W.T. 1 iulie 1913 (pag. 207)

Vol. 6 studiul15

VRĂJMAŞII ŞI ATACURILE ÎMPOTRIVA NOII CREAŢII

3 August

Citiţi de la pag. 619 p. 2 până la pag. 624 p. 2

Asociaţii lui Satan la rău — legiunile de demoni

(32) A avut Satan ceva îngeri asociaţi la începutul rebeliunii sale? Dacă nu, cum şi când a primit el aderenţi din rândurile îngerilor sfinţi? Pag. 619 p. 2

(33) Cum au cooperat cu Satan aceşti îngeri căzuţi în înşelarea şi degradarea lumii? Pag. 620 p. 1

(34) Ce implică afirmaţia că “omul este un liber arbitru moral”? Şi de ce este posibil pentru demoni să controleze în mod absolut fiinţele umane ca medii? Pag. 620 p. 2

(35) Care sunt metodele generale şi scopurile acestor îngeri căzuţi? Amintiţi opt învăţături eronate pe care ei le-au răspândit cu succes în lume. Pag. 621 p. 1 până la pag. 623 p. 2

(36) Din moment ce spiritismul nu a avut succes să înşele majoritatea creştinilor, care alte două înşelări mai subtile le-a introdus recent Satan pentru a-i captura? Pag. 623 p. 3; pag. 624 p. 1

(37) De ce Satan şi-a întors recent atenţia spre vindecarea celor bolnavi? Şi ce înseamnă aceasta? Pag. 624 p. 2

10 August

Citiţi de la pag. 624 p. 3 până la pag. 629 p. 2

(38) Care a fost efectul degradant al acestor lucrări ale diavolului asupra păgânilor? Pag. 624 p. 3

(39) Care au fost experienţele Domnului şi ale apostolilor cu aceşti îngeri căzuţi? Pag. 625 p. 1, 2

“Lupta noastră nu este înumaiş împotriva sângelui şi cărnii”

(40) Înţelegând deci influenţa mare şi demoralizatoare a acestor spirite rele asupra omenirii, de ce le permite Dumnezeu să-şi exercite puterile lor rele? Şi, în consecinţă, care sunt cele trei lecţii mari pe care le va fi învăţat omenirea la sfârşitul Veacului Milenar? Pag. 626, 627

Slujirea răului

(41) Între timp, care au fost rezultatele be­nefice ale permisiunii răului? Pag. 627 p. 1; Pag. 628 p. 1

(42) Între oameni, cine sunt cei mai mari împotrivitori ai lui Dumnezeu şi ai Împăcării, din punctul de vedere popular şi din punctul de vedere divin? Pag. 629 p. 1

(43) Care este speranţa noastră pentru unii dintre cei mai violenţi dar ignoranţi împotrivitori ai Adevărului? Şi care este poziţia mai gravă ocupată de împotrivitorii cu bună ştiinţă ai Adevărului din prezent, şi care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de aceştia? Pag. 629 p. 2

17 August

Citiţi de la pag. 630 p. 1 până la pag. 633 p. 3

Atacurile din partea Adversarului

(44) Ale cui experienţe cu Adversarul ilustrează toate ispitele la care este supus Corpul lui Cristos? Pag. 630 p. 1

(45) Care este unul din atacurile Adversarului care apelează în special la carne şi la mintea ei veche? Pag. 630 p. 2; pag. 631 p. 1

(46) Care este adevărul cu privire la relaţia dintre cele mai bune interese ale Noii Creaţii şi condiţiile ei fizice? Pag. 631 p. 2

(47) De ce este esenţial ca Noua Creatură să “umble prin credinţă, nu prin vedere"? Pag. 631 p. 3

(48) Este posibil ca noi să luăm infirmităţile altora aşa cum a făcut Domnul nostru? Şi a fost vitalitatea lui Cristos folosită pentru Biserică? Pag. 632 p. 1, 2

(49) Care este natura şi costurile “suferinţelor lui Cristos” care sunt îndurate de membrii Corpului Său? Pag. 633 p. 1, 2

(50) Cum putem face deosebire între suferinţele pentru dreptate şi suferinţele pentru indiscreţie sau fapte rele? Pag. 633 p. 3

24 August

Citiţi de la pag. 634 p. 1 până la pag. 638 p. 1

(51) Dacă bolile trupului vin dintr-o cauză nepăcătoasă sau neegoistă, cum trebuie ele pri­mite şi îndurate de către Noua Creatură? Pag. 634 p. 1

(52) Cum trebuie să-şi privească Noua Creatură corpul ei muritor, şi ce libertate are cu privire la folosirea remediilor legitime pentru calmarea sau vindecarea bolii? Pag. 634 p. 2; pag. 635 p. 1

(53) Având în vedere minunile Domnului nostru, ar trebui să luăm ca exemplu pe cei vindecaţi sau pe Vindecător? Pag. 636 p. 1

(54) Ar fi fost corect ca Domnul nostru să-Şi fi folosit puterile spirituale pentru nevoile Sale naturale? Şi n-ar trebui ca Biserica să-I urmeze paşii în această privinţă? Pag. 636 p. 2; pag. 637 p. 1

 “Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav”

(55) Pe ce Scripturi se sprijină în principal cei care vindecă prin credinţă? Şi cum sunt ele aplicate greşit? Pag. 637 p. 2; pag. 638 p. 1

31 August

Citiţi de la pag. 638 p. 1 până la pag. 641 p. 1

Dacă Satan scoate afară pe Satan, împărăţia lui este în declin

(56) Cărei puteri au atribuit fariseii minunile Domnului nostru şi care a fost răspunsul Lui? Pag. 638 p. 2

(57) Care a fost scopul principal al miracolelor de la începutul acestui Veac, şi de ce trebuie să privim cu suspiciune aşa-numitele miracole de la sfârşitul Veacului? Pag. 638 p. 3; pag. 639 p. 1

(58) Care este proba sigură a tuturor acestor înşelări? Pag. 639 p. 2

(59) Dacă cei care hulesc numele lui Dumnezeu fac lucrări minunate de vindecare, să presupunem că Domnul sprijină acum învăţăturile lor false? Pag. 640 p. 1

(60) Presupunând că alţii care vindecă boli sunt zeloşi în lucrarea misionară, ar trebui ca acest lucru să ne schimbe opinia despre respectiva mişcare în general? Pag. 640 p. 2

(61) Care sunt dovezile că Satan aproape a ajuns la limită? Pag. 641 p. 1

A TRĂI POTRIVIT FIRII PĂCĂTOASE

“Căci dacă trăiţi potrivit firii păcătoase, veţi muri.” Romani 8:13.

R 5269a W. T. 1 iulie 1913 (pag. 201-202)

Aceste cuvinte, adresate de apostol creştinilor consacraţi care locuiau în Roma, sunt la fel de potrivite pentru creştinii care trăiesc de-a lungul Veacului. Condiţiile de-a lungul Dispensaţiei Evanghelice sunt aceleaşi. Ele nu s-au schimbat şi nu se vor schimba. Chemarea este să devină soldaţi ai Domnului Isus Cristos, sub steagul crucii, şi să aibă încercări şi greutăţi în viaţa actuală şi răsplata care va urma. Învoiala consacrării noastre este să facem o deplină predare a eului nostru ca fiinţe umane, să renunţăm la drepturile şi privilegiile noastre pământeşti, aşa cum avem control asupra acestora. Aceasta include mai mult de atât. Include renunţarea la speranţele noastre ca membri ai omenirii.

Prevederea lui Dumnezeu pentru lume este că ea va fi recuperată din păcat şi adusă înapoi la deplina perfecţiune umană pierdută prin neascultarea lui Adam. Noi, care acceptăm oferta acestei Dispensaţii Evanghelice, renunţăm la toate acele privilegii ale Restabilirii pe care moartea lui Isus ni le-ar da. Renunţăm la acestea pentru speranţa care este dată Bisericii, nu speranţa perfecţiunii umane, ci speranţa de a fi socotiţi vrednici să ajungem, împreună cu Învăţătorul, la glorie, onoare şi nemurire — natura divină.

