R 5275 W. T. 15 iulie 1913 (pag. 212-215)

“Fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” “Dar dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greşelile voastre.” Aceasta înseamnă că dacă noi am insista să primim din partea altora o recunoaştere extremă a tot ceea ce ni s-a făcut rău, şi dacă am duce această chestiune de judecată la extremă, aceasta ar arăta că inimile noastre sunt într-o stare greşită. Şi atunci cel mai bun lucru pe care Domnul l-ar putea face pentru noi ar fi să ne aplice acelaşi tratament. Prin aceasta El ne-ar da o lecţie corectivă, ca astfel să putem deveni compătimitori faţă de alţii.

Deci, această chestiune a iertării şi compătimirii faţă de lume este una pe care Dumnezeu o insuflă sau o porunceşte copiilor Săi după ce intră în familia Lui. Şi aceasta este pentru a ne educa. “Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?” “Dar dacă sunteţi scutiţi de disciplinare … suntem nişte copii nelegitimi, iar nu fii.” Aceste lecţii se intensifică pe măsură ce creştem în har şi în cunoştinţă. Evrei 12:7, 8.

În timp ce cunoştinţa noastră creşte, vedem cum au căzut toţi prin neascultarea unui om. Şi aceasta ne dă o bază pentru compătimire. Şi compătimirea noastră creşte pe măsură ce devenim copii mai maturi ai lui Dumnezeu. Dumnezeu doreşte aceasta, ca atunci când suntem pregătiţi să absolvim, să fim de mare ajutor. Aceasta trebuie să devină plăcerea inimii noastre — să fim compătimitori cu duşmanii noştri, indiferent cum ne tratează ei. Noi ştim că ei fac aceste lucruri din cauza influenţei Adversarului asupra lor. Şi noi trebuie să dorim să-i binecuvântăm şi să le facem tot binele pe care putem să-l facem. Faptul că ei ne fac rău nu trebuie să ne schimbe atitudinea faţă de ei — să facem bine tuturor oamenilor după cum avem ocazia, rugându-ne pentru cei care ne insultă şi ne persecută.

Ideea n-ar fi ca noi să dedicăm în mod special rugăciunile noastre pentru duşmanii şi persecutorii noştri, ci mai degrabă să ne rugăm pentru ei în loc de a ne ruga împotriva lor. Unii care sunt imaturi în lucrurile spirituale ar putea gândi: “Mă voi ruga lui Dumnezeu să-i pedepsească”. Dar Isus spune că n-ar trebui să facem aceasta. “Rugaţi-vă pentru duşmanii voştri.” Ce vom cere pentru ei? El nu ne spune. Cel mai bun lucru pe care l-am putea cere pentru ei ar fi ca noi să putem fi folosiţi, sau folositori, dacă este posibil, în zdrobirea superstiţiilor care îi domină, pentru ca ochii înţelegerii lor să poată fi deschişi. Acesta este cel mai bun lucru pe care am putea să-l cerem pentru ei. Ne putem ruga pentru ei pe această linie şi Dumnezeu ne va binecuvânta. Şi dacă este posibil să le fim de folos, Dumnezeu ne va arăta cum să procedăm.

Întâi dreptatea, apoi iubirea

Dumnezeu este foarte mare. Noi suntem foarte mici. Este un lucru minunat să fim informaţi că Dumnezeu ne iubeşte! Se pare că religiile păgâne nu recunosc nimic de acest fel. Gândirea care-i pătrunde pe adepţii lor este că dumnezeii lor au nevoie să fie împăcaţi, altfel ei le vor face rău. Cât despre un Dumnezeu al iubirii — aceasta este o idee specifică învăţăturilor Bibliei, şi acest aspect al caracterului Său nu este clar arătat în scripturile Vechiului Testament — în procedurile Sale cu israeliţii. Dumnezeu Şi-a arătat foarte clar Dreptatea şi a permis ca pedeapsa să vină peste păcătos. Noi suntem siguri că El îi iubeşte pe îngeri. Dar pe om Dumnezeu l-a pus sub o interdicţie şi o sentinţă. Şi an după an şi secol după secol acea sentinţă a fost executată.

Apoi Domnul Şi-a propus ca Israelul să se întoarcă din nou în favoarea Sa, dacă va ţine Legea; şi iarăşi situaţia părea favorabilă pentru ei. Dar Israel n-a reuşit. Când omul a devenit degradat, bolnav, muribund, omenirea şi-a pierdut frumuseţea în ochii lui Dumnezeu. Omul şi-a pierdut calităţile asemănătoare pietrei preţioase care-l făceau plăcut lui Dumnezeu. “Toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu.”

Ajungem la timpurile Noului Testament şi găsim un lucru nou introdus — o mărturie dublă — că Dumnezeu a iubit întreaga lume, chiar dacă era păcătoasă, şi de asemenea mărturia că El iubeşte Biserica. “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Pedeapsa asupra omenirii a fost să piară,nefiind potrivită să trăiască şi să se bucure de binecuvântarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a avut o iubire compătimitoare pentru toate creaturile Sale care erau sub această condamnare. Cum a fost arătată această dragoste? Ne întrebăm şi aflăm că prima manifestare a Iubirii Sale a fost că El a dat pe Fiul Său să moară pentru lume. Aici El numai a început să ne arate cât de mare este şi cât de mare este Iubirea Sa.

Baza iubirii lui Dumnezeu

Scripturile ne asigură că cea mai mare dificultate a omenilor este că sunt slabi, căzuţi, ignoranţi, sub cătuşele superstiţiei şi induşi în eroare de Adversar. Fiindcă Dumnezeu a văzut că inimile oamenilor nu sunt în acea condiţie deplorabilă în mod intenţionat sau deliberat, El a prevăzut o cale de scăpare. Dacă am fi răi în mod voit, intenţionat, atunci Domnul n-ar avea nici o compasiune pentru noi. Când Dumnezeu priveşte la noi ca rasă, El înţelege că numai foarte puţini au vreo cunoştinţă despre El şi despre caracterul Său de Dreptate, Înţelepciune, Milă şi Iubire, şi despre principiile Guvernării Sale. Şi astfel Dumnezeu a zis: Voi vedea ce se poate face cu aceste creaturi; voi face un Plan prin care fiecare dintre ele să poată fi recuperată prin darul Fiului Meu preaiubit, Logosul. Ele vor fi ridicate din păcat şi degradare, şi aceasta va fi singura lecţie a răutăţii excesive a păcatului de care ele vor avea nevoie de-a lungul eternităţii. Voi face prevederea destul de largă ca să includă pe Adam şi toată rasa lui.

Manifestarea iubirii lui Dumnezeu

Prima trăsătură a acestui Plan a început să fie arătată când Domnul nostru Isus a venit în lume. Astfel Scripturile spun că Cristos “a adus la lumină viaţa şi neputrezirea prin Evanghelie”. Ce veşti bune a adus El? Binecuvântări pentru întreaga omenire, pentru toţi din omenire care Îl vor căuta în onestitate şi seriozitate de inimă! El a adus veştile bune că oricine îşi va arăta iubirea faţă de El va avea viaţă veşnică; şi că o clasă specială, care va arăta iubire specială pentru Domnul, va putea deveni moştenitoare a lui Dumnezeu şi comoştenitoare cu Isus Cristos Fiul Său. “O mântuire aşa de mare, care a început să fie vestită de Domnul.” 2 Tim. 1:10; Evrei 2:3.

Nu toţi pot auzi acest Mesaj, pentru că unii sunt aşa de ameţiţi prin orbirea Adversarului încât nu pot crede. Pentru aceştia nu sunt veşti bune deloc, ci nechibzuinţă. Biblia spune că aceştia nu au urechi de auzit. Alţii pot auzi puţin, şi spun că există o şansă la un milion de a scăpa de chinul veşnic. Alţii au ochii şi urechile mai deschise, şi aceştia sunt în stare să audă ceva, să aprecieze ceva mai mult decât majoritatea. Apostolul ne spune că “dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi. 2 Cor. 4:4.

