W. T. 15 iunie 1913 (pag. 191)

MOARTEA ADAMICĂ SAU DE SACRIFICIU

Întrebare — Să presupunem că unul dintre sfinţii consacraţi ai lui Dumnezeu ar muri într-o catastrofă naturală — inundaţie, foc etc. — ar fi o astfel de moarte sacrificială sau ar fi adamică?

Răspuns — Un copil consacrat al lui Dumnezeu nu poate să moară de moarte adamică. Moartea lui va fi moarte de sacrificiu ori Moartea a Doua. Dacă atunci când moare este un copil consacrat al lui Dumnezeu, moartea lui va fi doar o completare a consacrării pe care a făcut-o înainte. Vieţile noastre sunt făcute sfinte şi acceptabile de către Marele Preot, în orice formă ar veni moartea. Dar dacă între timp acest copil consacrat al lui Dumnezeu se va întoarce de la El, atunci aceasta ar fi Moartea a Doua. Dacă păcătuieşte intenţionat, deliberat, el comite “păcat care duce la moarte". 1 Ioan 5:16.

BOTEZUL DOMNULUI NOSTRU

Întrebare — A fost Domnul nostru botezat în apă înainte de a fi botezat cu Spiritul sfânt?

Răspuns — Relatarea scripturală a botezului Domnului nostru la Iordan pare să implice că Dumnezeu a făcut să se manifeste coborârea Spiritului sfânt peste Isus după botezul Său în apă. El a fost botezat în moarte înainte de a intra în apă, prin faptul că Şi-a predat voinţa; în sensul în care apostolul citează din Vechiul Testament — “Iată-mă, vin; — în sulul cărţii este scris despre mine — desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu" (Psa. 40:7, 8; Evrei 10:7). Domnul nostru a venit să facă tot ce era scris în Carte cu privire la El.

Domnul nostru era deja mort faţă de propria Sa voinţă; altfel nu putea merge la Ioan la Iordan. Dar se pare că Dumnezeu nu Şi-a manifestat acceptarea sacrificiului lui Isus până după ce Isus a făcut simbolul. Astfel citim că după ce El a ieşit din apă, Spiritul sfânt a coborât în chip de porumbel. Dumnezeu a dat acest semn exterior nu pentru toţi, ci pentru Ioan, care “a văzut şi a scris" după cum declară Scripturile — Ioan 1:32, 34.

DEZVOLTAREA CARACTERULUI

Întrebare — Cât de aproape în asemănarea cu caracterul Domnului nostru Isus Cristos trebuie cineva să ajungă de această parte de văl pentru a avea o bună speranţă de a fi unul dintre cei aleşi de partea cealaltă de văl?

Răspuns — Iehova Dumnezeu nu va accepta nimic ce este imperfect. Chiar şi natura noastră umană prezentată Lui în sacrificiu de Marele Preot a trebuit mai întâi să fie acoperită de meritul Preotului Însuşi pentru a fi astfel desăvârşită înainte să fie acceptată divin. Gândindu-ne la noi, trebuie să ne amintim că avem Noua Creatură într-un vas pământesc. Noua Creatură este cea care trebuie să aibă asemănarea cu Cristos.

În trup noi suntem asediaţi de lume, de carne şi de diavol. Toate aceste lucruri conspiră pentru a împiedica Noua Creatură să lucreze perfect în vechiul corp. Voinţa nu trebuie să fie cu nimic mai puţin decât perfectă. După cum a spus Isus: “Ferice de cei cu inima curată" (Mat. 5:8). Curăţenia inimii trebuie să fie absolută.

Curaţi cu inima sunt cei ale căror intenţii sunt curate, ale căror motive sunt curate, care doresc cel mai bine — tânjesc după cel mai bine. Aceştia pot avea mare consolare, pot avea deplină încredere în Dumnezeu privind lucrurile glorioase pe care El le-a promis; pentru că ei fac tot cât se poate în corpul natural — şi astfel îşi arată devotamentul.

OAMENI AI DESTINULUI

“Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi.” Matei 5:4.

R 5263 W. T. 15 iunie 1913 (pag. 190-191)

Napoleon a fost numit om al destinului, şi în mod sigur multe lucruri legate de experienţele sale arată de parcă providenţa Domnului a avut ceva de-a face cu el. Aceasta nu înseamnă că el a fost un servitor al lui Dumnezeu — departe de aceasta! Dar înseamnă că Înţelepciunea divină a putut întotdeauna să stăpânească mânia omului ca să-L servească, iar restul să restrângă, astfel să facă toate lucrurile să realizeze scopul divin. Exact care au fost scopurile divine în zilele lui Napoleon, a fost departe de a fi clar, chiar şi pentru sfinţii lui Dumnezeu care au trăit atunci. De fapt, putem spune că acel scop este numai parţial înţeles încă de poporul Domnului, deşi cei care studiază Biblia pot vedea cu ochiul credinţei multe moduri în care campaniile lui Napoleon au produs schimbări care fără îndoială au avut mult de-a face cu progresul lumii în timpul secolului trecut. Pentru urechea credinţei Dumnezeu declară: Toate scopurile Mele vor fi împlinite. “Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face ce Îmi este plăcut şi va împlini lucrul pentru care l-am trimis.” Isaia 55:11.

Faraonul care domnea în Egipt pe timpul când Dumnezeu i-a eliberat pe israeliţi a fost şi el un om al destinului. Putem fi chiar mai siguri de aceasta decât în legătură cu Napoleon, pentru că avem asigurarea divină despre acest fapt. “Dar te-am lăsat să rămâi în picioare, ca să se vadă în tine puterea Mea şi Numele Meu să fie vestit pe tot pământul” (Exodul 9:16). Sf. Pavel declară că Dumnezeu a împietrit inima acestui faraon ca să nu lase pe poporul lui Israel să plece. El citează Cuvântul divin: “Fiindcă Scriptura zice lui faraon: “Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit peste tot pământul”.” Romani 9:17.