Acestea sunt doar speranţe, doar perspective. Noi nu vedem lucrurile glorioase în sine. Avem doar Cuvântul Domnului în privinţa lor. Renunţăm la speranţa pământească pentru cea cerească. Aceştia concepuţi de Spirit sfânt sunt numiţi Noi Creaturi. Şi aceste Noi Creaturi trebuie să trăiască, nu după carne, ci după Spirit. Adică, ei nu trebuie să se supună dictatelor cărnii, ci acelora ale Spiritului sfânt al lui Dumnezeu.

Mijloace de creştere spirituală

Acest Spirit sfânt la care ei trebuie să se supună îl primesc în câteva moduri. La început îl primesc prin concepere şi este o influenţă venită direct de la Dumnezeu. Această creatură spirituală, astfel începută, trebuie să crească în har, cunoştinţă şi iubire — să crească în Cristos şi într-o deplină dezvoltare în Corpul lui Cristos. Şi această Nouă Creatură trebuie să se hrănească din Cuvântul lui Dumnezeu. Nu numai să folosească acest Cuvânt al lui Dumnezeu, ci şi să meargă la Tatăl în rugăciune şi să observe providenţele Sale. Ea poate chiar învăţa unele lucruri din nereuşite şi din disciplinarea ocazionată de aceste nereuşite.

Aceste Noi Creaturi trebuie astfel să-şi demonstreze loialitatea inimii, încrederea în Dumnezeu, în toate aceste chestiuni. Şi dacă ele fac aceasta până la sfârşitul călătoriei, în cele din urmă vor domni în Împărăţia glorioasă a lui Mesia. Şi cei care vor primi răsplata comoştenirii cu Domnul, vor fi cei care îşi vor fi dovedit loialitatea chiar până la moarte.

Marea Căpetenie a Mântuirii noastre a fost Primul căruia I s-a dat această ocazie. El a fost găsit credincios. Şi-a dat viaţa în ascultare de voinţa Tatălui. Experienţele Sale au fost paharul pe care I l-a turnat Tatăl. În toate împrejurările, cuvintele fiinţei Sale interioare au fost: “Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta Dumnezeul meu. Şi legea Ta este înăuntrul inimii mele”. Acesta este cursul care trebuie urmat de către toţi cei care vor ajunge la aceeaşi ţintă ca şi Cristos şi vor fi comoştenitori cu El în Împărăţia Sa.

Un comoştenitor este unul care moşteneşte împreună, are parte de moştenire cu altul. Tatăl Şi-a propus chiar de la început ca acesta să fie, nu numai Capul — Cristos — ci şi Biserica, Corpul Său. “Cel care L-a cunoscut dinainte pe Isus ne-a cunoscut şi pe noi prin Isus.” Apostolul spune că, prin aducerea multor fii la slavă, se cuvenea ca Dumnezeu să desăvârşească pe Căpetenia mântuirii noastre prin suferinţe — prin ceea ce a suferit. Şi acei fii care vor fi asociaţi cu El în acea Împărăţie glorioasă trebuie şi ei să sufere în lucrurile prin care trec. Evrei 2:10; 2 Tim. 2:11, 12.

Printre încercările şi dificultăţile prin care urmaşii Domnului nostru trebuie să treacă sunt atacurile Păcatului şi ale lui Satan, amăgirile lumii şi slăbiciunea naturii umane. Învăţătorul a trecut prin unele din acestea — dar El a fost sfânt, fără vină, nepătat şi separat de păcătoşi. Noi nu suntem în stare să învingem complet, şi astfel avem atribuirea meritului lui Cristos pentru a acoperi lipsurile neintenţionate. Pentru Isus n-a fost o astfel de prevedere. Noi care suntem imperfecţi şi cu neajunsuri avem acest aranjament pentru a putea avea ocazia de a ajunge la această ţintă. Orice imperfecţiune pe care o avem este acoperită prin meritul lui Cristos. Astfel am pornit bine în această alergare.

Trebuie nu numai să ne opunem păcatului, dar şi să ne depunem drepturile. Trebuie să socotim răpirea bunurilor noastre ca o bucurie, ştiind că încercările noastre, primite corect, lucrează pentru noi o greutate nespus de mare şi veşnică de slavă. Dacă cineva ar fi intimidat de pierderea numelui sau faimei sau a câte altele, el n-ar avea un spirit corect şi n-ar putea fi clasificat ca învingător.

Două clase de necredincioşi

I-am descris pe cei credincioşi — cei care umblă în urmele Răscumpărătorului până la sfârşit. Dar mai sunt încă două clase. O clasă se întoarce în păcat din nou — după cum spune sf. Petru, ca “scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă” (2 Petru 2:22). Pentru aceştia nu este prevăzut nimic. Ei au întors în mod clar spatele Legământului lor, şi apostolul ne arată că n-a mai rămas nimic pentru aceştia decât “negura întunericului”.

Apoi există o altă clasă, care nu s-ar gândi să se întoarcă şi să trăiască în acest mod, asemenea porcului, să se tăvălească în păcat. Dar ei sunt reţinuţi prin frica morţii şi tot timpul vieţii sunt supuşi robiei (Evrei 2:15). Le este frică de moartea desacrificiu. Nu vor exercita suficientă credinţă şi curaj. Nu vor face parte din clasa favorizată, pentru că nu au o îndestulare din caracterul Învăţătorului. Şi totuşi ei nu sunt răi. Ei au o loialitate a inimii. Dacă n-ar fi aşa, s-ar întoarce înapoi să se tăvălească în mocirlă, la fel ca cealaltă clasă descrisă.

Domnul vede că aceştia Îl iubesc şi că în condiţii favorabile ar fi foarte bucuroşi să trăiască pentru El. Dar ei trăiesc într-un timp nefavorabil. Şi Domnul în marea Sa compasiune nu permite ca ei să piardă totul, ci prevede pentru ei o cale de scăpare. Astfel El permite să vină asupra lor încercări — providenţa lui Dumnezeu este cea care face aceasta. După cum spune apostolul, îi dă pe mâna Satanei pentru nimicirea cărnii, pentru ca duhul să poată fi mântuit în Ziua Domnului Isus. Dacă profită astfel de experienţele lor, ei pot ajunge în clasa Mulţimii Mari şi să aibă natură spirituală. Dar nu vor fi socotiţi vrednici de a fi părtaşi la cea mai înaltă binecuvântare, natura divină.

La un loc în fiecare din aceste două clase nu se ajunge, de obicei, imediat. Oricine este conceput de Spirit sfânt la un moment dat, n-ar putea muri în următorul moment în Moartea a Doua. Există o prea mare diferenţă între conceperea de spirit şi starea păcatului cu voia, ca noi să ne imaginăm că ele ar putea urma strâns una după alta. Ele sunt opuse. Ar fi imposibil să se treacă imediat de la o stare la cealaltă. Astfel, pentru un timp, această clasă prosperă, dar pe măsură ce încercările, dificultăţile şi persecuţiile care însoţesc viaţa creştinului vin, ei se depărtează treptat.

Cauzele eşecului

La aceste clase există un eşec în a trăi conform standardului. În ambele cazuri există o tendinţă de a merge pe o cale de mijloc — nici să trăiască aproape de Domnul şi de cerinţele Lui, nici să se depărteze de El. După cum spune apostolul, dacă continuăm să trăim după trup, dacă apucăm pe acea cale a vieţii care îi place naturii noastre vechi, putem şti că aceea este calea lată care duce la distrugere. Şi astfel, dacă trăim după trup şi continuăm să trăim aşa, sfârşitul va fi moartea.

Învăţăm din Scripturi că Domnul nu va permite ca vreunul care Îl iubeşte cu adevărat, care este loial în inimă şi care doar a făcut un pas greşit, să meargă în Moartea a Doua. Apostolul Ioan spune: “Dar dacă cineva îîn Cristosş a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor: pe Isus Hristos Cel drept” (1 Ioan 2:1). Acesta să meargă la Tronul Harului, pentru a putea obţine milă şi ajutor la timp de nevoie. Dar orice pas greşit ar tinde să ne conducă tot mai departe de ţel. Întotdeauna trebuie să ne străduim. Moartea celor care trăiesc conform cărnii va fi Moartea a Doua; căci aceste Noi Creaturi au trecut deja de prima moarte. Apostolul spune că noi am trecut din moarte la viaţă.