Privind înapoi la zilele lui Isus, găsim că, atunci când El predica, mulţi oameni erau încântaţi să-I audă cuvintele. Ei spuneau: “Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta”. El le spunea că Dumnezeu îi iubeşte. Şi oamenii spuneau: Cărturarii şi Fariseii nu vreau să aibă nimic de-a face cu noi; dar acest om ne iubeşte şi spune că Dumnezeu ne iubeşte, că Dumnezeu nu ne dispreţuieşte nici chiar pe noi, bieţii, mizerabilii păcătoşi! O, “niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta”!

Dar minţile lor nefiind libere, ei n-au fost în stare să aprecieze tot ce a spus El. Ei au gândit că acest Mesaj pe care El l-a adus ar putea fi o născocire şi n-au avut curajul să-l creadă. Ei au întrebat: A crezut cineva dintre cărturari şi farisei şi au devenit ei ucenicii lui Isus? Şi când au aflat că nu mulţi dintre ei au crezut, au spus: Poate că noi nu suntem competenţi să judecăm; aceştia sunt conducătorii noştri şi noi trebuie să-i urmăm.

Dar au existat unii care au fost în stare să judece chestiunea mai profund. Şi acestora Isus le-a spus: “Ferice de ochii voştri căvăd şi de urechile voastre că aud”. Celor care au putut vedea şi auzi Isus le-a dat câteva lecţii speciale care li se aplicau lor — şi nu numai lor, ci şi unei companii sau clase asemănătoare, pe tot parcursul Veacului. El le-a spus că datorită faptului că au manifestat o sensibilitate a inimii, I-au fost plăcuţi. Le-a spus că în măsura în care vor face progres în a-L imita, în aceeaşi măsură vor intra în părtăşie cu Tatăl şi vor deveni participanţi la Iubirea Sa.

Şi când unii au făcut acest pas al consacrării, Isus le-a spus: “Tatăl Însuşi vă iubeşte” — vă iubeşte pentru că aţi luat poziţie pentru dreptate; pentru că atunci când aţi înţeles aceste principii ale dreptăţii aţi vrut să acţionaţi conform lor. Şi Tatăl vă iubeşte deoarece căutaţi să mergeţi pe cărarea îngustă — calea care este grea. Cealaltă cale este o cale lată, conducând acum la moarte şi distrugere. Dar această cale îngustă pe care v-o arăt Eu, dragii Mei ucenici, este calea spre viaţă. Vă va costa mult să fiţi ucenicii Mei. Dar Tatăl vă va iubi şi Eu vă voi iubi şi ne vom arăta vouă. Şi chiar dacă veţi avea încercări şi greutăţi, veţi avea pacea lui Dumnezeu care va domni în inimile voastre. Atunci ucenicii au spus că vor părăsi totul pentru a-L urma.

Cum să ne păstrăm În iubirea lui Dumnezeu

Apostolul Iuda ne sfătuieşte: “Ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu”. Aici apostolul se adresează celor care au trecut de la starea lumii la această iubire specială a lui Dumnezeu — celor pe care El i-a adus în familia Sa, în calitate de copii prin înfiere, prin Isus Cristos. Dumnezeu nu ne iubeşte pentru că facem lucruri mari şi minunate. Iubirea Sa specială pentru noi a început când El ne-a conceput, datorită consacrării pe care am făcut-o — pentru că am intrat în Legământul de Sacrificiu. Şi Tatăl găseşte plăcere în toţi acei care doresc să fie pecetluiţi cu Spiritul Său — care doresc să devină copiii Săi. El a început astfel să ne iubească ca prunci în Cristos, şi El ne iubeşte pe măsură ce ne întărim şi ne va iubi până la sfârşit!

Apostolul sugerează că există o creştere în noi. La început suntem prunci, apoi copii, apoi tineri şi apoi dezvoltaţi mai deplin. Pe măsură ce învăţăm principiile dreptăţii care stăpânesc caracterul Tatălui ceresc, noi trebuie să ne bucurăm în acestea şi să nu avem nici un alt standard înaintea minţii noastre. Trebuie să spunem: Aceasta este instruirea Tatălui, standardul Tatălui. Astfel ne transformăm tot mai mult, şi orice standarde în afară de cele ale Tatălui ceresc devin tot mai neplăcute pentru noi.

În timp ce călătorim, trebuie să ne păstrăm în Iubirea lui Dumnezeu. Este necesar ca prunci să ne păstrăm în Iubirea Sa; este necesar când suntem copii; este necesar când suntem mai dezvoltaţi. Cum putem face aceasta? Respectând poruncile Lui. Astfel aducem corpul în supunere la voinţa perfectă a lui Dumnezeu în Cristos. Oricine face aceasta află că este într-un proces de creştere. Zilnic trebuie să creştem, să ne dezvoltăm şi să devenim tot mai mult asemenea lui Dumnezeu; astfel că ne transformăm tot mai mult cu trecerea zilelor. Astfel trebuie să ne păstrăm în Iubirea Lui.

Dar dacă la un moment dat în timpul alergării vom renunţa şi vom înceta să cultivăm aceste calităţi, vom înceta să ascultăm de Dumnezeu, atunci vom înceta tot mai mult să avem Iubirea Sa, până când în final vom înceta să mai fim în Iubirea Lui, şi blestemul, mânia lui Dumnezeu, va rămâne peste noi. Astfel am fi într-o condiţie mult mai rea decât la început, pentru că în al doilea caz ar fi o chestiune de cunoştinţă, pe câtă vreme în primul caz ar fi o chestiune de ignoranţă, o chestiune de ereditate. În această condiţie mai rea, Dumnezeu n-ar avea pentru noi compătimire deloc.

Aşa va fi cu lumea în viitor, când oamenii vor fi aduşi în providenţa lui Dumnezeu la o deplină cunoştinţă şi o deplină ocazie, când vor ajunge să-L înţeleagă pe Dumnezeu şi dreptatea Sa. Dacă nu vor căuta să fie în armonie cu El, vor fi distruşi în Moartea a Doua. 1 Tim. 2:4; Fapte 3:22, 23.

Năzuinţa noastră cea mai înaltă

Domnul Isus a spus: “Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu”. Iubirea noastră pentru Dumnezeu şi Iubirea lui Dumnezeu pentru noi sunt desigur două chestiuni diferite. Noi îl respectăm pe Dumnezeu chiar înainte de a-L iubi. La început nu cunoaştem destul despre El pentru a-L iubi. Ştim că avem foarte puţină putere de la noi înşine, că suntem înconjuraţi aici de greutăţi şi că Adversarul ne asediază din toate părţile. Şi astfel acesta este începutul Înţelepciunii, să avem o teamă reverenţioasă faţă de Dumnezeu.

Pe măsură ce-L cunoaştem pe Dumnezeu tot mai mult, vedem că El nu doreşte să facă rău nici unei creaturi. Şi pe măsură ce creştem în cunoştinţa noastră despre Dumnezeu, creşte prin urmare şi iubirea noastră faţă de El. Creştem în faptul că ne dăm seama cât de mult ne iubeşte. La început n-am ştiut aceasta. Lui Dumnezeu nu-I face plăcere să Se descopere nimănui cu excepţia celor care au Spiritul Său; de aceea, chiar şi cea mai înaltă năzuinţă pe care ar putea-o avea vreunul dintre noi ar fi aceea ca noi să-L cunoaştem, să putem cunoaşte mai mult din Iubirea Sa minunată, din pacea Sa minunată, pentru că a avea această cunoştinţă ne apropie mai mult de Dumnezeu. După cum spune sf. Iuda, trebuie să continuăm să ne păstrăm în Iubirea lui Dumnezeu.

Oricine vrea să ajungă la o deplină cunoştinţă de Dumnezeu, trebuie mai întâi să ajungă la aprecierea Cuvântului Său şi trebuie să urmeze o linie de ascultare care să-l facă în stare să-L iubească pe Domnul şi să aprecieze Planul Său. Şi toate lucrurile lucrând împreună — iubire, apreciere, dorinţă de a fi ascultător — ne conduc înainte şi în sus spre ţelul pe care Domnul l-a pus înaintea noastră.