Dar în trecut poporul lui Dumnezeu a înţeles foarte greşit semnificaţia acestor cuvinte, când le-a interpretat că Dumnezeu l-a creat pe faraon un om rău, nemilos, şi că ulterior i-a mai împietrit încă inima. Nu este aşa! Scripturile declară că toată lucrarea lui Dumnezeu este perfectă. El n-a făcut niciodată un om imperfect. Adam a fost creat în asemănarea Creatorului Său, chipul Său moral. Păcatul este cel care a provocat dezastrul, care l-a făcut pe om egoist şi nemilos.

Să privim cealaltă latură

Această degenerare s-a transmis de la părinţi la copii prin ereditate, astfel încât faraonul a fost prin natura sa ceea ce l-au făcut strămoşii lui, plus acţiunea propriei sale voinţe. Sf. Iacov declară: “Dumnezeu însuşi nu ispiteşte pe nimeni” (Iac. 1:13). Nu este nimic mai sigur decât că Dumnezeu nu Şi-a folosit direct marea Sa putere pentru a împietri inima vreunei fiinţe umane. Dimpotrivă, prevederile Domnului, binecuvântările, instrucţiunile şi îndurările Lui, toate sunt intenţionate să înmoaie inima, să îndepărteze împietrirea ei.

Cei care studiază Biblia îşi dau seama acum că apostolul a vrut să ne spună că dintre prinţii Egiptului Dumnezeu a ridicat la tronul acelei împărăţii un conducător încăpăţânat, asupra inimii căruia îndurările lui Dumnezeu au avut doar un efect de împietrire, prin îndepărtarea plăgilor una după alta. Şi Dumnezeu l-a ridicat pe acel prinţ pe tron, astfel încât să înveţe o mare lecţie privitoare la gingăşia, bunătatea şi iertarea divină, şi să ilustreze principiul că cea mai mare binecuvântare a lui Dumnezeu faţă de omenire — voinţa liberă — poate fi pervertită de Satan pentru a produce cea mai mare daună.

Totuşi, nu toţi oamenii destinului sunt în opoziţie cu Dumnezeu. Avraam, Isaac, Iacov, Moise, David, Solomon şi profeţii, ca dealtfel şi Isus cu apostolii şi toţi urmaşii Săi, sunt oameni ai destinului — cunoscuţi mai dinainte, “chemaţi de Dumnezeu”. Cu aceşti oameni ai destinului Domnul lucrează de asemenea, şi în mod asemănător. Asupra acestora, îndurările Lui, gingăşia şi promisiunile pline de har au un efect de înmuiere, făcându-i sensibili, iertători, iubitori, tot mai aplecaţi spre dezvoltarea harurilor Spiritului sfânt — “blândeţea, gentileţea, răbdarea, îndelunga răbdare, bunătatea frăţească şi iubirea”.

Destinul acestor oameni se realizează doar parţial în viaţa de acum. Lor le este permis să plătească un preţ apreciabil pentru menţinerea părtăşiei lor cu Dumnezeu şi moştenirea promisiunilor Lui. Aceasta îi costă prietenia lumii şi adesea pierderea lucrurilor mult apreciate printre oameni, dar le aduce “Pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere”. Şi această pace, bucurie şi mângâiere în mijlocul strâmtorării sunt numai o pregustare a bogăţiilor harului divin pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru aceştia — în Împărăţia mesianică.

Unii dintre aceşti sfinţi care au trăit înainte ca Răscumpărătorul să-Şi ofere sacrificiul pentru păcate, vor avea o înviere la natură pământească mai bună decât va avea restul omenirii, şi să fie “prinţi peste tot pământul”, ca reprezentanţi umani ai Împărăţiei mesianice timp de o mie de ani. Oamenii destinului, de la timpul primei Veniri a Domnului nostru încoace, vor avea o răsplată încă şi mai mare — o schimbare de natură. Căpetenia Mântuirii lor, Răscumpărătorul, a ajuns deja la destinul Său de mare înălţare, “mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere” — “la dreapta Sa”. Filipeni 2:9; Efeseni 1:20, 21.

Compania loială care urmează în paşii Lui pe Calea îngustă, care caută, conform promisiunii divine, glorie, onoare, nemurire şi comoştenire în Împărăţia mesianică, sunt de asemenea oameni ai destinului. Dar destinul lor încă n-a fost atins. Ei trebuie să aştepte până când numărul deplin al Bisericii alese va fi fost chemat, ales şi dovedit credincios. Atunci va fi atins destinul lor prin glorioasa schimbare a primei Învieri; căci “carne şi sânge nu pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu”. Prin schimbarea lor vor fi desăvârşiţi la natură divină asemenea Învăţătorului lor (2 Petru 1:4). O, glorios destin! Uniţi sau căsătoriţi cu Domnul lor pe planul ceresc, ei vor fi moştenitori cu El, o Preoţime împărătească, să domnească împreună cu El o mie de ani chiar cu scopul binecuvântării omenirii, pentru a cărei restabilire a murit Cristos. Apocalipsa 20:6.

În cele din urmă, destinele celor credincioşi înainte de Cruce şi a celor credincioşi de la Cruce încoace vor fi unite în Împărăţie, după cum declară sf. Pavel. Vrednicii din vechime, deşi probaţi, nu pot fi făcuţi perfecţi până când Biserica, având un destin şi mai înalt, va fi ajuns în glorie. Evrei 11:38-40.