Noi, această clasă la care se face referire în text, am primit partea noastră din Sacrificiul lui Cristos, şi primind partea noastră n-ar mai rămâne nimic pentru noi, dacă am pierde-o. Şi dacă vreunul dintre aceştia îşi foloseşte greşit partea, orice moarte de care ar muri ar fi Moartea a Doua. Există doar o singură moarte pentru Noua Creatură; căci ea nu mai poate fi răscumpărată. Orice prevedere este făcută pentru a o ajuta, dar nu este nici o prevedere dacă ia poziţia unui păcătos cu voia.

Apostolul spune: “Vă îndemn dar, fraţilor, … să aduceţi corpurile voastre ca o jertfă vie”. Şi aceasta fac cei credincioşi — îşi dau viaţa. Şi aceasta este condiţia pe baza căreia ei vor obţine marea răsplată a naturii divine!

“EL VINE CU NORII”

“Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea, şi cei care L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui.” Apocalipsa 1:7.

R 5269 W. T. 1 iulie 1913 (pag. 200-201)

Această scriptură este în general citată ca o dovadă că Domnul nostru Isus la a doua Sa Venire va fi văzut de întreaga familie umană; că toţi se vor boci când Îl vor vedea; că va fi o zi tristă pentru ei — în special pentru evrei. Gândul nostru referitor la acest pasaj, în lumina altor scripturi, este diferit de acesta. Mai întâi, Domnul Însuşi a spus: “Încă puţin, şi lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea”. Numai urmaşii credincioşi ai Domnului urmau să-L vadă. Apostolul Pavel explică faptul că urmaşii lui Isus Îl vor vedea pentru că ei trebuie să fie schimbaţi prin Întâia Înviere, “într-o clipă, într-o clipeală din ochi”. Scripturile arată clar că starea actuală a Domnului nostru este cerească, stare spirituală, nu numai ca starea pe care a avut-o înainte de a veni în lume, ci una încă şi mai înaltă.

Domnul S-a rugat Tatălui să fie slăvit cu slava pe care a avut-o înainte de a veni în lume — “înainte de a fi lumea”. Tatăl L-a asigurat că L-a slăvit şi Îl va mai slăvi (Ioan 17:5; 12:28 Manuscrisul Vatican). Scripturile de asemenea ne asigură că Domnul nostru în starea Sa slăvită este mult mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri (Filip. 2:9, 10). Când a fost om, a fost “cu puţin mai prejos decât îngerii” (Evr. 2:6-9). Scripturile declară că Domnul este acum reprezentarea exactă a persoanei Tatălui (Evr. 1:3), şi de asemenea declară despre El: “pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea”.

Altă Scriptură ne spune că venirea lui Cristos va fi pentru binecuvântarea lumii. Chiar obiectivul venirii Sale va fi pentru ridicarea rasei sărmane şi căzute. Sf. Petru ne spune că vor fi “timpuri de înviorare”, “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura TUTUROR sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapte 3:19-21.

Cum vom armoniza această din urmă afirmaţie cu cea din textul nostru, care spune că El va veni cu nori; că orice ochi Îl va vedea; şi că toată omenirea “va plânge din pricina Lui”? Răspunsul este că, în armonie cu alte scripturi, venirea cu norii ar semnifica venirea într-o perioadă de necaz —­­ cuvântul “nori” fiind folosit să semnifice necaz — în Ziua întunecată. El vine în nori, prin aceea că la timpul când Se va arăta lumii va fi o Zi foarte întunecată pentru ea — “un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi (Mat. 24:21). Aceea va fi o Zi întunecată, noroasă.

În Ziua aceea, în cele din urmă toţi ochii vor fi deschişi; şi toată omenirea Îl va vedea cu ochii înţelegerii — Îl va vedea în sensul în care Îl vedem noi acum şi avem cunoştinţă despre El şi despre Tatăl. Un orb vede în acelaşi sens. El spune: “Acum văd” — însemnând că vede cu vederea mintală. Este cu mult mai bine să vezi cu mintea decât cu vederea naturală.

Întunericul acoperă acum pământul. “Dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi” (2 Cor. 4:4). Există foarte multe minţi oarbe în prezent. Ele nu cunosc obiectivul venirii lui Cristos. Nu au învăţătura scripturală în privinţa venirii Lui. Dar ochii lor orbi vor fi deschişi. Orice fiinţă umană va ajunge la înţelegerea faptului că Împărăţia Domnului este pentru binecuvântarea “tuturor familiilor pământului” conform promisiunii lui Dumnezeu, făcută lui Avraam şi tuturor profeţilor care i-au urmat.

Evreii vor ajunge să-L recunoască. Apostolul Pavel spune: “O parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra plinătatea neamurilor. Şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit” (Rom. 11:25, 26) din orbirea lui, din ignoranţa lui, din înţelegerea greşită când El li S-a prezentat la prima Venire. Altă scriptură spune că atunci când Îl vor vedea, vor recunoaşte “semnul Fiului Omului, atunci toate popoarele pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă” (Mat. 24:30). Profetul spune că acei care “L-au străpuns” Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu (Zah. 12:10). Astfel Îl vor aprecia pe Cristos şi ochii lor vor fi primii care se vor deschide. Dar în acelaşi timp, când ochii lor vor începe să vadă din întunecime, nu va fi ceva ce se poate vedea cu ochii naturali.

Înainte de toate trebuie să fie o parousia, sau prezenţă a lui Cristos care va fi cunoscută numai de Biserica Sa, clasa Miresei Sale. Punctul culminant al lucrării Sale în parousia va fi adunarea Bisericii la Sine prin Întâia Înviere. Scripturile continuă şi spun că El Se va descoperi într-o flacără de foc, aducând răzbunare.

“Norii cerului” reprezintă bine confuzia în ge­neral. Lumea pentru un timp nu va fi conştientă de prezenţa Sa. Dar treptat va ajunge să ştie că se află în timp de strâmtorare, Ziua mâniei, în care trebuie să se sfârşească acest Veac. Atunci se vor jeli. Toată lumea se va boci. Dacă lumea s-a bocit în trecut, cu atât mai mult ne aşteptăm la aceasta când necazul va fi general. În mijlocul acelui necaz vor învăţa treptat despre harul lui Dumnezeu. Vor afla că egoismul omului a fost aşa controlat încât să ducă la Împărăţia glorioasă a lui Mesia, prin care trebuie să vină toate binecuvântările pe care le-a promis Dumnezeu.

“ACESTE LUCRURI AU FOST TIPURI”

“Şi aceste lucruri li s-au întâmplat ca exemple îîn greacă tupos — tipuriş pentru noi, ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit şi aceia îIsraelul tipicş … Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne fie exemple îîn greacă tupos — tipuriş şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Astfel, deci, cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă.” 1 Cor. 10:6-12.

R 5267 W. T. iulie 1913 (pag. 198-200)

Cuvintele sf. Pavel au o mare greutate pentru fiecare cititor al acestei reviste. Textul de mai sus, chiar şi în Versiunea noastră Comună, este foarte tare, plin de forţă, dar forţa lui creşte când observăm că în limba greacă este folosit cuvântul tip; căci un tip este un model foarte exact al antitipului, care este pe o scară mai largă.

Forţa afirmaţiei este şi mai intensificată când observăm că se referă la Sfârşiturile sau Secerişurile Veacurilor. Apostolul a trăit în Secerişul Veacului Iudeu; şi noi credem că trăim în antitipul acestuia, Secerişul acestui Veac Evanghelic. Mai mult, cuvintele apostolului în greacă implică o presiune sau probare specială legată de aceste Secerişuri — chiar o astfel de presiune şi probare cum ştim că au fost peste naţiunea iudee în zilele lui Pavel, şi chiar astfel de presiune şi probare cum sunt peste creştinătate în zilele noastre — Secerişul sau Sfârşitul acestui Veac Evanghelic.

Literal, sf. Pavel a spus: “Ele sunt scrise pentru învăţătura noastră, pe care ne presează sfârşiturile veacurilor”. În altă parte acelaşi apostol îndeamnă în privinţa acestui timp, că poporul lui Dumnezeu trebuie să fie îmbrăcat cu “toată armătura lui Dumnezeu” în această “zi rea”, pentru a putea rămâne în picioare (Efes. 6:13). Aici el sugerează că în acest timp de Seceriş unii dintre noi ne-am putea simţi prea încrezători în noi înşine şi prin urmare insuficient de veghetori, de atenţi. El îndeamnă: “Cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă”. Cuvântul astfel din versetul 12 leagă acest pericol de căderea prin acele poticniri şi  căderi ale lui Israel care, spune apostolul, sunt “tipuri pentru noi”.