Ce constituie iubirea lui Dumnezeu

Expresia Cuvântul lui Dumnezeu este folosită uneori când se vorbeşte despre Biblie, şi uneori când este vorba despre un mesaj de la Dumnezeu. Supunerea noastră se cuvine să fie faţă de Acela de la care am primit orice dar bun şi desăvârşit. Este foarte potrivit gândul că trebuie să acordăm atenţie Cuvântului Celui care ne-a dat viaţă, ascultare de El. Unii au dispoziţia de a fi încăpăţânaţi; alţii de a privi la cuvintele omului, la crezurile omului. Aceştia nu acordă destulă atenţie Cuvântului lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu este marele standard după care toţi din poporul Său trebuie să-şi reglementeze viaţa. Noi am putea avea un oarecare gând în ceea ce priveşte Planul divin, sau alţii ne-ar putea da sugestii în privinţa voinţei lui Dumnezeu. Dar orice sugestii, fie de la noi fie de la alţii, toate trebuie supuse cercetării în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Desigur, mai întâi trebuie să ne convingem de faptul că pretenţia Bibliei de a fi Cuvântul lui Dumnezeu este bazată pe dovezi într-adevăr bune; apoi trebuie să observăm dacă diferitele porţiuni sunt interpolări, sau adăugiri, pentru a avea Cuvântul lui Dumnezeu cât de curat posibil. Dar odată găsit cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să-l păstrăm, în sensul de a-l respecta şi a ne supune lui. Ar trebui să ne străduim să ne reglementăm viaţa şi tot ceea ce facem după acel Cuvânt. Cel care păstrează Cuvântul lui Dumnezeu va găsi ca rezultat că Iubirea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în el. 1 Ioan 2:5.

Se ridică deci întrebarea: Ce este Iubirea lui Dumnezeu şi în ce sens poate fi desăvârşită în noi? Apostolul Ioan se referă în mod clar la acea iubire care este în modul cel mai desăvârşit reprezentată în Dumnezeu — acea iubire care este pură, liberă de orice formă de egoism, de orice pată — Iubirea lui Dumnezeu, deoarece acesta este principiul drept, chiar principiul fundamental al caracterului Său. Şi toţi cei care respectă Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să aibă acelaşi fel de iubire pe care o are El.

La început noi am avut o iubire din datorie. Ştiam că Dumnezeu a făcut mari lucruri pentru noi, pentru care trebuie să fim foarte recunoscători. Exista o datorie din obligaţie asupra noastră în acea privinţă. Apoi, de asemenea, noi L-am iubit pe Dumnezeu pentru că El ne-a arătat că va acorda favoarea Sa celor care Îl iubesc. De aceea exista o măsură de egoism în iubirea noastră pentru un timp. Dar noi credem că este posibil să avem această iubire perfectă a lui Dumnezeu. Dacă ni s-ar cere fapte perfecte în trup, ne-am putea îndoi de capacitatea noastră de a avea perfecţiune. Dar deoarece este o problemă a inimii, este posibil s-o realizăm; căci putem fi curaţi în inimă. Astfel, pe măsură ce inimile noastre se eliberează de egoism şi de păcat, tot mai mult va fi apreciat acest înalt şi potrivit stindard al Iubirii şi va fi desăvârşit în noi. Minţile noastre vor fi influenţate de această Iubire; şi toată conduita noastră, gândurile noastre, vor intra sub aceeaşi reglementare.

A avea deci această Iubire a lui Dumnezeu desăvârşită în noi, ar părea să indice faptul că am avea cel mai înalt ideal — că iubim aşa cum iubeşte Dumnezeu. Noi ne iubim aproapele — ne dăm seama că el are anumite drepturi pe care noi suntem bucuroşi să le respectăm. Mai degrabă ne-am ajuta aproapele să progreseze decât să facem ceva care ar putea să împiedice progresul lui în vreun fel. Dumnezeu nu este un Dumnezeu invidios, gelos, plin de ură, ci este Dumnezeul iubirii. Dumnezeu esteadevăratul Dumnezeu, şi nu cel stabilit de crezurile noastre.

Când apreciem Cuvântul lui Dumnezeu, acesta ne dă instruirea şi îndrumarea necesară. Orice păcat este egoism şi orice egoism este păcat. Când copilul lui Dumnezeu ajunge să vadă caracterul lui Dumnezeu mai clar, când doreşte să fie învăţat de Dumnezeu, va intra sub influenţa Spiritului lui Dumnezeu. Şi el va studia Cuvântul şi-l va înţelege tot mai mult. Astfel creştem în cunoştinţa de Dumnezeu. Este o chestiune progresivă. Dumnezeu doreşte ca toate creaturile Sale inteligente să fie animate de spiritul Cuvântului Său — Iubirea.

Iubirea bazată pe credinţă

Vedem că iubirea descrisă mai sus nu ar fi o iubire bazată pe ignoranţă. Dimpotrivă, este o iubire bazată pe o cunoaştere clară a lui Dumnezeu, pe o credinţă neprefăcută, o credinţă care apreciază pe deplin ceea ce a spus El. De exemplu, unul ar putea avea o anumită iubire pentru Dumnezeu, şi curând o înţelegere mai clară a caracterului lui Dumnezeu ar putea să-i zdruncine acel fel de iubire. Intenţia lui Dumnezeu este ca omenirea să înţeleagă aranjamentele Sale pe deplin; şi atunci, dacă oamenii vor aprecia caracterul Său, vor avea o credinţă neprefăcută şi o iubire care va aprecia toate aspectele Planului Său.

Cu toţii vedem că în experienţele noastre Dumnezeu ne dă învăţătură despre El. Pe măsură ce ajungem să-L cunoaştem, şi să-L iubim pentru că Îl cunoaştem, în aceeaşi măsură avem această credinţă în El neprefăcută. Este o credinţă bazată pe o cunoaştere a caracterului şi a Planului lui Dumnezeu. Despre un înger se poate spune că are credinţă — o credinţă bine dezvoltată. “Închinătorii adevăraţi vor adora pe Tatăl în duh şi în adevăr căci şi Tatăl caută astfel de adoratori.” Şi Dumnezeu doreşte ca toate creaturile Sale inteligente să I se închine din acest punct de vedere al credinţei neprefăcute — o credinţă care este adevărată, o credinţă bine dezvoltată, închegată, o credinţă logică. De aceea Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să vină la cunoştinţa Adevărului. 1 Tim. 2:4.

Aranjamentul lui Dumnezeu este ca noi să folosim mai întâi adevărul pe care-l avem, şi astfel să avem mai multă apreciere; apoi mai multă cunoştinţă şi apoi mai multă apreciere. O cunoştinţă bine dezvoltată nu este încă posedată de nimeni în afară de Biserică, şi noi nu avem cunoştinţă deplină. Dar voinţa lui Dumnezeu este ca toţi să ajungem la aprecierea Adevărului. Nu trebuie să fie numai o simplă cunoştinţă, ci o intrare deplină în ea pentru a o putea aprecia cu atât mai mult. “Viaţa veşnică este aceasta, să Te cunoască pe Tine”, ca noi să devenim familiarizaţi personal şi intim cu Domnul. Pentru a face aceasta, este necesar să ne aplecăm inimile spre această Înţelepciune, să creştem în har, să creştem în cunoştinţă, ca să-I cunoaştem Iubirea.

Aceasta va fi procedura şi în Veacul următor. Obiectivul Împărăţiei lui Cristos va fi să aducă omenirea la o apreciere deplină şi clară a caracterului lui Dumnezeu. Cei care vor ajunge la aceasta şi se vor bucura de o înţelegere mai bună a caracterului lui Dumnezeu, vor aprecia principiile Justiţiei, Iubirii şi Milei reprezentate în El. Numai când cineva apreciază aceste calităţi în inima sa, le poate aprecia la Dumnezeu. Numai cei care le vor aprecia vor avea viaţă veşnică. Chiar dacă aceştia se vor bucura întreaga mie de ani, ei ar putea totuşi să nu fie din clasa căreia Dumnezeu îi va da viaţă veşnică.