“Nu-l cunosc pe Domnul”

La timpul cuvenit Moise, însoţit de Aaron care i-a servit drept purtător de cuvânt, s-a prezentat înaintea lui Faraon şi a rostit mesajul divin privitor la eliberarea israeliţilor. El a fost luat în derâdere, Faraonul declarând: “Nu-L cunosc pe Iehova, şi nici nu voi lăsa pe Israel să plece”. Pentru un timp părea ca şi cum întreaga lucrare era o nereuşită. Acesta a fost un timp de probare a credinţei nu numai a lui Moise şi a lui Aaron, ci a tuturor israeliţilor. Faraonul, cu o mare împietrire a inimii, a emis decretul ca sarcinile israeliţilor să crească. Israeliţii prestau o muncă forţată, făcând cărămizi pentru clădirile publice. Se pare că acestea erau făcute din lut nears, iar paiele erau prevăzute ca liant. După noua regulă, israeliţii trebuiau să producă acelaşi număr de cărămizi pe zi, dar în plus trebuiau să cutreiere câmpiile şi tufişurile pentru a strânge un soi de mirişte pentru a le servi drept liant. Astfel sarcinile lor erau practic dublate; şi dacă nu le îndeplineau, erau bătuţi. Nu-i de mirare că israeliţii cu o credinţă mai slabă au murmurat împotriva lui Moise şi a lui Aaron şi au dat vina pe ei de creşterea sarcinilor lor! Cu toate acestea, prin aceste experienţe amare poporul a fost cu atât mai pregătit să primească libertatea oferită lor mai târziu prin providenţa lui Dumnezeu.

Şi nu este aceasta adevărat şi în ceea ce priveşte unele dintre libertăţiile noastre spirituale? Într-o oarecare măsură, la început eforturile noastre de a plăcea şi de a asculta de Dumnezeu aduc încercări mai mari ale cărnii, împotriviri mai mari din partea adversarului. Domnul ne întăreşte credinţa şi ne face să apreciem privilegiul de a fi eliberaţi de puterea păcatului şi a morţii şi de a fi introduşi în familia Sa.

Confirmări ale acestei relatări despre necazurile israeliţilor au fost descoperite de savantul francez M. E. Naville, în 1884. El a găsit cetatea Pitom, pe care au construit-o israeliţii (Exodul 1:11). În Muzeul Britanic din Londra şi în Muzeul Metropolitan din New York, se află expuse chiar unele din aceste cărămizi. Ca mărime, sunt pătrate cu latura de 10-20 cm şi cam 5 cm grosime — nearse, dar foarte tari. Un alt călător, descriind zidurile Pitomului, spune: “Rândurile de jos ale zidăriei şi până la o oarecare înălţime sunt din cărămizi bine făcute, cu paie tăiate în ele; dar mai sus rândurile de cărămizi nu sunt atât de bune. Paiele sunt lungi şi puţine, iar ultimele rânduri nu au paie deloc, ci au stuf, trestie şi plante de apă, care fuseseră amestecate cu lut în timpul facerii lor”.

Pregătiri pentru canaan

Afirmaţia din Exodul 1:14 este în general înţeleasă că implică faptul că israeliţii au fost constrânşi să înveţe toate meseriile şi îndeletnicirile stăpânilor lor. Ei fuseseră de pe vremea lui Avraam un popor de păstori, şi prin această muncă au fost forţaţi, să zicem aşa, să intre într-o şcoală industrială în civilizaţia cea mai importantă din acele zile. Aceasta a fost o pregătire severă, dar una foarte folositoare şi fără îndoială o mare pregătire pentru necesităţile care le stăteau în faţă. Oare să spunem că toate aceste lucruri au fost la voia întâmplării? Nu vom spune oare că Domnul în providenţa Sa a lucrat cu ei — umilindu-i, precum şi calificându-i pentru marile ocazii pe care intenţiona să li le prezinte?

Oricine poate discerne conducerile Domnului în legătură cu Israelul tipic din vechime ar trebui să fie pe deplin pregătit să observe şi să aprecieze providenţele divine în cazul său propriu ca israelit spiritual. Cu toate acestea, puţine lecţii sunt mai greu de învăţat decât aceasta — că Dumnezeu supraveghează afacerile tuturor celor care sunt cu adevărat ai Lui. Totuşi, este bine să ne amintim că numai cei care au intrat într-o relaţie de legământ cu Dumnezeu şi care menţin acea relaţie, îşi pot aplica cuvintele mângâietoare ale sf. Pavel: “Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8:28). Experienţele noastre actuale de dezamăgire, încercările, supărările, împotrivirile etc., sunt destinate să producă în noi roadele paşnice ale dreptăţii, şi astfel “lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă”.

MOISE CHEMAT LA SERVICIU

 “Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” Matei 5:8.

R 5261 W. T. 15 iunie 1913 (pag. 188-189)

Moise era în vârstă de patruzeci de ani când a fugit de faraon, descurajat. Avea optzeci de ani când l-a chemat Dumnezeu să fie conducătorul Israelului. Primii patruzeci de ani din viaţa sa au fost o şcoală obişnuită, ultimii patruzeci de ani o şcoală specială în smerenie. Acum era gata pentru serviciu chiar la timpul când Dumnezeu voia să-l folosească. Atât de descurajat a ajuns să fie, încât cel care era gata să conducă oştirea lui Israel fără împuternicire şi autorizare divină specială, acum era atât de neîncrezător în sine, încât chiar când a fost chemat de Domnul s-a scuzat, invocând nepotrivirea sa etc. El nu şi-a dat seama că numai atunci ajunsese să fie pregătit.

Aşa este şi cu unii copii ai lui Dumnezeu de astăzi. Puţin îşi dau seama de importanţa lecţiei smereniei — a supunerii — a dispoziţiei de a fi învăţaţi. Cine învaţă această lecţie primeşte cea mai importantă pregătire pentru serviciul divin. “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” — celor smeriţi, dispuşi să înveţe, celor supuşi. Apostolul, în baza acestui principiu, îndeamnă Biserica spunând: “Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu” — supuneţi-vă la orice providenţa lui Dumnezeu vă va aduce în experienţele vieţii — “pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” — după ce vă va fi pregătit pentru înălţare şi pentru serviciul pe care El doreşte să-l îndepliniţi. 1 Petru 5:6.