Sugestiile altora

Un frate drag în adevăr ne scrie pe larg privitor la cele cinci experienţe diferite la care se referă apostolul ca “tipuri pentru noi”. Studiindu-le pe acestea cu mare grijă, fratele gândeşte că el vede dublă împlinire a acestor tipuri în acest timp de Seceriş. El observă invazia Darvinismului printre poporul lui Dumnezeu, corespunzând cu invazia prepeliţelor printre israeliţii care pofteau după carne mai mult decât după mană. Învăţăturile Evoluţiei ignoră afirmaţia Bibliei despre căderea omului, despre lucrarea răscumpărătoare a lui Isus şi despre binecuvântarea finală a lumii prin Împărăţia Sa, şi dă poporului în locul lor doctrine lumeşti ca hrană religioasă; în special ideea că omul a evoluat din animale inferioare prin forţe naturale inerente. Această ispită peste creştinătate a condus la mari devieri, şi prin aceasta mulţi şi-au pierdut speranţele spirituale, dacă nu chiar viaţa spirituală.

A doua ispită, ilustrată prin închinarea la viţelul de aur, fratele o înţelege a fi închinarea la sine şi la lucrările proprii, în special eviden­ţiindu-se prin mişcarea Criticii Radicale, în care conducătorii religioşi, se pare iubindu-se pe ei înşişi, prezintă oamenilor produsul intelectului lor ca obiecte de închinare, în loc să-L ţină pe Iehova, care este prezentat în Planul Scripturii ca perfect în Înţelepciune, Dreptate, Iubire şi Putere, ca Acela la care trebuie să se închine. Închinarea la bani, de asemenea, el gândeşte că este însoţită de declinul închinării la adevăratul Dumnezeu. Această ispită a dus de asemenea la mult rău spiritual şi la moarte spirituală.

A treia ispită de asemenea o interpretează simbolic, înţelegând-o că înseamnă combinaţii nepotrivite între lucrurile spirituale şi lucrurile naturale, şi între lucrurile adevărate şi lucrurile false, reprezentate prin tendinţa de a amesteca religia cu plăcerea şi cu obţinerea banilor, şi de asemenea dispoziţia de a combina diferite religii cu politica. Şi aceasta, sugerează el, a cauzat distrugerea considerabilă a spiritualităţii în creştinătate.

Proba a patra, numită de apostol “ispitirea lui Cristos”, a fost o răzvrătire împotriva lui Moise, care L-a simbolizat pe Cristos. Poporul a dorit să o ia pe scurtătură prin ţara lui Edom, intrând astfel în Ţara Promisă, câtă vreme Moise i-a îndrumat pe o cale mai ocolită prin pustie. Fratele nostru vede în aceasta un tip, cum în zilele noastre se ridică în toate bisericile nominale o opoziţie faţă de cărarea îngustă a sacrificiului de sine — călătoria prin pustie spre Canaanul de Odihnă — o dorinţă de a face o scurtătură, luând parte la plăcerile acestei vieţi de acum şi la părtăşia lumii. Această ispitire este reprezentată prin îndepărtarea oficială a restricţiilor asupra conduitei creştinului, prin care a devenit popular pentru creştini să meargă la teatru, să citească romane, să practice jocuri, să fie oameni de societate şi reformatori sociali şi politici, cel mai înalt tip de lucrători creştini, se presupune.

Există un murmur împotriva “cărării înguste” a uceniciei — un murmur împotriva glasului Domnului prin Scripturi, şi împotriva tuturor celor care merg pe acea cale de pustie în urmele lui Isus şi care îi învaţă pe alţii să facă astfel. Şerpii înfocaţi au muşcat pe mulţi din aceşti murmurători. Mulţi sunt bolnavi din cauza acestor muşcături şi numai o recunoaştere a eficacităţii sângelui Răscumpărătorului îi poate salva spre viaţă veşnică. Mulţumită lui Dumnezeu, pentru mulţi dintre ei va exista o altă ocazie pentru a privi la Isus, decât aceea care le-a fost dată în viaţa prezentă!

Împlinirea celui de-al cincilea din aceste tipuri de încercări şi probe din această perioadă de Seceriş, fratele nostru crede că este chiar asupra noastră şi va fi de departe cea mai severă probă, şi va însemna moartea spirituală a unui mare număr. El înclină să lege împlinirea ei de publicaţiile Turnului de veghere şi murmurele larg răspândite împotriva lor — ca purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu.

În toate aceste “tipuri pentru noi”, fratele crede că găseşte că este implicată nu numai creştinătatea nominală, ci într-un sens special şi aceia din poporul lui Dumnezeu care văd şi apreciază timpul în care trăim ca un timp de Seceriş şi care se bucură de “hrana la timp potrivit” furnizată acum Casei Credinţei. Nu este necesar să dezvoltăm aplicarea fratelui a primelor patru din aceste ispite, probe, cum şi-au avut ele împlinirea în legătură cu lucrarea de Seceriş şi cu publicaţiile Turnului de veghere. Ne vom mulţumi deci să dezvoltăm puţin vederea sa în cea de-a cincea din aceste încercări care aparţin timpului de Seceriş şi care sunt scrise pentru prevenirea noastră, ca “tipuri pentru noi”.

“Angajamentul” reprezentat prin ciucuri

În Numeri 16, avem scris cu multe detalii al cincilea dintre “aceste lucruri scrise pentru învăţătura noastră”, ca “tipuri pentru noi”. Fratele nostru susţine că relatarea începe de fapt cu ultimele patru versete din Numeri 15. Acolo Domnul l-a îndrumat pe Moise spunând: “Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le să-şi facă, din generaţie în generaţie, un ciucure la colţurile veşmintelor lor şi să pună un fir albastru peste ciucurele acesta din colţurile veşmintelor. Când veţi avea ciucurele acesta, să vă uitaţi la el şi să vă aduceţi aminte de toate poruncile Domnului, ca să le împliniţi şi să nu urmaţi după poftele ochilor voştri, ca să vă lăsaţi târâţi spre desfrânare. Să vă aduceţi astfel aminte de poruncile Mele, să le împliniţi şi să fiţi sfinţi pentru Dumnezeul vostru”. Num. 15:38-40.

Fratele arată că aici cuvântul redat ciucure este tsitsith în limba ebraică şi înseamnă franj. Evreii încă urmează această poruncă. Pe piele ei poartă o haină sfântă, lungă de câţiva ţoli, pe piept şi pe spate, cu o gaură în centru pentru cap, foarte asemănătoare unei haine purtate de preoţi. La colţurile veşmântului sfânt ei prind ciucuri fixaţi cu panglică albastră. Simbolismul este “Sfinţenie Domnului”.

Interpretând aceasta, fratele sugerează că a fost o poruncă nouă sau sfat dat de Moise ca purtător de cuvânt al Domnului, şi că acesta a dus la răzvrătirea lui Core, Datan, Abiram şi On, cu două sute cincizeci dintre oamenii de frunte ai lui Israel. La suprafaţă răzvrătirea lor n-a fost împotriva lui Dumnezeu, ci împotriva lui Moise; dar de fapt a fost împotriva lui Dumnezeu, deoarece Moise acţiona numai ca purtătorul Său de cuvânt.

Aplicând aceste lucruri, fratele sugerează că “Angajamentul făcut Domnului”, sugerat în coloanele Turnului de Veghere ca un ajutor spre sfinţenie mai mare şi un ajutor pentru amintirea poruncilor Domnului, a fost prezentat poporului Domnului în 1908. Adevărat, angajamentul n-a fost prezentat ca o poruncă de la Dumnezeu, ci numai ca o sugestie care să ajute pe israeliţii spirituali în străduinţa lor de a creşte în har, cunoştinţă şi iubire, în sfinţenie şi în părtăşie compătimitoare unul cu altul, amintindu-şi unii de alţii şi toate interesele Lucrării zilnic la Tronul Harului ceresc. S-a aşteptat ca această sugestie a ceva spre avantajul lor spiritual şi spre protejarea lor în această “zi rea”, când se pune problema “cine va putea sta în picioare”, să aducă un răspuns inimos din partea tuturor celor care sunt “israeliţi cu adevărat”.