Scopul legii este iubirea

Nu numai credinţa este necesară — nici chiar numai credinţa care este bine dezvoltată — trebuie să existe şi o inimă curată.N-am putea avea o credinţă bine dezvoltată dacă nu am avea o inimă curată. O inimă curată ar fi o inimă consacrată pe deplin— întreaga minte predată voinţei Domnului. O astfel de condiţie este necesară înainte de a putea intra pe calea Domnului şi a face progres pe ea. Dumnezeu nu ne-ar accepta deloc dacă nu am avea iubire şi curăţenie în inimă. Şi este necesar chiar mai mult de atât. Trebuie să o menţinem într-o conştiinţă bună. Conştiinţa noastră trebuie să poată spune: “Nu numai că am odorinţă bună în ceea ce priveşte corectitudinea, dar şi mă străduiesc mult”. Trebuie nu numai să putem spune, “Am procedat corect”, ci conştiinţa noastră ar trebui să poată spune, “Am făcut tot ce am putut”. Mai puţin decât aceasta nu-I este plăcut lui Dumnezeu.

Astfel deci, scopul sau intenţia Legii divine este de a dezvolta în noi această iubire — o iubire pe deplin consacrată Domnului, o iubire ca a Lui, o iubire care ar fi în deplin acord cu o conştiinţă bună şi o credinţă neprefăcută — o credinţă care este bine întemeiată pe învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu, o credinţă care este nerăbdătoare să cunoască voia lui Dumnezeu şi care cercetează Scripturile şi se desfătează în Legea lui Dumnezeu, şi care poate spune aşa cum s-a exprimat psalmistul în mod profetic: “Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu!”

Un om poate să discearnă principiul dreptăţii şi să spună: “Este standardul după care să ne conformăm”. Altul vede iubirea şi spune: “Este cel mai bun standard! Oare acesta nu este minunat? Vreau să mă conformez lui pe deplin!” Al treilea recunoaşte că perfecţiunea este standardul Legii divine, şi consacrându-se fără rezerve să facă voia lui Dumnezeu, spune: “Legea Ta, este desfătarea mea”. Acesta se desfătează în Dreptatea lui Dumnezeu, se desfătează în Iubirea lui Dumnezeu. El vede mai mult decât faptul că aceasta este voie să faci şi aceasta nu este voie să faci. El vede lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu. El vede principiile caracterului lui Dumnezeu care guvernează Universul. Astfel că toţi cei care vor ajunge la o apreciere a vieţii veşnice trebuie să înveţe să vadă problemele din punctul de vedere al Iubirii.

RĂUFĂCĂTORI ŞI AMESTECĂTORI ÎN TREBURILE ALTORA

“Nimeni dintre voi să nu sufere ... ca răufăcător, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia.” 1 Petru 4:15.

R 5274 W. T. 15 iulie 1913 (pag. 211-212)

În mod sigur că nimeni din poporul Domnului nu ar putea să facă rău cu voia. Dacă cineva ar face rău cu voia, acesta nu ar avea Spiritul Domnului, ci al Adversarului. Acesta fiind cazul, cel mai rău lucru care s-ar putea spune împotriva vreunuia din cei cu adevărat consacraţi, în mod sigur ar fi acela că el a fost surprins într-o greşeală, sau că are o slăbiciune a cărnii, sau că prin cursa Adversarului a fost condus să facă ceea ce în inima sa dezaprobă. Dar de faptele rele, chiar dacă sunt neintenţionate, trebuie să ne ferim în mod deosebit. “Nimeni dintre voi să nu sufere … ca un răufăcător” — nimeni — niciodată — în nici o împrejurare.

Iar acum venim la a doua parte a avertizării apostolului — amestecul în treburile altora. Sfinţii par la fel de predispuşi ca şi alţii să devină amestecători în treburile altora şi să sufere din cauza aceasta. Câteodată ni se pare că poporul consacrat al Domnului este mult mai înclinat decât ceilalţi să devină amestecători în treburile altora. Ei au standarde mai înalte decât alţii. Iubirea lor pentru dreptate este mai mare decât înainte, precum şi ura lor pentru nedreptate. Există deci continuu o ispită de a nu fi mulţumit să-şi vadă de ale sale, ci să sfătuiască şi să caute să reglementeze pe oricine şi orice.

Desigur, există o datorie a fiecărui părinte să se intereseze mai mult sau mai puţin de afacerile copiilor săi, sau ale celor care în vreun fel sunt sub grija sa directă, pentru care este responsabil. Dar chiar şi în aceasta, el ar trebui să caute să recunoască drepturile şi intimităţile personale, şi să nu permită simţului datoriei şi responsabilităţii sale să-l împingă să intre în fiecare mică problemă. O anumită măsură rezonabilă de responsabilitate ar trebui pusă asupra copiilor, şi ei ar trebui să aibă o idee ge­nerală despre ceea ce se aşteaptă de la ei. Ar trebui să li se ceară să se ridice la acel standard, dacă ceva nu indică în mod clar contrariul. Spiritul amestecului în ale altora este condamnat de apostol şi tot poporul lui Dumnezeu ar trebui să fie în gardă împotriva lui.

Experienţa noastră este că amestecul în ale altora este o sursă rodnică a dificultăţii în Biserică — în toate ecclesiile. O cunoştinţă clară a Adevărului pe care-l avem în prezent pare mai degrabă să crească această dificultate. După cum în familii există adesea un sentiment greşit, care împinge pe fiecare membru să dorească să ştie totul despre afacerile celorlalţi membri, tot aşa şi în Biserică, există o tendinţă de a se amesteca, de a se interesa, de a interveni în treburile altora — de a fibăgăreţ. În unele cazuri se pare că există o dispoziţie de a încerca să urmărim orice este legat de alţii şi să stăm să ne judecăm unii pe alţii.

Dificultatea este o lipsă de iubire. “Dragostea nu face rău aproapelui.” Nu se bucură să găsească punctele slabe; nu le caută. Nu presupune nici un rău — mai degrabă presupune binele. Fiecare din poporul Domnului să se judece pe sine în această chestiune şi să vadă în ce măsură el este un amestecător în treburile altora. Fiecare să decidă în cazul său că greşeala, în măsura în care o are, este o lipsă a spiritului iubirii, şi fiecare în acea măsură să meargă la Domnul în rugăciune, căutând în mod serios să fie zidit în calitatea iubirii.

Ştim bine că acela care nu-l iubeşte pe un frate pe care-l vede nu are nici o asigurare că Îl iubeşte într-adevăr pe Dumnezeu pe care nu-L vede. Putem conchide în siguranţă că există o oarecare amărăciune în inimă, dacă ne găsim plăcerea în a căuta punctele slabe din carnea membrilor Corpului lui Cristos. Carnea lor, îndreptăţită de Răscumpărătorul şi consacrată, devine carnea Sa. Oricine, deci, este un cârcotaş şi un amestecător în treburile fraţilor, face aceasta împotriva trupului lui Isus. “Eu sunt Isus pe care-L prigoneşti.” Fapte 9:5; 22:8.

Ademeniţi de adversar

Încrederea noastră în fraţi este aşa încât nu putem crede că vreunul dintre ei în mod voit şi intenţionat, sau de preferinţă, urmează calea lipsită de iubire de a face daună altora. Gândul nostru este că Adversarul este foarte atent să prindă în cursă pe poporul lui Dumnezeu şi să dezvolte în ei spiritul amestecului în treburile altora şi al lipsei de iubire, sub masca datoriei, iubirii de dreptate, justiţiei etc. Ei trec cu vederea faptul că Dumnezeu nici nu ne-a autorizat să ne judecăm unul pe altul, nici să pretindem dreptate unul de la altul. El nu Şi-a autorizat poporul nici să se disciplineze unul pe altul, nici să se pedepsească unul pe altul sub nici o formă. Niciodată nu Şi-a autorizat poporul să devină inchizitori, investigatori, amestecători în treburile altora.

Dimpotrivă, El ne-a spus să “nu judecăm nimic înainte de vreme” şi că El Se va ocupa de această chestiune. Nu este oare scris: “Domnul va judeca pe poporul Său”? Ne temem că El este incompetent? Vom încerca să fim mai înţelepţi decât El? Vom lua în mâinile noastre chestiuni despre care El a zis să le lăsăm în mâinile Lui? Dacă facem astfel, în mod sigur că vom intra în dificultate şi poate că îi vom atrage şi pe alţii în dificultate.