Moise păstorea turmele lui Ietro, şi probabil gândindu-se ce înţelept a fost faptul că în urmă cu patruzeci de ani nu reuşise să-i convingă pe fraţii săi să scape din Egipt. Acum putea să vadă, în lumina anilor mai maturi, ce sarcină herculeană ar fi avut în calitate de conducător al lor. Putea să vadă, cu anii săi mai maturi, pericolele şi dificultăţile călătoriei prin pustie. Putea să înţeleagă mai bine greutăţile care ar fi venit peste poporul său în încercarea de a lua în stăpânire ţara Canaanului — cum ar fi avut împotrivire din partea locuitorilor ţării, mai experimentaţi decât ei în arta războiului etc. Foarte posibil că el a filosofat asupra nechibzuinţei ambiţiilor omeneşti, şi a ajuns la concluzia că poporul care nu era pregătit să fie eliberat fusese la fel de înţelept sau mai înţelept decât el, rămânând mai degrabă în robie.

Rugul arzând care nu se mistuia

Reflectând astfel, în timp ce turmele păşteau pe munţi, privirea lui Moise a fost atrasă de ceva cu totul deosebit. Un rug în flăcări, care însă nu se mistuia. Cu cât s-a uitat mai mult, cu atât a fost mai curios, până când s-a decis să investigheze. S-a apropiat de rug. Din el s-a auzit o voce, care a declarat că fenomenul era o manifestare a prezenţei şi puterii lui Dumnezeu. Moise s-a supus poruncii de a-şi scoate încălţămintea, pentru că era loc sfânt, datorită prezenţei îngerului Domnului. Moise şi-a acoperit faţa cu reverenţă, în timp ce asculta mesajul divin.

Mesajul lui Dumnezeu a înfăţişat pentru mintea lui Moise temelia speranţelor sale şi ale israeliţilor. Declaraţia: “Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”, a adus acestui om instruit al lui Dumnezeu o înţelegere clară a ceea ce a însemnat această experienţă. Prin aceasta Dumnezeu i-a amintit de Legământul special pe care îl făcuse cu Avraam, şi pe care-l reînnoise cu Isaac şi i-l confirmase lui Iacov ca un legământ veşnic. Astfel Moise a fost încredinţat că Dumnezeu nu uitase lucrurile bune pe care le promisese. Astfel credinţa şi speranţa sa trebuie să fi fost restabilite. El a aflat că sosise timpul lui Dumnezeu pentru eliberarea israeliţilor şi obţinerea Ţării Făgăduinţei — Canaanul, ţara unde curge lapte şi miere — adică, foarte bogată, foarte rodnică.

Dacă în timpul celor patruzeci de ani, şi poate şi înainte, Moise se întrebase tot mereu dacă lui Dumnezeu Îi păsa într-adevăr de israeliţi şi de ce a permis să fie asupriţi de egipteni, acum el avea încredinţarea de la Dumnezeu că El ştia şi-I păsa, cu aluzia că pentru un motiv bun aşteptase toţi aceşti ani şi Îşi reţinuse ajutorul pe care putea să-l dea oricând, şi că El avusese un scop în această reţinere. Explicaţia dată de Domnul s-a terminat cu invitarea lui Moise să fie acum servitorul Său, mesagerul şi purtătorul de cuvânt către faraon, să-i ceară să elibereze pe israeliţii captivi.

“Eu voi fi negreşit cu tine”

Apoi Moise, care cu patruzeci de ani înainte a fost plin de încredere şi curaj, şi pregătit să-i conducă pe israeliţi, dar căruia acum îi lipsea încrederea în sine, I-a răspuns Domnului: “Cine sunt eu, ca să mă duc la faraon şi să scot din Egipt pe fiii lui Israel?” Aceasta însemna: Doamne, desigur că ştii că sunt un eşec; cu toate avantajele educaţiei pe care le-am avut, nu sunt bun pentru altceva decât să fiu păstor; Doamne, în mod sigur trebuie să fie cineva mult mai competent decât mine pentru conducerea lui Israel, altminteri mă tem că poporul meu nu va ieşi niciodată din Egipt.

Răspunsul lui Dumnezeu a fost: “Eu voi fi negreşit cu tine”. Nu voi aştepta de la tine să faci aceasta singur. Îmi dau seama că este o sarcină mare, o lucrare imensă, dar “Eu voi fi cu tine”. Făcând chestiunea convingătoare, Domnul a declarat nu numai că Moise va conduce poporul, ci şi că trebuia ca ei să vină chiar la acel munte, “muntele lui Dumnezeu” — şi să I se închine acolo.

Moise, amintindu-şi de nereuşita sa anterioară, a fost prudent. El a întrebat ce răspuns să le dea israeliţilor dacă le va spune că Dumnezeu l-a trimis de data aceasta şi ei vor întreba: Cine? Care Dumnezeu? Care este numele Lui? Răspunsul divin a fost că numele lui Dumnezeu este “EU SUNT CEL CARE SUNT” — Cel care există prin sine însuşi. Dar Moise devenise atât de neîncrezător în sine, încât nu se putea gândi să întreprindă această mare lucrare. El a insistat că egiptenii nu vor lăsa poporul să plece. Era din ce în ce mai convins că intenţia lor era să-i ţină pe israeliţi ca sclavi. Altă obiecţie a fost că israeliţii nu vor crede că Dumnezeu i S-a arătat într-adevăr lui Moise.

Răspunzând la aceste obiecţii, Domnul i-a dat lui Moise anumite semne, convingându-l că el vorbea cu Cel Atotputernic şi l-a asigurat că aceste semne vor fi convingătoare pentru israeliţi şi pentru egipteni.

Greoi la vorbire şi incompetent

Atât de smerit era Moise încât deşi credea pe deplin în Domnul şi se încredea în puterea Lui, nu putea să-şi dea seama că va avea succes tocmai cu ajutor divin. Desigur că Dumnezeu are în gând să găsească pe altcineva pentru o lucrare atât de importantă. Moise a declarat: “Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară, nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când vorbeşti robului Tău; căci vorba şi limba îmi sunt greoaie”. Mai mult, el nu avea experienţă ca servitor sau profet al Domnului. În mod sigur Domnul îl încerca numai să vadă dacă el era destul de repezit să întreprindă o astfel de lucrare, dar de fapt intenţiona să o dea altcuiva. Dar nu! Răspunsul Domnului a fost: “Eu voi fi cu gura ta şi te voi învăţa ce vei avea de spus”. Exodul 4:10, 12.