După ce Moise a dat intrucţiunile de la Domnul în privinţa ciucurilor etc., spre surprinderea multora, a urmat imediat o revoltă printre leviţi — printre consacraţi — sub conducerea lui Core. Se pare că revolta a avut ca motiv chestiunea sfinţeniei. “S-au răsculat … două sute cincizeci de bărbaţi dintre fiii lui Israel, dintre căpeteniile adunării, dintre cei ce erau chemaţi la sfat şi care erau bărbaţi cu renume. Ei s-au adunat împotriva lui Moise şi împotriva lui Aaron şi le-au zis: “Destul! Căci toată adunarea, toţi sunt sfinţi şi Domnul este în mijlocul lor. Pentru ce vă ridicaţi voi mai presus de adunarea Domnului?”” Num. 16:2, 3.

Aplicarea sugerată a acestui tip este aceea că, în calitate de “tip pentru noi”, “ciucurele” legat cu panglică albastră (Num. 15:38) reprezintă Angajamentul, noi privindu-l ca un mijloc al harului, ca un ajutor pentru a ne aminti toate poruncile Domnului ca să le facem, şi ca “să nu vorbiţi după inima voastră şi după mintea voastră”. Angajamentul este o sugestie să ne amintim poruncile lui Dumnezeu şi să nu vorbim după inima noastră de carne, după înţelepciunea noastră, ci să ne amintim şi să facem toată voia şi cerinţele lui Dumnezeu, şi să slăvim pe Dumnezeul nostru. Revolta lui Core, Datan, Abiram şi On, împreună cu două sute cincizeci dintre bărbaţii mai însemnaţi ai adunării, a reprezentat în tip împotrivirea stârnită la lucrarea de Seceriş a Domnului, care se realizează acum prin această revistă şi prin Societatea Turnul de Veghere, şi care a luat ca text al ei, în opoziţie cu Angajamentul sugerat, “Destul, căci toată adunarea, toţi sunt sfinţi". De ce ridicaţi un standard al Domnului aşa de înalt? De ce ridicaţi aşa de înalt un standard al străduinţei drepte a gândului, cuvântului şi faptei?

Moise a protestat în zadar

Cum a implorat şi a protestat Moise şi cum a fost insultat, este descris în Numeri 16:4-35, de asemenea şi rezultatul final — cum Core, Datan, Abiram şi familiile lor au fost înghiţite prin deschiderea pământului şi grupul celor două sute cincizeci de oameni a fost distrus prin foc. Aceasta este interpretat că semnifică faptul că răzvrătiţii care s-au arătat a fi atât de sfinţi au fost dezaprobaţi de Domnul, şi într-un anume mod, în antitip, ei îşi vor pierde viaţa spirituală — posibil fiind înghiţiţi sau mistuiţi de spiritul lumesc, de afaceri etc. Cel care astfel interpretează, sugerează că luarea cădelniţelor şi oferirea tămâii de către aceşti oameni, ilustrează producerea multor pliante şi broşuri ca jertfe de tămâie lui Dumnezeu de către cei care ni se opun.

Aaron a stat în picioare în mijlocul celor care aduceau jertfă cu cădelniţa şi tămâia lui, şi numai jertfa lui a fost acceptată. Fratele ne atrage de asemenea atenţia asupra urmării acestui lucru, pe care el o crede că poate fi într-o măsură în viitor.

Copiii lui Israel, în loc să recunoască Dreptatea Domnului în procedura Sa cu acei care s-au răzvrătit împotriva aranjamentelor Sale divine, i-au condamnat pe Moise şi pe Aaron pentru moartea lui Core, Datan şi Abiram şi a celor două sute cincizeci de infractori, ignorând legătura Domnului cu toată acea chestiune (versetul 41). O oştire dintre ei s-a adunat împotriva lui Moise şi a lui Aaron, şi a murmurat zicând: “Aţi omorât pe poporul Domnului!” Rezultatul a fost că mânia Domnului s-a aprins împotriva murmurătorilor. Între ei a izbucnit un prăpad, astfel încât drept rezultat au murit paisprezece mii şapte sute. Şi cei care au rămas au fost cruţaţi datorită grabei lui Aaron de a alerga în mijlocul poporului năpăstuit, cu tămâie sfântă şi plăcută. Fratele sugerează că aceasta a fost a doua ca efect distrugător dintre cele cinci pedepse, şi că aceasta este partea pe care apostolul o accentuează în mod special când spune: “Aceste lucruri sunt tipuri pentru noi”. “Să nu murmuraţi, cum au murmurat unii dintre ei şi au fost nimiciţi de Nimicitorul.”

Lecţii sigure pe care le putem învăţa

Fără a aproba pe deplin fiecare punct din cele anterioare, trebuie să spunem că unele aspecte ale acestor “tipuri pentru noi” se potrivesc destul de rezonabil cu interpretările sugerate. Totuşi, cu totul aparte de aceste tipuri, cu totul aparte de această interpretare sau de oricare altă interpretare a lor, ştim că trăim în “ceasul ispitei” (Apoc. 3:10), în “ziua cea rea” în care acest veac va intra în Noua Dispensaţie. Ştim cu siguranţă că “Judecata începe cu casa lui Dumnezeu”. Ştim sigur că aceasta se va extinde în cele din urmă la toată creştinătatea. Dacă Judecata, sau încercarea, sau proba de foc a lumii va însemna pentru ei “un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”, va însemna desigur un timp de încercare înfocată pentru Casa Credinţei, cu care începe judecata. Întrebarea este: “Cine va putea sta în picioare?” Răspunsul este: cei sfinţi — cei sfinţiţi în Isus Cristos.

Spiritul de răzvrătire împotriva tuturor legilor, regulilor, reglementărilor umane şi divine, pare să fie în însuşi aerul pe care îl respirăm. Este deci pentru copilul lui Dumnezeu un timp să caute pacea şi să o urmărească tot mai mult, pe cât este posibil cu toţi, acţionând ca făcători de pace şi nu ca stârnitori de conflict. Este un timp când mulţi par îndemnaţi să ofere tămâie pe care Domnul nu i-a împuternicit s-o ofere. Spiritul ambiţiei, rivalităţii şi dorinţei de a fi cei mai mari printre poporul Domnului este unul dintre cei mai periculoşi duşmani ai Bisericii, nu numai pentru cei pe care ei îi conduc, ci şi pentru cei care vor fi conducători şi învăţători. Lecţia pentru fiecare dintre noi este: “Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca la timpul potrivit El să vă înalţe”.

Altă lecţie este aceea a loialităţii faţă de Dumnezeu, care înseamnă că ne vom aminti că El a întreprins supravegherea afacerilor Bisericii Sale şi este competent în tot ceea ce a întreprins. În consecinţă, cei loiali şi ascultători trebuie să fie atenţi în ceea ce întreprind a fi şi a face, a realiza sau a strica, orice este legat de lucrarea Domnului. Ei trebuie să aştepte şi să caute tot mai mult îndrumările divine în toate afacerile lor, şi la fel în afacerile Bisericii lui Cristos.

CEL MAI MARE LUCRU DIN UNIVERS — PARTEA I

“Să doriţi cu înflăcărare darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună.”

1 Cor. 12:31.

R 5265 W. T. 1 iulie 1913 (pag. 195-198)

Apostolul Iacov a declarat că orice dar bun şi desăvârşit vine de la Tatăl luminilor, la care nu este schimbare nici umbră de mutare. Prin urmare, orice dar de la Dumnezeu ar fi o binecuvântare. Chiar şi despre cei asupra cărora Dumnezeu va aplica sentinţa cu Moartea a Doua se poate spune că primesc ceva ce nu le prejudiciază de fapt interesele lor cele mai bune.

Gândindu-se asupra acestor diferite daruri de la Dumnezeu, apostolul Pavel enumeră unele care au fost date Bisericii la începutul acestui Veac Evanghelic. Citim în Psalmi: “Ai primit daruri în om, chiar pentru cei răzvrătiţi, ca Domnul Dumnezeu să locuiască acolo” (Ps. 68:18). Unele dintre acele daruri au fost date oamenilor care au devenit urmaşii Domnului Isus. După ce Isus S-a înălţat, toţi urmaşii Săi urmau să aştepte în mod special până când le va trimite de la Tatăl puterea şi binecuvântarea Spiritului sfânt, care urma să vină la fiecare credincios sincer şi care urma să fie însoţită de daruri — prin ceva daruri şi manifestări exterioare, folositoare şi care trebuiau folosite.