Oricine se amestecă în afacerile altuia va suferi. Se poate ca şi victima să sufere şi ca mulţi să fie mânjiţi, dar putem fi siguri că amestecătorii nu vor scăpa. Pedeapsa amestecătorului va fi fără îndoială ruperea în parte a relaţiei sale cu Dumnezeu — pierderea păcii, bucuriei şi părtăşiei Spiritului sfânt. Aceasta va fi răsplata Lui pentru amestecători.

Dacă un frate şi o soră din Biserică par să aibă dificultate, vedeţi-vă de treburile voastre şi lăsaţi-i să-şi rezolve chestiunea între ei. Dacă ei sunt înrudiţi ca părinţi şi copii, lăsaţi să-şi aranjeze chestiunea singuri, şi să înveţe lecţiile pe care Domnul ca Judecătorul şi Învăţătorul lor li le va da. Dacă sunt soţ şi soţie, problema este la fel. Lăsaţi-i în pace. Nu vă amestecaţi. Chiar dacă unul dintre ei ar veni să vă ceară sfatul, nu vă grăbiţi să-l daţi — refuzaţi să auziţi cazul — urmaţi sfatul Domnului. Îndrumaţi-l pe cel care se plânge că Domnul a dat instrucţiuni şi că nu este de competenţa voastră să vă amestecaţi — că Matei 18:15-17 arată calea care trebuie urmată.

Vedeţi să nu aveţi nimic de-a face cu un astfel de caz decât dacă vine la voi direct pe linia acestui aranjament pe care l-a prevăzut Domnul. Altfel veţi fi amestecători şi vă veţi face necazuri vouă şi altora. Dacă sunteţi chemaţi într-un conflict de familie, mai degrabă regretaţi necesitatea decât să fiţi dornici să vă băgaţi nasul în afacerile lor. Sfătuiţi-i mai întâi cât de bine ştiţi, să-şi reglementeze problemele între ei, amintindu-le cuvintele lui Isus: “Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”, şi apoi vedeţi să nu faceţi nimic care să-i despartă sau să ajutaţi la completarea separării în spirit deja începute.

Amintiţi-vă că în calitate de reprezentanţi ai Domnului nu aveţi nici o autoritate să fiţi tulburători, ci sunteţi împuterniciţi numai să fiţi făcători de pace. Când sunteţi chemaţi într-un astfel de caz, încercaţi să fiţi drepţi, corecţi, rezonabili, în deplin acord cu Regula de Aur în orice cuvânt pe care îl veţi rosti. Cei care pot spera să li se încredinţeze judecata lumii în viitor (1 Corinteni 6:2) trebuie să se califice acum printr-o dezvoltare a unui înalt simţ al milei şi iubirii, precum şi al dreptăţii.

Atitudinea de amestecător este o dovadă de mândrie

Dar, ar spune cineva, nu face parte din datoria noastră să ajutăm la păstrarea purităţii Bisericii? Şi pentru a face aceasta, n-ar trebui să fim atenţi? Dacă, prin urmare, vedem un soţ şi o soţie, sau un frate şi o soră, sau părinţi şi copii care nu se înţeleg, oare nu suntem obligaţi de datorie să ne amestecăm în afacerile lor, pentru a vedea dacă nu-i putem îndrepta?

Acesta este exact spiritul de amestecător în ale altora. Menţionăm aceasta fiindcă mulţi din poporul drag al Domnului care au cea mai bună intenţie nu ştiu ce înseamnă a te amesteca în treburile altuia când fac aceasta. Vedeţi-vă de ale voastre! Dacă sunteţi prea ocupaţi cu supravegherea altora, Adversarul va profita de voi. Atâta vreme cât conduita exterioară a unui frate sau a unei surori este rezonabilă şi corectă, atât Dreptatea cât şi Iubirea vor spune că nu trebuie să vă băgaţi între ei, în sensul de a încerca să vă ocupaţi de treburile lor. Mulţumiţi-vă să le puneţi în faţă un bun exemplu de blândeţe, credinţă, răbdare, iubire frăţească, iubire. Atunci, dacă au cândva nevoie de sfat, vor putea veni ei înşişi la voi. Şi atunci va fi ocazia să vă arătaţi moderaţia şi să le daţi sfat, ca un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, în armonie cu Matei 18:15-17 — şi nimic mai mult.

Dar, ar spune altul, nu critică sf. Pavel Biserica din Corint fiindcă avea în mijlocul lor unul care păcătuise grav? Şi nu a mustrat el Biserica pentru că n-a judecat şi n-a îndepărtat dintre ei o astfel de persoană? Perfect adevărat. Dar acesta a fost un caz de păcat deschis, voit, recunoscut, condamnabil pentru individ şi pentru toţi cu care s-a asociat. Şi aşa ar trebui să fie şi astăzi. Dacă cineva trăieşte făţiş în păcat şi îl recunoaşte, şi se laudă cu el, cazul trebuie prompt luat în seamă de către Biserică pe linia lui Matei 18:15-18. Dacă cel care greşeşte continuă încă într-o atitudine greşită, în păcat făţiş, pasul final să fie separarea lui completă de Biserică. El să fie renegat cu totul de către Biserică, până când va face o reformă completă.

Desigur că astfel de cazuri sunt rare printre poporul Domnului, şi la fel de rară ar trebui să fie şi procedura pe care apostolul o sugerează într-un astfel de caz. Apostolul nu sugerează investigarea vieţilor trecute ale acelora care constituie Biserica lui Cristos. Dimpotrivă, într-una din epistolele sale sugerează că el ştia foarte bine că mulţi dintre cei care erau din Biserică au fost înainte caractere de o reputaţie proastă. El spune: “Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru”. 1 Corinteni 6:11.

Este o idee total greşită aceea că vreunul dintre noi ar fi împuternicit să îndrepte pe alţii. A avea astfel de impresie dovedeşte multă mândrie. Dacă un frate şi o soră nu se armonizează foarte bine, lăsaţi-i în pace. Dacă ei cred că cel mai bine este să nu fie foarte apropiaţi, lăsaţi-i în pace. Dacă sunt căsătoriţi şi cred că cel mai bine pentru ei este să locuiască separat, lăsaţi-i în pace — vedeţi-vă de treaba voastră. Dacă există vreo greşeală secretă, lăsaţi-i în pace. “Dumnezeu va judeca pe poporul Său.” Nu-i treaba voastră să vă amestecaţi, decât dacă El dă vreo altă împuternicire decât cea pe care o avem în Scripturi.

ISRAELUL CRUŢAT SAU OCOLIT

Exodul 12:21-31

“După cum nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.”Matei 20:28.

R 5272 W. T. 1 iulie 1913 (pag. 205-206)

Creştinii vorbesc despre Paştele evreiesc ca despre o instituire, ca despre o amintire a trecutului, în care ei nu au un interes special. Aceasta este din cauză că însemnătatea Paştelui nu este în general înţeleasă. În realitate creştinul este mai interesat de Paşte decât evreul. Dar există un sens în care întreaga lume este interesată de el, după cum vom vedea în studiul de astăzi.

A zecea plagă, trimisă peste egipteni ca o pedeapsă pentru nedreptatea lor stăruitoare faţă de evrei, a fost moartea întâilor-născuţi ai lor. În fiecare casă din Egipt exista moarte, şi chiar a florii familiilor lor, întâiul-născut — fiu sau fiică. Teroarea unei astfel de nopţi poate fi mai bine imaginată decât exprimată.

Moartea este întotdeauna prezentată în Scripturi ca fiind duşmanul omului — pedeapsa păcatului. Sentinţa cu moartea a căzut asupra primilor noştri părinţi din cauza păcatului; şi prin ei, prin legile eredităţii, a trecut asupra tuturor copiilor lor ­— familia umană. Noi cu toţii murim; şi Biblia spune că singura speranţă de recuperare din moarte constă în faptul că Dumnezeu vrea aceasta şi a făcut pregătiri pentru satisfacerea Dreptăţii Sale prin moartea lui Isus, “Cel drept pentru cei nedrepţi”. Ea ne spune de asemenea că marele remediu atât pentru păcat cât şi pentru moarte va fi aplicat în scurtă vreme omenirii. În timpul Domniei lui Mesia, sentinţa cu moartea va fi abolită, blestemul va fi îndepărtat, nu va mai exista suspin, plânset sau moarte.

