“Voi însă sânteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt; ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întunerec la lumina Sa minunată” - 1 Petru 2:5.

            “A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său, şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor” - Apoc. 1:5, 6.

            “Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ” - Apoc. 5:10.

            “Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor împărăţi cu el o mie de ani” - Apoc. 20:6.

            Scripturile de mai sus învaţă clar că cel puţin o parte din lucrarea noastră viitoare, va fi de a oficia ca preoţi ai lui Dumnezeu. În timp ce lucrarea unui preot este o lucrare de mijlocire şi de instruire în dreptate, aceste scripturi la fel de clar dovedesc că lucrarea glorioasă a evanghelizării va continua, nu numai după ce va avea loc întâia înviere, dar chiar de-a lungul întregului “veac al veacurilor”. Faptul că aceste funcţii de “regi” şi “preoţi” vor exista, implică în mod logic că vor fi supuşi ai stăpânirii şi ascultători ai învăţăturii; altfel calificativele ar fi fără sens şi titlurile un sunet gol.

            Unii susţin, că domnia sfinţilor va consta din o foarte concisă “domnie de teamă”, în timpul căreia - cu Hristos ca cap al lor - ei vor preface pe vrăjmaşii lor în praf şi îi vor distruge complet. Dar noi mulţumim Domnului nostru drag pentru o mai bună speranţă. Lucrarea noastră nu va fi una de distrugere, ci de salvare. Noi va trebui să domnim ca regi, chiar cu toiag de fier; dar marele scop va fi de a umili naţiunile, şi astfel de a-i pregăti pentru primirea adevărului. “Căci când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea” - Isaia 26:9.

            Ce prospect glorios! ce chemare glorioasă! O preoţie împărătească!

            Cine din cei ce sunt pătrunşi de spiritul Învăţătorului; cine din cei ce au gustat ce bun este Domnul, poate dori o mai plăcută slujbă decât de a prezenta laudele Împăratului nostru Salvator celor din întuneric? să lege inimile zdrobite? să proclame libertate celor captivi? să deie frumuseţe în loc de cenuşă, un undelemn de bucurie în locul plânsului?

“Vechea, istorie să deie de ştire,

Despre Isus şi a Lui iubire”.

            Pentru a ne pregăti pentru o astfel de poziţie înaltă şi responsabilă ni se cere o antrenare deosebită, şi noi ne simţim garantaţi în afirmarea că încercările, ispitele şi disciplinările vieţii prezente sunt pentru acel mare scop.

            Mulţi din credincioşii zbuciumaţi, încercând greu de a învinge, loviţi de adversar, încercaţi de prieteni, împovăraţi cu slăbiciunile ereditare în ei înşişi, descurajaţi şi sleiţi, au strigat, din adâncimile inimilor iubitoare: “De ce! de ce aceste suferinţe? de ce aceste severe pedepse?” fie ca noi să privim pentru un moment la cărarea călcată de către picioarele însângerate ale Învăţătorului - Înaintemergătorul nostru - şi vom găsi răspunsul.

            “Tot aşa şi Hristos, nu Şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: “Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut”... care în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi după ce a fost făcut desăvârşit, s-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice” - Evrei 5:5-9.

            “Se cuvenea în adevăr, ca Acela pentru care sunt toate lucrurile, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor. ... Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos, şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” - Evrei 2:10,17-18.

            “Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de tronul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentruca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” - Evrei 4:15, 16.

            Motivul, prin urmare, pentru care Biserica este chemată să completeze ceea ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, este că tot corpul, la fel ca şi capul, să fie instruit spre o perfectă înţelegere şi o perfectă ascultare prin suferinţă. În acest timp prezent, noi în suferinţele noastre venim la Marele nostru Preot milos cu îndrăzneală, înţelegând că EL, fiind părtaş al cărnii şi al sângelui, cu adevărat poate simţi pentru noi şi poate avea milă de noi, astfel, în veacul viitor,  noi, sămânţa făgăduită a lui Avraam, prin care toate familiile pământului vor fi binecuvântate (compară Gen. 12:3; Gal. 3:14, 16, 20) vom deveni o preoţie împărătească, după rânduiala lui Melhisedec, pe deplin pregătită să simpatizeze cu neamurile, să-i conducă pe cărările dreptăţii, şi să-i sprijine pe calea vieţii.

            Ar trebui noi să ne retragem de la suferinţele noastre? Trebuie să îndepărtăm paharul amar care câteodată este strâns la buzele noastre? Sigur că nu. Căci mâna iubitoare ni-l acordă, Şi inima iubitoare (infinit de iubitoare) îi vede nevoia. Nu! Învăţătorul ne pregăteşte pentru lucrarea Sa; instruindu-ne pentru preoţie; învăţându-ne să ne conducem pe noi înşine ca să putem şti să conducem pe alţii; deschizând ochii noştri către slăbiciunile cărnii noastre, ca noi să avem răbdare cu cei asupra cărora ni se va da autoritatea - Luca 19:17, 19.

            Curaj deci, dragul meu Creştin, frate sau soră, căutând de a merge cu pas greu pe calea îngustă. Nu lua în seamă calea aspră; ea este sfinţită şi curăţită prin binecuvântatele picioare ale Învăţătorului. Consideră fiecare spin ca o floare; orice piatră tăioasă ca un punct de răscruce, care te grăbeşte spre ţel. Fie ca orice pas de înaintare să fie “Mai aproape către Tine”, orice deluşor de pe drum un “urcuş spre cer”. Fixează-ţi privirea spre premiu. Degrabă - foarte degrabă - vei îmbrăca coroana.

            “Adevărat este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”.

Calea consacrării o voi suporta,

Până eul îl va duce de la mine,

Când Isus să port coroana m-a chema,

Pentru CEL ce m-a făcut să fiu liber.

W. I. M.

====================