În contextul nostru, apostolul enumeră unele dintre aceste daruri — apostoli, profeţi, evanghelişti, învăţători, păstori; alţii au primit darurile vorbirii în limbi, vindecării, puterii de a face miracole, puterii de a scoate afară pe Satan, puterii de interpretare a limbilor, puterii de a deosebi spiritele. Unii au primit unul dintre acestea, iar alţii altul; unii au primit câteva. Sf. Pavel a avut diferite daruri şi a declarat că vorbea mai multe limbi decât toţi (1 Cor. 14:18). S-ar părea că Biserica timpurie aprecia foarte mult vorbirea în limbi. Ei erau foarte doritori ca Dumnezeu să le dea acest anumit dar.

Dar Apostolul le-a spus că Dumnezeu avea binecuvântări şi mai valoroase decât acesta al vorbirii în limbi, pe care ei îl doreau în mod atât de serios. Ei trebuiau să facă deosebire între diferitele daruri şi trebuiau să le dorească, să le prefere pe cele mai bune — să-şi exercite judecata în privinţa celui care ar fi cel mai bun dar. El spune că mai degrabă ar vorbi cinci cuvinte într-o limbă cunoscută decât să vorbească zece mii într-o limbă necunoscută şi să nu fie în stare să interpreteze. El le-a spus că trebuiau să se roage pentru interpretare — nu numai să dorească să vorbească în limbi necunoscute, dar şi să dorească să dea interpretarea sau sensul potrivit, pentru a fi înţeleşi. În epistola sa către Biserica din Corint, capitolele 12 şi 14, el a exprimat ideea că aceste diferite limbi şi daruri au fost toate intenţionate să slujească Bisericii spre folosul ei în ansamblu.

Scopul servit de daruri

Darul limbilor a fost dat la acel timp pentru a le completa lipsurile în alte privinţe. Biserica timpurie nu avea Biblie. Fiind daţi afară din sinagogi, ei nu aveau acces la Vechiul Testament, iar Noul Testament încă nu era scris. Prin urmare, poporul lui Dumnezeu fără aceste daruri ar fi avut foarte puţin pentru a-i ajuta — pentru a-i învăţa. Nici unul nu era pregătit să înveţe pe fraţi. Numai puterea lui Dumnezeu le putea da această capacitate de a învăţa. De aceea apostolul Pavel i-a îndemnat să nu părăsească strângerea lor împreună. Văzând marea Zi a lui Cristos apropiindu-se, ei să aibă o mare dorinţă de a se aduna şi a discuta aceste lucruri din Planul lui Dumnezeu.

 Şi când erau adunaţi, era un mare avantaj pentru ei dacă cineva se ridica să vorbească. Şi ei puteau să dorească, sau să se roage, după cum era cazul, ca Dumnezeu să le trimită o interpretare. În acest mod Biserica era atrasă şi ţinută împreună. Ei nu ştiau ce Mesaj le-ar veni în acest mod de la Domnul.

Nu trebuie să presupunem că Dumnezeu le-a dat astfel vreo chestiune doctrinară foarte adâncă. Dar se pare că în acest mod a dat poporului Său ceva lapte din Cuvânt, până când Noul Testament era aranjat — scris şi adunat într-o formă la îndemână. Apostolul Pavel a început cu aceste daruri date Bisericii. Darurile vorbirii în limbi, cu toate acestea, au fost depăşite de darurile mai mari, unele aranjamente mai importante pentru ei. Sf. Pavel voia mai degrabă ca ei să fie oratori, vorbitori publici, sau să interpreteze limbile necunoscute. Aceasta însemna mai mult contact personal cu Domnul. De aceea ei să dorească un astfel de dar, mai degrabă decât unul de o importanţă mai mică.

Apoi apostolul continuă: “Vă voi arăta o cale nespus mai bună!”; ceva mai bun decât acele daruri speciale despre care discutase — mai bune decât vorbirea în limbi, mai bune decât miracolele, mai bune decât interpretarea. El continuă şi arată că aceste lucruri vor trece şi nu vor mai fi necesare Bisericii, dar el le va spune despre lucruri care nu vor trece niciodată. De aceea ei să discearnă şi să caute în mod special cel mai mare dar. Nu numai să facă deosebire între aceste daruri şi să-l aleagă pe cel mai bun, ci să privească dincolo de acestea la o stare dezvoltată a inimii care I-ar fi plăcută în mod special Domnului şi i-ar aduce într-o relaţie mai apropiată cu El.

El continuă să explice că aceasta este Iubirea. Ei puteau să aibă darul profeţiei, al miracolelor, al vindecării bolnavilor, al vorbirii în limbi, al interpretării, şi totuşi să nu reuşească să ajungă la cea mai mare binecuvântare a Domnului, dacă nu includeau în vieţile lor acest lucru mai bun — IUBIREA. Nu contează cât de bine ar putea să vorbească în limbi sau să interpreteze sau să facă minuni etc., să aibă această Iubire era un lucru cu mult mai important pentru ei. Apoi el enumeră diferitele particularităţi ale Iubirii — blândeţea, răbdarea, bunătatea frăţească etc. Suma tuturor acestora este Iubirea. Este iubirea pentru fraţi, iubirea pentru prieteni, iubirea pentru vecini, iubirea pentru duşmanii noştri, care doreşte să le facă bine şi nu doreşte cu nici un chip să-i vadă suferind pagubă. Acesta, deci, este lucrul nespus mai bun.

Deşi elementele Iubirii sunt calităţi dezvoltate şi de aceea pot fi numite în mod potrivit roade, ele pot fi numite şi daruri. De la măr primim darurile numite mere, de la piersic primim ca daruri piersici; de la păr, darurile numite pere etc. Deoarece avem de-a face cu dezvoltarea acestor calităţi ale Spiritului, ele sunt numite roade ale Spiritului. Şi ele sunt mult mai bune şi mult mai de dorit decât doar darurile care au venit în mod supranatural, care la început au venit pentru tot poporul lui Dumnezeu, datorită nevoii lor speciale, dar multe dintre ele au încetat la scurt timp după moartea apostolilor.

Iubirea — de diferite feluri

Se ridică în mod natural şi potrivit întrebarea: Ce este Iubirea? Biblia răspunde: “Dumnezeu este iubire”. După cum este imposibil a-L descrie complet pe Dumnezeu în măreţia Sa, tot aşa este imposibil a descrie pe deplin tot ceea ce ar putea fi cuprins în cuvântul Iubire. Iubirea este cel mai puternic lucru din lume; de aceea Iubirea Îl reprezintă cel mai îndeaproape pe Dumnezeu, pentru că El este Cel Suprem, Cel Atotputernic. Am putea spune că Dumnezeu nu este aceasta, nu este aceea, nu este cealaltă. Şi aşa este şi Iubirea — am putea-o descrie spunând ceea ce nu este ea. Nimic nu poate fi drept ce nu este în armonie cu Iubirea, după cum nimic nu poate fi drept ce nu este în armonie cu Dumnezeu. Apostolul spune, descriind iubirea, că ea nu se gândeşte la rău, nu se laudă, nu are dispoziţia de a se umfla de mândrie, nu se aprinde uşor de mânie, nu găseşte plăcere în nedreptate etc.

Putem desigur să ne amintim că acest cuvânt al nostru, iubire, cuprinde o varietate de sentimente; de exemplu, iubirea unei găini pentru puii ei, grija ei asupra lor; iubirea unui tată şi a unei mame pentru copiii lor şi grija lor pentru ei. Iubirea deci include acest interes faţă de toţi cei care sunt în grija cuiva. Dumnezeu are această calitate a compătimirii care Îl face să aibă grijă de întregul univers — orice creatură simţitoare, orice are viaţă. El este obligat de Iubire să aibă grijă de toate acestea.

În iubirea umană — iubirea naturală — găsim compătimirea ca o calitate foarte puternică. Apoi avem mai mult decât doar iubire compătimitoare — avem stimă, aprecierea unor calităţi admirabile. Noi spunem că iubim anumite trăsături ale caracterului cuiva. Din nou avem ceva mai mult decât numai compătimire şi stimă; avem iubire afectuoasă. Aceasta înseamnă un interes foarte real şi profund faţă de fiecare afacere a celui pe care-l iubim — o iubire adâncă şi compătimitoare care nu se dă în lături de la nimic — chiar dacă este o iubire pământească. Singura care ar putea fi superioară acesteia ar fi iubirea noastră pentru Cel Atotputernic, care ar trebui să ne domine, fiind superioară acestei iubiri afectuoase.