Din contră, îndepărtarea blestemului, moartea, va însemna introducerea binecuvântării vieţii prin Răscumpărătorul glorificat. Atunci El va deveni Dătătorul de viaţă pentru toţi cei care, atunci când vor fi luminaţi pe deplin, vor accepta favoarea divină de la El. Procesul învierii va începe pentru deplina recuperare a tuturor celor doritori şi ascultători din omenire, la perfecţiunea glorioasă a Tatălui Adam şi la privilegiul vieţii veşnice.

Ceea ce Dumnezeu a adus peste egipteni în acea noapte a fost, prin urmare, doar aceeaşi pedeapsă care a fost împotriva întregii omeniri timp de şase mii de ani. Pedeapsa nu a constat atât de mult în moarte, cât în caracterul ei neaşteptat. Întâii-născuţi, care au mers la culcare sănătoşi, au fost cadavre înainte de a veni dimineaţa, sentinţa morţii venind peste ei mai brusc decât ar fi venit altfel. Ei au adormit.

Această plagă n-a atins casele israeliţilor. Întâii lor născuţi au fost ocoliţi, cruţaţi, protejaţi de către Cel Atotputernic; de aceea este numele de Paşte (în limba engleză Passover — pass over = a trece peste, n. t.). Prin poruncă divină, israeliţii au făcut din acest eveniment o aniversare istorică. Fiecare israelit, când celebrează Paştele, îşi arată credinţa în Dumnezeu şi încrederea în această relatare a eliberării divine a strămoşilor lor — sau altfel comite o fraudă; căci nu are altă semnificaţie.

Adevărata Însemnătate a Paştelui

Experienţele lui Israel în cruţarea lor sunt alegorice. Ca tip, ele reprezintă experienţele Aleşilor lui Dumnezeu — Israelul spiritual. Şi să observăm că Israelul spiritual este o companie de oameni evlavioşi ai lui Dumnezeu, adunaţi dintre toate naţiunile şi dintre toate denominaţiile — evrei, romani, francezi, britanici — “din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi din orice neam”. Membrii principali ai Israelului spiritual provin din Israelul natural, dar nici o naţiune nu poate avea pretenţii exclusive. Este o clasă aleasă, aleasă nu pe linii naţionale, nici pe alte linii preferenţiale, decât cele ale caracterului.

Această companie a israeliţilor spirituali a fost reprezentată prin întâii-născuţi ai lui Israel, ai Israelului trupesc care a fost ocolit în acea noapte. În dimineaţa următoare, toate oştirile lui Israel au ieşit sub conducerea întâilor-născuţi, care ulterior au fost reprezentaţi prin seminţia preoţească, simbolizând Preoţimea împărătească al cărei Mare Preot împărătesc este Mesia cel glorificat. Curând, El şi “Biserica celor Întâi- născuţi” (Evrei 12:23), glorificaţi prin participarea la învierea Sa, Învierea dintâi sau principală, vor fi instalaţi în gloria şi puterea Împărăţiei mesianice, pentru binecuvântarea tuturor celor care vor dori să se întoarcă la armonie cu Dumnezeu.

În trecut, studenţii Bibliei au fost greoi la înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. Treptat, în lumina privilegiilor actuale, ei ajung să aprecieze faptul că acesta prezintă lungimile, lăţimile, înălţimile şi adâncimile Iubirii, Înţelepciunii şi Puterii divine, aşa cum n-au visat niciodată înainte. Acum ei văd că atunci când Domnul vorbeşte despre Biserica Întâilor-născuţi, El sugerează că intenţionează să aibă şi alţi fii, şi că aceştia sunt doar primii. După cum întâii-născuţi ai lui Israel, care au fost cruţaţi, n-au fost singurii salvaţi din robia egipteană, tot aşa Biserica Întâilor-născuţi nu vor fi singurii salvaţi din robia păcatului şi a morţii, simbolizată prin acea robie egipteană. Dimpotrivă, ocrotirea Întâilor-născuţi implică eliberarea celor rămaşi.

Cuvintele noapte şi dimineaţă au o semnificaţie şi în antitip. Biblia prezintă faptul că cei şase mii de ani în care Păcatul şi Moartea au avut stăpânire şi au înrobit pe mulţi care au dorit să fie corecţi cu Dumnezeu este un timp de noapte. În timpul acestei nopţi poporul lui Dumnezeu a fost tot mai mult oprimat de Satan şi de servitorii lui, simbolizaţi prin Faraon şi egipteni. A fost o noapte lungă, de şase mii de ani, despre care profetul declară: “Seara vine plânsul, iar dimineaţa vine veselia.” Psalmul 30:5.

Dimineaţa la care se referă vor fi zorile marelui Sabat antitipic, a şaptea Zi de o mie de ani. Atunci Mesia şi Biserica Sa a Întâilor-născuţi, trecuţi peste moarte la viaţă prin Putere divină, vor fi instalaţi în gloria Împărăţiei şi vor începe marea lucrare de binecuvântare a tuturor celor care vor dori să vină în armonie cu Dumnezeu.

Acea Nouă Dispensaţie va fi atât de diferită de cea actuală, încât este la modul figurat numită Zi, în contrast cu întunericul timpului prezent, reprezentat ca noapte. În acea Zi a Împărăţiei lui Mesia, El va fi marele Împărat — Prinţul Luminii. Atunci Prinţul întunericului va fi legat. În timpul acelei epoci glorioase de o mie de ani, oştirile omenirii care vor dori să vină în armonie cu Dumnezeu vor deveni cu toţii israeliţi, şi treptat vor fi conduşi de antitipicul Moise la perfecţiunea Paradisului restaurat. Numai cei care nu vor dori şi nu vor asculta nu vor ajunge la recuperarea totală a tot ceea ce a fost pierdut în Adam prin neascultarea din Eden, şi răscumpărat prin moartea lui Isus pe Calvar.

“Israel, întâiul Meu născut”

Deoarece orice binecuvântare, orice eliberare din puterea Păcatului şi a Morţii, a fost prin harul lui Dumnezeu şi nu o obligaţie a Dreptăţii, El a avut în mod perfect dreptul de a stabili cu mult timp înainte ca binecuvântările pe care intenţiona să le trimită, să ajungă la omenire prin Sămânţa sau copiii lui Avraam. Aceasta El a declarat-o clar, dar într-un mod indirect. Neobservat de evrei, Domnul a arătat că Avraam va avea două seminţe diferite, una cerească, cealaltă pământească. Astfel El a spus: “Sămânţa ta va fi (1) ca stelele cerului, şi (2) ca nisipul de pe ţărmul mării”.

Dumnezeu nu i-a explicat aceasta lui Avraam, dar noi vedem acum însemnătatea acelui aspect al Promisiunii. Stelele reprezintă Sămânţa cerească a lui Avraam — Mesia şi Biserica Sa, în mod simbolic numită Mireasa Sa. Nisipul de pe ţărmul mării — nenumărat — reprezintă vasta mulţime a celor care în cele din urmă vor fi salvaţi din păcat şi moarte şi recuperaţi la favoare divină şi viaţă veşnică, în Împărăţia Mesianică a Seminţei spirituale, “Biserica Întâilor-născuţi”. Dumnezeu n-a uitat nici nu Şi-a retras favoarea faţă de sămânţa naturală a lui Avraam prin alegerea Seminţei spirituale, căci pentru ei a venit primul privilegiu sau ocazie şi dintre ei au fost adunaţi primii membri ai acestui Israel spiritual — Sămânţa spirituală a lui Avraam. Despre ei sf. Pavel spune: “Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei” — Promisiunea făcută lui Avraam că în aceasta, în Sămânţa sa spirituală, toată omenirea va primi binecuvântarea divină — îndepărtarea blestemului păcatului şi a morţii. Galateni 3:29; Apocalipsa 21:4, 5; 22:3.

Mai mult, Scripturile arată că după ce Israelul spiritual va fi fost completat prin schimbarea de la natură pământească la natură cerească, binecuvântările lui Dumnezeu vor începe să vină încă o dată la sămânţa naturală a lui Avraam. Astfel providenţele lui Dumnezeu au fost pentru evreu mai întâi în privinţa privilegiilor spirituale, şi vor fi pentru evreu mai întâi în privinţa privilegiilor pământeşti — Restabilirea la perfecţiune umană. Romani 11:25-33; Fapte 3:19-21.