La fel astăzi, adevăratul popor al lui Dumnezeu din Veacul Evanghelic, sunt cu toţii concepuţi de spirit şi prin aceasta sunt cu toţii autorizaţi şi calificaţi să fie ambasadori pentru Dumnezeu, să vorbească Adevărul în iubire, în numele lui Dumnezeu, şi ca servitori ai Domnului Isus Cristos. Dar se pare că pentru unii dintre noi este uneori imposibil să ne dăm seama cât de mare onoare ne-a acordat Dumnezeu în faptul că ne-a invitat să fim agenţii şi purtătorii Lui de cuvânt, ca să spunem Mesajul Lui lumii sau fraţilor din Biserică. Şi apoi, când ne-am convins că Domnul va fi cu noi, unii sunt în pericol de a fi prea repeziţi şi îndărătnici în legătură cu această chestiune. În timp ce aceştia nu au nevoie de încurajare, fără îndoială aceia care, asemenea lui Moise, au nevoie să fie încurajaţi, sunt în pericol mai mic de a fi lezaţi de marea onoare care se leagă de serviciul lui Dumnezeu în vreo calitate.

Celor smeriţi de acum, ca lui Moise în vechime, Dumnezeu le spune: “Du-te, dar; şi Eu voi fi cu gura ta şi te voi învăţa ce vei avea de spus”. După cum o lecţie este să nu avem încredere în noi înşine, sau în judecata ori puterea noastră, o altă lecţie importantă este să avem toată încrederea, absolută încredere în Dumnezeu. Până când această lecţie nu va fi învăţată, nimeni nu va fi într-adevăr potrivit să fie purtător de cuvânt al lui Dumnezeu. În cazul lui Moise, smerenia, lipsa de încredere în sine, umilinţa, au devenit atât de pronunţate în timpul celor patruzeci de ani de pregătire pe această linie, încât s-a rugat Domnului ca, chiar dacă va fi folosit, altcineva să fie purtătorul de cuvânt. Dumnezeu a auzit cererea lui şi i-a dat pe fratele său Aaron ca tovarăş şi purtător de cuvânt, când va merge înaintea lui faraon pentru a face cereri în numele Domnului.

Cu toate acestea, Aaron n-a fost cel competent pentru marea lucrare. El n-a avut aceeaşi pregătire de care s-a bucurat Moise. De aceea Dumnezeu l-a numit pe Moise să fie ca un dumnezeu, sau un conducător pentru fratele său Aaron, iar acesta din urmă să fie ca servitorul lui, sau purtătorul lui de cuvânt, vorbind numai cum era autorizat de blândul şi modestul Moise, căruia, datorită blândeţii Sale, Dumnezeu i-a dat responsabilitatea.

Totul în Scripturi ne indică faptul că smerenia este o caracteristică esenţială pentru tot poporul Domnului, care vreau să fie folosiţi de Domnul în vreo lucrare importantă sau specială pentru El. Dacă urmaşii Domnului ar putea avea aceasta în minte continuu şi şi-ar forma calea potrivit cu aceasta, cât de mult ar fi folosiţi, putem fi siguri. Orice serviciu pentru Domnul este o onoare; dar cu cât ne este permis mai mult să servim, cu atât mai multe binecuvântări vom avea în viaţa de acum şi cu atât mai mare va fi răsplata noastră în viaţa care vine. Să ne smerim deci, după cum spune apostolul, sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca El să ne înalţe la vremea cuvenită.

“CU CE JUDECATĂ JUDECAŢI”

R 5260 W. T. 15 iunie 1913 (pag. 187-188)

Recent am primit o copie a unei scrisori trimise Reverendului Moorehead. N-am aflat dacă el a răspuns la ea. Spiritul scrisorii este blând şi moderat, ca atare o publicăm. Este în contrast marcant cu diferitele atacuri defăimătoare la adresa editorului Turnului de Veghere. Câteva publicaţii religioase ale diferitelor denominaţii îl atacă pe fr. Russell prin defăimare şi abuz, şi o astfel de manifestare alarmantă şi răuvoitoare sugerează că ei sunt îngroziţi şi plini de teamă că toată onoarea lor în faţa oamenilor şi titlurile şi educaţia şi crezurile lor învechite vor fi împrăştiate ca pleava din arie vara.

Avem încredere că prietenii fratelui Russell, precum şi inamicii, recunosc ce diferită este atitudinea lui. El atacă într-adevăr necruţător doctrinele false, dar niciodată, în predicile sau în vreuna din scrierile sale, nu se coboară la atacuri la persoană. Fiindcă crezurile conflictuale nu pot fi susţinute de adepţii lor, de aceea aceştia din urmă îşi manifestă neplăcerea prin atacarea pastorului Russell.

Urmează scrisoarea:

Reverendului William G. Moorehead, Doctor în Teologie

Dragă Dr. Moorehead:

Am citit cu câtva timp în urmă articolul d-voastră din volumul al şaptelea al publicaţiei Lucruri Esenţiale despre “Zorile Mileniului”, învăţăturile d-lui C. T. Russell. M-am gândit să vă scriu atunci, dar n-am făcut-o. Recent am citit rezumatul articolului d-voastră într-una din publicaţiile religioase şi mi s-a întărit ideea de a vă scrie. Am o ezitare să fac aceasta, din pricina aprecierii înalte pe care o am pentru d-voastră, ca unul dintre învăţătorii mei de acum douăzeci de ani, precum şi din pricina stimei mari cu care sunteţi privit printre comentatorii Bibliei şi printre lucrătorii creştini în general. Simt totuşi că în interesul adevărului şi al corectitudinii, articolului d-voastră trebuie să i se dea atenţie.

Eu cred că acest articol este nedemn de un om ca d-voastră. Nu pot înţelege de ce un student atât de atent ca d-voastră ar face declaraţii cum sunt acelea pe care le faceţi în acest articol, când sunt atât de vizibil şi de mult eronate.