Mai târziu vine iubirea spirituală pentru poporul Domnului care caută să evite orice preferinţă carnală, căutând să trăiască numai ca Nouă Creatură şi să se îngrijească de binele Noii Creaturi. Procedând astfel, devenim strâns uniţi cu lucrurile lui Dumnezeu şi cu toţi cei care sunt asociaţi cu noi în lucrarea acestui Veac Evanghelic. Acesta este cel mai înalt fel de iubire pe oricare plan de existenţă — aceasta în care am intrat. Dumnezeu este Iubire. Cu cât creştem mai mult în această Iubire cuvenită, spirituală, cu atât creştem mai mult în asemănarea de caracter a Tatălui nostru ceresc, despre care citim: “Voi fiţi deci desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit”. Mat. 5:48.

Această iubire nu se opreşte la cei care o apreciază, ci merge şi la cei care nu o apreciază, ştiind că ceva îi împiedică să atribuie vreo valoare unei astfel de iubiri. Iubirea este deci atât de mult din asemănarea lui Dumnezeu, este lucrul care trebuie apreciat cel mai mult, lucrul fără de care orice altceva în viaţă este fără folos. A fi lipsit de iubire înseamnă a fi lipsit de asemănare cu Dumnezeu. Şi astfel apostolul continuă să enumere caracteristicile acestei iubiri — blândeţea, gentileţea, îndelunga răbdare, bunătatea frăţească, evlavia (asemănarea cu Dumnezeu) — Iubirea. Toate acestea sunt doar părţi sau şuvoaie de Iubire care curg din Fântâna nesecată. Aceste caracteristici ies toate din Iubire şi sunt puternice în măsura în care iubirea noastră este puternică.

Dreptatea, baza iubirii

Apoi întrebăm de modul în care Iubirea împlineşte legea divină. Legea divină nu este necesară în ceea ce priveşte reţinerea de la fapte bune. Nu este nevoie de o lege care să spună: “Să nu faci prea mult pentru fratele tău, sau să nu-i dai prea mulţi bani”. Nu este nevoie de o lege în privinţa acestora. Dar legea divină intră şi spune: “Să nu neglijezi un anumit standard”. Astfel Legea cere numai dreptate.

Apostolul Pavel arată că din moment ce Legea cere dreptate, noi nu-l vom ucide pe semenul nostru, fie în fapt, fie prin puterea limbii. Noi trebuie să fim în mod desăvârşit drepţi în tot ce are legătură cu semenul nostru. Fiecare gând al minţii noastre trebuie să fie drept, absolut drept. Acesta este standardul Legii divine. Suntem călcători de Lege dacă dăm cuiva mai puţindecât cere dreptatea. De aceea Legea, aşa cum a fost dată evreilor, le spunea ce să nu facă: “Să nu faci mărturie mincinoasă”. “Să nu furi” etc. — spunându-le numai lucrurile pe care să nu le facă. Oricine îşi iubeşte fratele nu va dori să-i fure nici proprietatea nici numele său bun. Prin urmare, iubirea împlineşte tot ce ar putea cere Legea.

Iubirea nu are limite în ceea ce priveşte capacitatea ei; ca, de exemplu, iubirea compătimitoare a lui Dumnezeu a fost exercitată faţă de omenire după ce El a pronunţat sentinţa cu moartea. Acea sentinţă cu moartea trebuia să stea în picioare, dar

“Iubirea calea a găsit

Să-l salveze pe omul răzvrătit;

Şi toţi paşii ei au dovedit,

Ce plan minunat a întocmit”.

Iubirea a făcut aceasta prin prevederea satisfacerii Legii în privinţa lui Adam, aşa încât Adam să poată fi eliberat de sentinţa Legii. Dreptatea nu putea să pună această obligaţie asupra Logosului; de aceea Dumnezeu nu putea să-I poruncească. Singurul lucru pe care-l putea face a fost să pună înaintea lui Isus anumite stimulente. Dumnezeu I-a pus în faţă bucuria de a fi Mântuitorul oamenilor, şi bucuria suplimentară a marii înălţări în Iubirea şi favoarea lui Dumnezeu şi în privilegiile glorioase ale Împărăţiei. Astfel Iubirea poate folosi diferite motive.

Iubirea trebuie să fie şi cu noi dreaptă. Noi nu putem niciodată să luăm ceva ce aparţine cuiva şi să dăm altcuiva. Compătimire poate fi, dar Iubirea nu poate acţiona încălcând Dreptatea. Prin urmare, aici este avantajul pe care îl au creştinii care studiază Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia ne dă adevărata concepţie despre dreptate. Ne dă echilibrul unei minţi sănătoase. Tatăl ceresc are compătimire şi iubire, dar El exercită aceste calităţi conform principiilor dreptăţii. Noi nu suntem limitaţi la dreptate. Nu legea noastră l-a condamnat pe fratele nostru, ci Legea de Dreptate a lui Dumnezeu. Astfel noi suntem liberi să ne exercităm iubirea dincolo de simpla dreptate.

Isus a dat exemplul unei persoane care datora stăpânului său o mare sumă de bani; şi când n-a putut plăti, stăpânul l-a iertat. Atunci acest om a mers la unul care îi datora căţiva bănuţi, şi fiindcă acesta nu-i putea plăti datoria imediat, a început să-i aplice o pedeapsă. Noi înşine nu putem face dreptate perfectă şi în mod drept nu o putem cere de la alţii. Dumnezeu, care este perfect şi drept, are dreptul să ceară dreptate.

Presupunerea de rău nu este din iubire

După cum am văzut, iubirea este acea mare şi importantă calitate care Îl reprezintă pe Tatăl nostru ceresc mai deplin decât oricare alta. Iubirea include multe lucruri mari — nu numai generozitate şi afecţiune. Pare să includă fiecare caracteristică bună — lucruri care pot fi apreciate în afară de dreptate.

Afirmaţia apostolului, “Iubirea nu se gândeşte la rău”, nu trebuie înţeleasă a înseamna că Iubirea este oarbă faţă de rău, sau că acei care au spiritul iubirii sunt orbi faţă de rău. Dimpotrivă, Iubirea este rănită în fiecare zi prin contactul cu influenţe rele, şi Iubirea nu poate să nu ştie că ceea ce produce rănirea este un lucru rău. Prin urmare, iubirea nu trebuie să fie oarbă şi să spună că nu există lucruri rele — că nu există păcat, egoism şi josnicie; toate aceste diferite lucruri există. Iubirea este în luptă cu toate aceste lucruri urâte.

Iubirea gândeşte că există rău, şi ceea ce am citat din apostol nu contrazice aceasta. Imperfecţiunea traducerii poate fi probabil învinuită de aparenta dificultate. “Iubirea nu presupune răul” ar părea să fie ideea potrivită. Ce înseamnă a presupune răul? Răspundem că există diferite mijloace de a ajunge la concluzii. Noi vedem unele lucruri. Câştigăm cunoştinţă pe diferite căi, direct sau indirect. Şi ca Iubirea să aibă cunoştinţă de rău nu este greşit. Dar a presupune răul — a ne imagina răul când nu avem cunoştinţă — este greşit. Iubirea nu presupune răul.

Dacă am vedea pe cineva făcând vreo faptă rea sau am şti de undeva că fapta rea a fost comisă, şi aceasta ar intra în competenţa noastră, Iubirea nu ne-ar împiedica de a pedepsi persoana vinovată. Să presupunem că problema ar fi numai din auzite şi zvonul n-ar fi bine fondat; atunci Iubirea ar fi promptă să spună: “Nu ştiu dacă este aşa. Va fi nevoie de dovezi”. Iubirea ar dori să gândească de bine în fiecare împrejurare, în fiecare condiţie. Dacă am afla că a fost comisă o crimă, n-am fi justificaţi în a presupune cine a făcut-o. Ne-am putea gândi cine ar fi cei mai probabili, pentru a face o investigaţie. Ne-am gândi la persoane care ar avea mai puţină iubire, dar n-ar trebui să ne grăbim să decidem cine este ucigaşul, numai fiindcă el sau ea au un caracter dezagreabil, un caracter neiubitor. Trebuie să-l socotim nevinovat. Trebuie să facem investigaţii.