Întâii-născuŢi protejaţi prin sânge

Să nu neglijăm a observa că favoarea divină faţă de întâii-născuţi ai lui Israel n-a fost fără sânge. Într-adevăr, după cum arată sf. Pavel, toată învăţătura Scripturilor Vechiului Testament este că “Fără vărsare de sânge nu este iertare”. Prin poruncă divină, israeliţii şi-au arătat credinţa în Domnul prin faptul că au luat un miel de un an fără defect, ucigându-l şi stropind sângele pe stâlpii uşii şi pe pragul de sus al caselor şi mâncând carnea în casă.

După cum Paştele a fost tipic, tot aşa a fost şi mielul şi sângele stropit. Mielul L-a reprezentat pe Isus, Mielul lui Dumnezeu — fără pată, curat, sfânt, fără vină, nepângărit. Moartea Lui n-a fost pentru păcatele Sale, ci pentru păcatele omenirii. Este la fel de important de observat că Cristos a murit nu numai pentru Biserică, ci, după cum declară Scripturile, pentru păcatele întregii lumi. Biserica a constituit numai o mică parte din lume, şi anume, partea Întâilor-născuţi. După cum declară sf. Iacov (1:18), noi suntem un fel de prim-rod dintre creaturile Sale pentru Dumnezeu. Biserica este cruţată noaptea; special salvată înaintea celorlalţi; dar nimeni nu este cruţat decât prin meritul Sângelui. Că Sângele acoperă mai mult decât pe Întâii-născuţi este arătat prin faptul că în tip a fost stropit nu numai peste întâii-născuţi, ci peste toată casa, ceea ce indică a fi Casa Credinţei.

A LUPTA ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU

Psalm 105:23-36 Exod 7:11

“Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat.” Matei 23:12.

R 5271 W. T. 1 iulie 1913 (pag. 203-205)

Practicarea nedreptăţii vatămă amândouă părţile — la fel de serios pe cel care face vătămarea ca şi pe cel vătămat. Dacă acest principiu ar fi în mod general recunoscut, mai puţini ar încerca să practice nedreptatea — inechitatea ­— nelegiuirea. Biblia în mod special respinge toate formele de nelegiuire şi susţine dreptatea, care este doar un alt nume pentru neprihănire. Toate păcatele sunt mari şi regretabile în măsura în care ele sunt nedreptăţi ce afectează drepturile altora. Nici o lecţie nu pare pentru oameni atât de dificil de învăţat ca lecţia dreptăţii, pe care Învăţătorul a cuprins-o pe scurt în Regula de Aur: “Faceţi altora ceea ce aţi vrea să vă facă ei vouă”.

Nu există nici un individ care nu trebuie să se păzească pe această linie. Odată cu venirea ocaziei de a profita de altul vine şi proba. Aceasta are o mie de forme, dar este întotdeauna aceeaşi — nedreptatea. Poate fi practicată de angajator împotriva angajatului, de părinte împotriva copilului, de soţ împotriva soţiei, de un semen împotriva prietenului, sau invers. În oricare caz însă, putem fi siguri că acel care practică nedreptatea va suferi la sfârşit la fel de mult ca şi cel împotriva căruia aceasta a fost practicată. Acest principiu găseşte o ilustraţie plină de forţă în studiul de astăzi.

PreŢul robiei pentru egipteni

Egiptenii şi-au justificat tratamentul lor faţă de evrei sub diferite pretexte. Ei deveneau puternici din punct de vedere numeric şi puteau să ajute pe duşmanii Egiptului în caz de invazie. De aceea egiptenii doreau să împiedice înmulţirea acelui popor. Nereuşind în aceasta, ei i-au înrobit pe evrei. Robia s-a dovedit a fi atât de satisfăcătoare şi de profitabilă pentru egipteni, încât după aceea s-au gândit că nu puteau să se descurce fără robi. Prin urmare, pe timpul despre care se vorbeşte în acest studiu, egiptenii erau gata să-şi menţină robii aproape cu orice preţ.

Nedreptatea — inechitatea — nelegiuirea — puseseră aşa stăpânire pe egipteni, încât plăgile necesare pentru eliberarea evreilor au fost fără îndoială o deplină compensare a dreptăţii asupra lor, echivalentă cu nedreptăţile pe care le practicaseră. Adevărat este proverbul care spune: “Cel care păcătuieşte va suferi” — o dreaptă răsplătire, cumva, cândva.

Plăgile egiptene au fost miraculoase dintr-un punct de vedere, dar nu şi din altul. Noi suntem dispuşi să numim miraculos tot ceea ce trece dincolo de experienţele noastre, şi natural tot ceea ce se încadrează în limita experienţelor noastre. Astfel telefonul şi telegraful fără fir ar fi apreciate ca miraculoase, dacă n-am avea capacitatea să le reproducem şi să ştim cum se obţin rezultatele. În mod asemănător, florile perfecte din zilele noastre, în comparaţie cu cele de calitate inferioară de acum cincizeci de ani, ar fi miraculoase pentru noi dacă n-am cunoaşte cum s-au făcut îmbunătăţirile.

Pe de altă parte, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, nimic nu este miraculos, deoarece totul se îndeplineşte în armonie cu Înţelepciunea şi Puterea divină. Devenind familiari cu legile naturii şi discernând cum Cel Atotputernic a îndeplinit anumite lucruri pe care în trecut le-am numit miraculoase, să nu ni se micşoreze respectul pentru minune în sine, nici pentru Cel care a făcut-o.

Aplicând acest principiu la studiul de astăzi, aflăm că diferitele plăgi peste egipteni pot fi explicate cu mai multă sau mai puţină logică, dar poporul lui Dumnezeu ar trebui tot mai mult să-L venereze pe Cel care a exercitat acea putere. Se presupune că cele zece plăgi peste egipteni s-au întins pe o perioadă de zece luni. În mod evident ele au fost o parte din competiţia dintre dumnezeii egiptenilor şi Iehova, Dumnezeul evreilor.

Faraonii au pretins a fi reprezentanţii zeului soare, în timp ce poporul lor rob, evreii, se închinau marelui Iehova cel nevăzut şi care nu-Şi arată prezenţa. Astfel, când Moise prin îndrumare divină s-a arătat înaintea lui Faraon, i-a spus că Dumnezeul evreilor i-a trimis vorbă că israeliţii trebuiau să iasă din Egipt pentru a I se închina. Faraon a întrebat în derâdere: “Cine este acest Dumnezeu al evreilor?” Aluzia este că el nu-L recunoştea. El îl considera pe zeul soare al egiptenilor ca fiind cel puternic.

Moise a fost instruit să facă anumite semne prin care autoritatea sa ca reprezentant al lui Dumnezeu să fie recunoscută. Unul dintre acestea a fost să-şi arunce toiagul pe pământ şi acesta se va preface în şarpe. Acesta a fost un semn remarcabil, dar Faraon şi-a chemat magicienii şi ei au făcut o faptă asemănătoare, sau a părut că au făcut astfel. Unii au presupus că ei au făcut o scamatorie despre care se spune că era obişnuită în India — hipnotizând un şarpe şi făcându-l rigid prin catalepsie, astfel încât părea ca un toiag. Apoi, eliberat de hipnoză, s-a manifestat ca un şarpe. Nu suntem siguri însă că magicienii n-au făcut mai mult de atât, căci alte reproduceri ale lucrărilor lui Moise prin Aaron nu pot fi explicate prin înşelare.

Ce putere au folosit ei? Răspundem că potrivit Scripturilor există doar două surse de putere supranaturală — divină şi satanică. Fără îndoială, Dumnezeu a permis de secole lui Satan şi îngerilor căzuţi, numiţi demoni, să exercite mare putere. În nici un alt mod nu pot fi explicate fenomenele parapsihologice din India şi mai recent din Europa şi din America. Când spunem aceasta, nu acuzăm că mediile spiritiste sunt cu bună ştiinţă servitorii spiritelor rele care personifică morţii. Mai degrabă le scuzăm, fiind cu totul înşelate — conducători orbi ai orbilor — care tot mai mult aduc lumea sub puterea acestor spirite rele, crescând rapid numărul celor nesănătoşi mintal, care deja numără unul la suta de adulţi.