Pe lângă citirea cu atenţie a cinci dintre “Zorile Mileniului” şi al şaselea în parte, am citit multe alte broşuri, articole din revistă şi predici scrise de pastorul Russell, precum şi orice critică pe care am putut-o găsi sau de care am putut auzi, contrare învăţăturilor lui. Eu am fost unul dintre criticii lui timp de cam cincisprezece ani, şi mi-am bazat criticile pe citirea cam a unei jumătăţi dintr-un capitol al uneia din cărţile sale. Acum câţiva ani m-am gândit că poate nu înţeleg ideea lui completă, aşa că mi-am făcut timp să mă informez asupra subiectului pe care-l criticam, şi când am obţinut mai multă informaţie, am devenit un admirator al lucrării sale, deşi nu sunt de acord cu el în toate concluziile lui. În privinţa autorilor criticilor pe care le-am citit, am ajuns la concluzia că ei nu ştiu mai mult despre învăţăturile pastorului Russell decât am ştiut eu în zilele când eram aşa de generos în a-l condamna. Toţi îmi amintesc de cei doi martori care au dat mărturie înaintea consiliului evreiesc atunci când Isus a fost judecat. Ei au spus: “L-am auzit zicând: “Eu voi dărâma templul acesta, făcut de mâini şi … voi clădi un altul, care nu va fi făcut de mâini””. Ei bine, Isus a spus ceva asemănător — dar în esenţă diferit. Aceşti critici par să fi citit lucrările pastorului Russell prin aceleaşi metode şi cu aceleaşi motive cu care Thomas Paine, Robert Ingersoll şi alţii din clasa lor au citit Scripturile şi le-au criticat. Lucrul acesta pare foarte nefericit, fiindcă a fost făcut de către oameni eminenţi în privinţa caracterului creştin şi lideri ai gândirii creştine.

Venim acum la articolul d-voastră: Nu pot menţiona toate greşelile pe care le-aţi făcut în el, dar mă voi limita la ceea ce este mai la suprafaţă. În propoziţia de la început, ne asiguraţi că seria Zorile Mileniului conţine “şase volume destul de mari, care cuprind în total aproape două mii de pagini”. La pagina 123, vorbiţi despre “o citire atentă a acestor volume, aşa că tragem concluzia că le-aţi citit pe toate cu atenţie. (Acesta ar fi trebuit să faceţi înainte de a le critica public.) Observ că în referirile la ele şi în citatele din aceste cărţi vă limitaţi la primele trei volume, şi mai ales la primele două. Observ de asemenea că citaţi o singură propoziţie, sau o parte dintr-un paragraf, dând numai o prezentare parţială a gândului autorului, iar apoi începeţi să-l criticaţi. Este o metodă foarte incorectă. Îmi aminteşte de un articol pe care l-am citit acum câţiva ani în care scriitorul se împotrivea învăţăturii despre degradarea totală a omului, şi ca dovadă dădea textul din Ioan 9:3: “N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui”, şi zicea că Isus învăţa că aici erau cel puţin trei persoane care n-au păcătuit niciodată. Metoda d-voastră cu pastorul Russell este identică.

Sub titlul “A noua eroare”, din articolul d-voastră, spuneţi: “Una dintre acestea, a noua eroare, esenţială şi fundamentală în creştinătate, este persoana şi lucrarea Spiritului sfânt. Există o linişte ciudată şi prevestitoare de rău în privinţa acestui subiect foarte important, care este vizibilă în scrierile pastorului Russell. La o citire atentă a acestor volume, care cuprind mai mult de o mie de pagini, s-a descoperit numai o singură referire la Spirit; este o menţionare întâmplătoare a Spiritului în legătură cu Ziua Cincizecimii. Declaraţia este făcută numai ca un fapt istoric, sau mai degrabă ca un eveniment care marchează o etapă în dezvoltarea bisericii creştine. Scriitorul îdr. Moorehead — n. t.ş n-a găsit în Zorile Mileniului nici un cuvânt de învăţătură în privinţa Spiritului ca persoană distinctă, sau în privinţa mijlocirii supreme a lui în salvarea păcătoşilor”.

Acum trebuie să spun deschis, dar amabil, că nu pot înţelege cum, sau de ce, un om cunoscut pentru acurateţea sa, a putut fi atât de neglijent sau lipsit de onestie încât să facă asemenea declaraţie. În declaraţia de la început spuneţi: “sunt şase volume având două mii de pagini”, iar aici spuneţi că aţi citit cu atenţie aceste vo­lume şi aţi numărat numai O MIE de pagini, apoi faceţi o declaraţie îndrăzneaţă şi eronată — că autorul ignoră Spiritul sfânt. Un judecător nu s-ar gândi să dea un verdict cu numai jumătate de dovezi, dar d-voastră vorbiţi cu îndrăzneală în condamnarea pastorului Russell când aţi citit numai jumătate din cărţile lui. Dacă aţi fi “citit cu atenţie” aceste volume, nu văd cum v-a scăpat volumul 5, de la pagina 163 la 300, unde autorul dedică o sutĂ treizeci Şi cinci de pagini prezentării depline persoanei şi lucrării Spiritului sfânt, în legătură cu răscumpărarea rasei omului. Cum puteţi explica aceasta?

Este adevărat că pastorul Russell învaţă în legătură cu Spiritul sfânt unele lucruri cu care nu veţi fi de acord, dar el nu ignoră Spiritul, aşa cum ziceţi. Este evident că aţi fost foarte neglijent, ca să nu zicem mai mult, când aţi făcut această critică, şi aceasta ar trebui să-i facă pe aceia care caută Adevărul să fie foarte precauţi în legătură cu acceptarea declaraţiilor d-voastră fără o verificare deplină.

