile naturale au fost rupte, iar ramurile sălbatice au fost altoite în butucul făgăduinţei lui Avraam. Pilda lasă pe evrei în necazul lor şi nu se referă la restabilirea lor finală în favoare -- fără îndoială, fiindcă aceasta nu era legată de aspectul subiectului tratat; dar Pavel ne asigură că atunci când va intra plinătatea neamurilor -- numărul deplin dintre neamuri ca să completeze Mireasa lui Cristos -- “prin mila voastră (a Bisericii) să se miluiască şi ei (Israelul natural)". El ne asigură că acesta este legământul lui Dumnezeu cu Israelul trupesc (care a pierdut făgăduinţele mai înalte spirituale, dar sunt totuşi posesorii anumitor făgăduinţe pământeşti), ca să devină naţiunea de căpetenie a pământului. Ca dovadă la această declaraţie, el citează din profeţi zicând: “Veni-va din Sion Mântuitorul (Biserica glorificată) şi va întoarce nepietatea de la Iacob (sămânţa trupească)". “(În) adevăr sunt în privinţa evangheliei (chemării de sus) neamici (respinşi), pentru voi; dar în privinţa alegerii, iubiţi pentru părinţi … Căci Dumnezeu a închis pe toţi în necredinţă, ca să-i miluiască pe toţi. O, adânc al bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu!" Romani 11:26-33