Apele transformate în sânge

Se presupune că plăgile au început în iunie şi s-au sfârşit în martie următor. Prima, transformarea apelor în sânge, a fost aproape la fel de miraculoasă ca şi transfomarea apei în vin de către Domnul nostru la Cana. Unii gândesc că ei găsesc explicaţia miracolului. N-avem nici un motiv să ne îndoim că într-o zi vom cunoaşte pe deplin cum Şi-a exercitat Dumnezeu puterea în realizarea acestei minuni, şi de asemenea cum Domnul Isus a operat din punct de vedere chimic asupra apei pentru a o schimba în vin. Fără îndoială procesul a fost unul simplu, numai dacă am şti cum a fost făcut. Tot sucul de struguri a fost la început apă şi a trecut prin schimbări chimice în viţa de vie. Chimiştii noştri învaţă tot mai mult despre secretele naturii, şi acum aroma fructelor este reprodusă prin ceea ce se numeşte procese sintetice. Unii speră să producă lapte cât mai curând prin acest proces — echivalentul deplin al laptelui de vacă — direct din iarbă.

Călătorii ne spun că primăvara devreme, înainte de revărsarea Nilului, au văzut apa acestuia roşie ca sângele. Această culoare este produsă de anumite microorganisme din apă. Dacă aceasta a fost metoda folosită de Dumnezeu pentru transformarea apelor din Egipt în sânge, sau să arate ca sângele, Faraonul ar fi auzit probabil despre astfel de schimbări înainte, şi miracolul ar fi constat în principal din capacitatea lui Moise şi a lui Aaron de a efectua schimbarea instantaneu — la comanda lor — şi apoi s-o oprească. Efectul a fost destul de dezastruos, pentru că peştii din râu au fost ucişi şi oamenii n-au putut bea apa. Totuşi Faraon şi curtea sa au continuat în nedreptate şi au refuzat să-i lase pe evrei să plece.

A doua declaraţie a autorităţii lui Iehova prin porunca de a-i elibera pe evrei a fost susţinută de ameninţarea că va veni o pedeapsă cu broaşte. Şi ele au venit. Pretutindeni în ţară colcăiau broaşte şi mormoloci — pe străzi, pe câmpuri, în case, în dormitoare şi în paturi, în coveţi amestecate în mâncare — broaşte pretutindeni. Se spune că în Egipt veneau uneori broaşte în număr mare, dar se pare că niciodată în număr atât de mare ca şi cu această ocazie. A fost o chestiune remarcabilă. Totuşi Faraon, când a avut un răgaz, n-a fost convins că lupta împotriva lui Iehova şi a ţinut încă la nedreptatea robiei. Magicienii lui Faraon într-un oarecare mod au putut reproduce primele două plăgi, dar numai au mărit dificultatea. Ei n-au putut să îndepărteze broaştele. Faraon a fost obligat să apeleze la Moise, spunând: “Rugaţi-vă Domnului să depărteze broaştele”.

A treia plagă a fost a păduchilor. Dr. Merrins spune: “Cuvântul păduchi probabil că înseamnă “căpuşe de praf”, atât de comune în Egipt. Această creatură mică se fixează pe victime, suge sângele şi în câteva ore se dilată de la mărimea unui grăunte de nisip la cea a unui bob de mazăre. În anumite perioade este ca şi cum praful ţării s-ar transforma în păduchi. Grămezile de broaşte care se descompuneau erau inevitabil un loc de reproducere a nenumăratelor insecte”. El îl citează pe Sir Samuel Baker care a spus: “Am văzut adesea locuri uscate în deşert atât de năpădite de căpuşe încât pământul mişuna peste tot de aceşti paraziţi, care sunt cei mai mari duşmani ai omului şi ai animalului. În acest caz miracolul a constat în producerea acestor căpuşe într-un număr neobişnuit şi în locuri neobişnuite — nu numai în deşerturile sălbatice, ci în tot Egiptul.

Este demn de remarcat faptul că de aceste prime trei plăgi au avut parte atât israeliţii cât şi egiptenii, dar de plăgile care au urmat, după cum a arătat Moise înainte, israeliţii au fost cruţaţi. Ţinutul Gosen a fost protejat.

Se pare că plaga muştelor, după cum spune psalmistul în acest studiu, a fost de diferite feluri — ţânţari, muşte de casă şi muşte de vite. Bieţii egipteni erau în chin — suferind o răsplătire dreaptă pentru nedreptatea lor, în timp ce israeliţii au fost feriţi de această plagă. Faraon s-a potolit şi a declarat: “Voi lăsa pe israeliţi să plece, dar nu departe”. Dar când mila lui Dumnezeu a îndepărtat plaga, el şi-a împietrit inima din nou. El s-a îndoit, de fapt, că experienţele lor fuseseră vreo pedeapsă specială de la Domnul şi a refuzat să-i lase să plece.

Ciuma vitelor

Ciuma vitelor a fost următoarea. A fost o molimă foarte cruntă (în latină, morior, a muri), o boală mult asemănătoare epizootiei ruseşti, care cu câţiva ani în urmă a răspândit boala şi moartea printre vitele din lume. Israeliţii erau crescători de vite şi păstori, dar această molimă a fost ţinută departe de ţara Gosen, dovedind astfel grija lui Dumnezeu, “pentru ca să ştiţi că nu există nimeni pe întreg pământul asemenea Mie”. Pierderea bănească din cauza molimei trebuie să fi fost foarte mare. Apoi a venit plaga bubelor şi a rănilor. Imaginaţi-vă poporul, de la rege până la cel mai umil servitor, chinuit de bube dureroase!

A şaptea plagă a fost un ciclon, grindină şi flacără de foc. “În loc de ploaie, le-a dat grindină şi flacără de foc în ţara lor.” Aceasta a fost o furtună înfricoşătoare, “tunete, şi piatră; şi foc cădea pe pământ” sau a plouat pe pământ. “A bătut piatra, şi focul era amestecat cu piatra”. Recoltele lor au fost distruse şi proprietatea lor prejudiciată.

A opta plagă a fost un roi de lăcuste, şi probabil s-a asemănat cu plaga cosaşilor care cu câţiva ani în urmă a creat un astfel de dezastru în Kansas şi Nebraska. Imense roiuri de lăcuste au venit şi de alte dăţi peste Egipt, din Nubia. Ele au acoperit pământul pe distanţă de câteva mile şi uneori până la o adâncime de cincisprezece ţoli. Inofensive în sine, ele sunt un duşman care nu poate fi înlăturat. Sunt în stare să mănânce tot ce este verde, înainte de a-şi lua zborul. În mijlocul acestei calamităţi, Faraonul şi-a mărturisit păcatul şi a cerut iertare. Totuşi, când pericolul a trecut, iarăşi şi-a împietrit inima, opunându-se căii Domnului, căii dreptăţii. Succesul nedreptăţii şi speranţa viitorului profit, l-au condus spre a sfida ceea ce el acum a recunoscut a fi Puterea Celui Atotputernic.

A noua plagă a fost un întuneric peste toată ţara. Probabil că a semănat cu ceaţa londoneză, prin care este imposibil să vezi şi în care luminile sunt de puţin ajutor şi duc la oprirea generală afacerilor. Acest întuneric poate să fi fost produs de praful din aer, cum cred unii, sau într-o mie de altfel de moduri pe care putea să le aleagă Cel Atotputernic. Totuşi, ţinutul Gosen unde locuiau israeliţii a fost scutit — o altă dovadă pentru Faraon că avea de-a face cu Dumnezeul lui Israel.

Adânc impresionat, Faraon a cedat ceva mai mult decât înainte şi s-a oferit să lase poporul să plece cu copiii lor, cu condiţia să-şi lase turmele şi cirezile în Egipt. Când această propunere a fost refuzată, el i-a poruncit lui Moise să plece dinaintea lui şi să nu-l mai vadă căci altfel va muri. La această ameninţare a venit răspunsul calm al lui Moise: “Ai vorbit drept: nu-ţi voi mai vedea faţa”. Următoarea plagă, după cum ştia Moise, era una finală, la care inima împietrită a lui Faraon avea să cedeze.