Altă greşeală evidentă în articolul d-voastră se găseşte la pagina 125, unde spuneţi cu privire la prelegerea pastorului Russell asupra subiectului “În iad şi înapoi din el”: “Mulţimile au ascultat cu mare satisfacţie afirmaţia că nu exi­stă iad, nu există pedeapsă eternă, că după moarte există speranţă”. Ei bine, eu n-am auzit niciodată pe pastorul Russell vorbind, nici n-am citit această anume prelegere, dar dacă el în acestă prelegere învaţă că nu există iad şi nici o pedeapsă pentru cei care în final nu se vor pocăi, atunci în această prelegere contrazice cu totul ceea ce este foarte clar în toate scrierile lui. N-am auzit niciodată vreun vorbitor care să vorbească cu mai multă claritate şi seriozitate despre pedeapsa veşnică ce se va da celor care nu se vor pocăi în final. Este adevărat că el nu crede într-un iaz literal de foc arzând cu pucioasă, şi că oamenii vor fi chinuiţi literal în acesta, dar în aceasta el nu este în dezarmonie cu alte mii de învăţători buni, ortodocşi.

Sper să nu gândiţi că sunt impertinent dacă eu, ca unul dintre foştii studenţi ai d-voastră, vă pun o întrebare aici, aşa cum aveam privilegiul să vă punem în clasă. În acest articol al d-voastră, Lucruri esenţiale, spuneţi la pagina 126: “Citim în Apocalipsa 19:20; 20:10, că după o mie de ani în iazul de foc, Fiara şi Prorocul Mincinos sunt încă tot acolo nedistruşi”. M-am uitat în câteva traduceri pe care le am în bibliotecă şi n-am găsit în nici una din ele acel cuvânt “nedistruşi”. În ce traducere o pot găsi şi care este autoritatea pentru punerea lui în acel pasaj? Eu caut Adevărul întreg, şi dacă este vreo autoritate pentru a fi pus în acel pasaj aş vrea să ştiu, căci este important.

Acum la încheiere vreau să spun că nu trebuie să vă preocupe faptul că unul dintre elevii d-voastră îl urmează pe pastorul Russell. Am cărţile lui în bibliotecă şi le consult fără rezerve, aşa cum le consult pe ale oricărui alt comentator bun, pe care le găsesc şi-mi permit să le cumpăr. Am depăşit etapa timpurie a ucenicilor care voiau să interzică unora să înveţe sau să scoată afară demoni fiindcă “nu NE urmează”. Am primit ajutor nelimitat de la d-voastră şi de asemenea de la pastorul Russell. Nu simt că aş zice împreună cu d-voastră că el “este folosit de cel rău ca să submineze adevărul lui Dumnezeu”. Oficialii bisericii mele încă mă privesc suficient de ortodox ca să poată merge la culcare liniştiţi şi să mă lase să continuu propovăduirea în adunare.

Cu cele mai amabile salutări şi cu cea mai înaltă apreciere a ajutorului pe care l-am primit de la d-voastră.

Al d-voastră în serviciul Lui,

T. S. Thompson, North Dakota

PUSTIA VA ÎNFLORI

R 5262 W. T. 15 iunie 1913 (pag. 186-187)

Studenţii Bibliei au tot mai multe dovezi înaintea lor în legătură cu împlinirea Scripturilor. Promisiunea este în Biblie de secole, că Dumnezeu va îndepărta în cele din urmă blestemul de pe pământ şi că, în loc de spini şi pălămidă, acesta va produce binecuvântări pentru omenire. Această mare schimbare trebuia să vină la sfârşitul celor şase Zile mari de câte o mie de ani fiecare — perioada de domnie a păcatului şi a morţii. Cea de-a şaptea Zi mare, Ziua lui Cristos — o mie de ani — trebuie să fie martorul unei transformări din întuneric în lumină, din rău în bine, din blestem în binecuvântare.

Acea mie de ani de binecuvântare este numită în Biblie “timpurile îsau aniiş restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapte 3:19-21). Studenţii Bibliei îşi atrag atenţia unul altuia şi lumii asupra faptului că cei şase mii de ani de domnie a păcatului şi morţii au trecut, şi că noi trăim în Zorile zilei lui Mesia — Mileniul.

Asupra omenirii vin binecuvântări din toate direcţiile. Dar ele nu vin atât de miraculos cum au aşteptat mulţi. Binecuvântarea lui Dumnezeu vine prin iluminare umană. El ridică vălul şi oameni de capacitate obişnuită văd lucruri pe care strămoşii lor la fel de inteligenţi nici nu le-au visat. Fântânile arteziene servesc la irigarea anumitor locuri pentru a le face foarte roditoare. Devierea râurilor pentru irigare face ca pământurile aride să înflorească repede ca trandafirul.

Progresul pe linia horticulturii îmbunătăţeşte mult plantele şi florile. Este greu de imaginat cum în Edenul din vechime s-au putut vedea flori mai frumoase, sau cum s-ar putea vreodată spera să fie ceva mai aproape de perfecţiune şi frumuseţe în paradisul care în curând va fi pe întregul pământ. Horticultura primeşte luminare şi binecuvântare din cer. Ne vin mere, pere, prune, struguri etc. ideale, în locul fructelor pipernicite din trecut. Ne putem întreba foarte bine cum este posibilă o îmbunătăţire mai mare în unele direcţii. Şi totuşi, chestiunea îmbunătăţirii este în copilăria ei.

Cităm mai jos un articol interesant privind lucrarea valoroasă care este condusă de d-nul Burbank din California, un om care deja ne-a dat unele noi varietăţi de fructe şi a făcut mult pentru a educa lumea pe linia horticulturii. Cităm:

“Deşi recunoaşterea valorii lucrării lui Burbank de către Institutul Carnegie şi alocarea fondurilor a fost de ajutor la timpul cel mai de lipsă, nu este la fel de importantă din punct de vedere utilitarist ca şi legea votată de Congres în august trecut, care-i acorda d-lui Burbank terenuri pentru a-şi conduce experimentele privind cactuşii fără spini. Legea prevede punerea la dispoziţia sa a douăsprezece secţiuni de teren din deşert, în locuri care să fie alese de el în California, Nevada, Arizona şi New Mexico, fiecare secţiune conţinând 640 de acri de teren.