S-ar părea că unele dintre cele mai mari rele au fost comise prin presupunere de rău. S-au făcut presupuneri de rău la adresa oamenilor fără nici o umbră de dovadă. Nu este pentru noi să spunem că unii sunt total depravaţi. Foarte puţini sunt total depravaţi. Dar oricine presupune răul, chiar şi într-o mică măsură, arată că îi lipseşte calitatea Iubirii. Oricine presupune răul într-o mare măsură, arată că are un grad foarte mic de Iubire. Presupunerea de rău face nenumărate mii să plângă.Presupunerea de rău despre alţii a cauzat mai multă suferinţă în lume decât toate bătăliile care s-au dat vreodată!

Poporul Domnului este învăţat de Dumnezeu şi prin urmare învaţă tot mai mult să-şi stăpânească gândurile, cuvintele şi faptele. Gândurile noastre trebuie să fie amabile! Gândurile noastre trebuie să fie generoase! Gândurile noastre trebuie să fie drepte! Nu trebuie să permitem unei suspiciuni de rău împotriva cuiva să aibă loc în minţile noastre. Legea obişnuită a omului hotărăşte că nici o judecată nu va fi pronunţată împotriva cuiva fără să-i fie dovedită vinovăţia. Cei care au făcut cel mai mult rău şi au cauzat cea mai mare dificultate sunt cei care au presupus răul împotriva altora. Dar este mai bine dacă noi învăţăm aceasta ca o regulă din Cuvântul Domnului, şi fericiţi suntem dacă vedem puterea degradantă a vorbirii de rău şi a gândirii de rău şi ne reţinem cu totul de la acestea.

“Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”

Baza acestei instrucţiuni — să ne iubim vrăjmaşii — evident este pentru a ne dezvolta caracterul. Răzbunarea este un element natural al minţii şi în special al minţii decăzute — mintea carnală. Cu cât suntem mai egoişti, cu atât suntem mai înclinaţi să răspundem la rău cu rău, la calomnie cu calomnie, la lovitură cu lovitură.

 Domnul nostru a învăţat chiar spiritul contrar. Noi trebuie să iubim chiar şi pe vrăjmaşii noştri, făcându-le bine ca răspuns la ura lor şi compătimindu-i pentru starea lor şi dorindu-le binecuvântări de la Domnul, deşi ei simt chiar opusul faţă de noi, cum se vede din persecuţiile pe care le practică împotriva noastră. Domnul spune că noi trebuie să facem aceasta pentru a putea fi copii ai Tatălui nostru care este în cer. Am fost concepuţi de Spirit sfânt şi practicând pe această linie devenim tot mai asemenea Lui în caracter.

Poate că la începutul experienţei noastre nu înţelegem de ce trebuie să facem aceasta. Trebuie să practicăm pe această linie pentru a putea dezvolta caracterul Său. Unii ar putea întreba: Dumnezeu nu va pedepsi pe vrăjmaşi? Ba da! “Dumnezeu va nimici pe toţi cei răi.” Nu pedepseşte Dumnezeu pe cei care păcătuiesc? Ba da, toţi cei care păcătuiesc vor suferi. Atunci de ce noi nu trebuie să practicăm pe această linie? Pentru că nu suntem calificaţi încă să facem aceasta. La timpul potrivit vom fi judecătorii omenirii, dar nu vom fi pregătiţi pentru aceasta până când mai întâi vom fi învăţat lecţia iubirii. Am fi prea severi şi n-am fi înclinaţi să facem tot binele pe care Dumnezeu ar vrea să li-l facem.

Ne cere Dumnezeu să iubim acolo unde El nu iubeşte? O, nu! “Dumnezeu atât de mult a iubit lumea” — când oamenii erau încă păcătoşi! Atunci Dumnezeu nu are iubire pentru lume? Ba da, El are o anumită iubire pentru toată omenirea. El va vedea ca fiecare faptă dreaptă să aibă o recompensă dreaptă. Şi El va face îngăduinţă rezonabilă pentru toţi cei cu care are de-a face. El are o iubire largă, compătimitoare, şi doreşte să facă îngăduinţă pentru aceştia în modul pe care Îl vede cel mai bun pentru ei.

Când practicăm această iubire faţă de vrăjmaşi, dezvoltăm o latură a caracterului nostru care este foarte neechilibrată. Dacă această latură se echilibrează, se va echilibra şi cealaltă latură. În mod natural dorim să vedem că orice rău este pedepsit şi orice este drept este răsplătit. Cu alte cuvinte, dreptatea stă mai aproape de noi în starea noastră imperfectă decât iubirea. De aceea, pentru a fi folosiţi de Dumnezeu, trebuie să cultivăm această calitate a iubirii. Noi vedem de ce Dumnezeu este compătimitor cu omenirea. Pentru toţi cei răi El este un foc mistuitor; adică, El Se opune atât de mult la tot ce este necurat, încât acesta va fi distrus, mai devreme sau mai târziu.

Deoarece Domnul vede în familia noastră umană, în rasa umană, anumite elemente de asemănare cu El, de aceea lucrează cu ea, putem fi siguri. Dacă din punctul de vedere al lui Dumnezeu El ar vedea că oamenii sunt numai răi, răi necontenit, suntem siguri că n-ar fi făcut nici un fel de aranjament pentru Restabilirea lor în Veacul viitor. Fiindcă El vede că unii din familia umană ar prefera să fie buni şi nu răi, El face atâta pentru a-i răscumpăra, cheltuind timp etc., ca să le dea acestora viaţă veşnică. Între timp El le acordă experienţele din prezent, care le vor fi folositoare de-a lungul eternităţii.

Atitudinea noastră potrivită faţă de vrăjmaşi

Noi nu presupunem că Dumnezeu iubeşte pe Satan, deşi la început l-a iubit. Dar deoarece Satan are acum un caracter rău, vicios, ar fi greşit din partea lui Dumnezeu să-l iubească, şi pentru noi ar fi greşit să-l iubim. Nici chiar starea lumească nu trebuie s-o iubim. Noi nu putem să-I servim lui Dumnezeu şi lui Mamona. Nu putem să-L iubim şi pe Dumnezeu şi pe Mamona, pentru că ei sunt contrari. Dar în ceea ce-l priveşte pe Satan, nu este treaba noastră să-l calomniem, nici să exprimăm sentimente insultătoare faţă de el. El este vrăjmaşul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu poate să Se ocupe de acest caz mult mai bine decât noi. Deci noi nu trebuie să-l judecăm pe Satan, nici să-l ocărâm. Citim că nici chiar Mihail n-a adus o acuzaţie insultătoare împotriva lui, ci a spus: “Domnul să te mustre”. Iuda 9.

Noi trebuie să facem tot binele pe care îl putem face şi să fim cât se poate de folositori. Nu suntem competenţi să judecăm, să decretăm. De aceea datoria noastră este să fim pe deplin supuşi, şi la timpul potrivit Domnul va arăta principiile dreptăţii, în contrast cu principiile erorii. El va da verdictul Său drept la vremea cuvenită, prin Canalul Său stabilit.

Pentru cei care din neştiinţă par a fi adversarii Bisericii în timpul prezent trebuie să avem o iubire compătimitoare — nu iubirea unui frate. Dumnezeu refuză să-i accepte pe oricare dintre aceştia în calitate de copii ai Săi; El exercită faţă de ei doar o iubire compătimitoare. El nu doreşte să le facă nici un rău. Mai degrabă face pregătiri să-i ajute. În curând El va da tot ce va fi de ajutor ca să-i scoată din starea lor păcătoasă. Noi preferăm să presupunem că toată familia umană este ceea ce este din cauza căderii, şi nu din cauza iubirii cu voia a păcatului. A vedea altfel ar însemna să judecăm, şi noi nu suntem autorizaţi să fim judecători acum.

Astfel privind lucrurile, recunoaştem că unii din rasa noastră au căzut mai mult într-o direcţie, iar alţii în alte direcţii, şi că “toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu” — standardul glorios pe care l-a stabilit Dumnezeu. Noi înşine avem nevoie de compătimire divină şi ar trebui să fim bucuroşi să acordăm compătimire altora.