Deşi poveştile despre cactusul fără spini şi posibilităţile lui de a fi un plus la resursele alimentare şi industriale ale ţării au fost ridicularizate la început, demonstraţiile deja făcute de d-nul Burbank sunt dovezi convingătoare că se pot pune în practică. Cu aproximativ zece ani în urmă, el a început să studieze cactusul în vederea folosirii lui pentru rasa umană, în loc de a fi un duşman, cum a fost văzut întotdeauna. El i-a recunoscut calităţile, şi anume, că este rezistent şi creşte acolo unde altceva nu creşte, în căldura arzătoare a deşertului, şi are înmagazinată multă hrană în frunzele lui groase şi în fructele lui aurii sau stacojii.

Primele două obiective ale lui au fost să îndepărteze spinii ascuţiţi care acoperă ramurile, frunzele şi fructul, şi să îndepărteze structura lemnoasă şi fibroasă a frunzelor, care le face nedigerabile. Cactusul ales de Burbank pentru experimentele sale a fost din specia Opuntia, indigenă din Mexic şi America de Sud. Sute de mii de seminţe au fost semănate şi au fost făcute încrucişări extinse între polenul florilor. În realizarea cactusului fără spini, d-nul Burbank a recunoscut că a trebuit mult din forţa vitală a cactusului pentru a dezvolta spinii puternici şi pentru a da frunzelor fibre. În eliminarea lor prin selectie, el a dat naturii o şansă de a-şi devota energia pentru îmbunătăţirea fructelor. El a îndeplinit aceasta într-un mod care pare a fi absolut minunat.

Fructul cactusului se aseamănă cu un castravete gras, puţin turtit la capete. Este delicios pentru jeleu şi dulceaţă, şi o anumită specie are o aromă de ananas. Sucul s-a găsit a fi inestimabil pentru combinarea vopselelor iar coloritul roşu al fructului este permanent şi de o mare strălucire. Fructul cactusului este deja în vânzare în Statele din Vest şi s-a format o mare companie comercială în California pentru exploatarea lui.

În prezent d-nul Burbank îşi consacră timpul în special pentru alegerea locurilor pentru terenurile sale experimentale în deşert, puse la dispoziţie de guvern. Dacă, aşa cum se crede în general, pretenţiile sale pot fi demonstrate pe scară largă, el va contribui cu multe milioane de dolari la resursele lumii. Există miliarde de acri de pământ pustiu în diferite părţi ale lumii, şi dacă toate acestea sunt făcute productive, beneficiul tuturor este evident.

Se susţine că un acru de plante de cactus va produce o valoare de 200 tone de hrană. O producţie de porumb de o tonă şi jumătate este considerată bună, şi cinci tone de lucernă este excepţională. Frunzele cactusului pot fi folosite ca nutreţ la fel de bine ca lucerna. Dacă produsul este folosit pentru fabricarea alcoolului metilic, recolta este estimată la suma de 1.200 de dolari per acru, în comparaţie cu 35 de dolari la porumbul indian. De luat în considerare că acest cactus trebuie să fie produs în întregime în deşert, care niciodată înainte n-a produs ceva de valoare comercială.”

CERERI INDIVIDUALE DE RĂSPLĂTIRE

“Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!”

Fapt. 7:60

R 5259 W. T. 15 iunie 1913 (pag. 185-186)

Cuvintele sf. Ştefan cu ocazia martiriului său, “Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta”, nu trebuie înţelese a însemna că într-un fel el i-a dictat Atotputernicului cum să procedeze cu acei care îi luau viaţa. Nici nu trebuie să gândim că se ruga pentru iertarea tuturor păcatelor acestor oameni. Trebuie să limităm chestiunea la cuvintele folosite: “Doamne nu le ţine în seamăpăcatul acesta”.

În ceea ce-l privea pe Ştefan, el nu cerea de la Dreptate o răsplătire. Se ridică deci întrebarea: Are cineva o astfel de pretenţie? Răspunsul este că s-ar părea că oricine suferă nedreptate are o pretenţie la răsplătire. În tribunalele noastre obişnuite există unele nelegiuiri şi acte de nedreptate care sunt luate în considerare, deşi există altele care nu sunt luate în seamă, decât dacă individul implicat face o acuzaţie.

În cazul sf. Ştefan, înţelegem că relele care i s-au făcut lui sunt socotite împotriva celor care le-au făcut. Ei erau deja atinşi de păcatul originar, ca membri ai familiei umane; erau deja sub condamnare la moarte. Domnul Isus începuse deja lucrarea de compensare pentru păcatele lor şi pentru păcatele întregii lumi. La timpul şi în felul Său, Dumnezeu va judeca pe aceşti păcătoşi. Prin urmare, ei vor avea o răsplătire dreaptă în măsura în care au fost vinovaţi de facerea răului.

 Isus dă de înţeles faptul că nelegiuirile împotriva unuia dintre membrii Corpului Său trebuie să fie ispăşite. Vătămarea unuia din poporul Domnului este în mod special un rău în ochii Domnului şi este în mod special vrednică de pedeapsă; căci aceştia sunt într-o relaţie specială de legământ cu El, în timp ce lumea este în afara acestei protecţii a Dreptăţii divine, decât doar la modul general.

Cuvintele atribuite Domnului nostru, “Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac”, date în Versiunea Comună a Bibliei, nu se găsesc în cele mai vechi manuscrise greceşti. Ar fi mai dificil pentru Isus să aducă astfel de rugăciune decât pentru noi, căci Scripturile declară că El ştia ce este în om. Noi nu ştim. Orice rugăciune pe care am putea-o aduce noi în privinţa omului ar fi foarte diferită de cea pe care ar aduce-o Isus. De aceea nu trebuie să luăm în considerare aceste cuvinte când ne gândim la cuvintele sf. Ştefan.

Drepturi generale şi speciale sub lege

Ne întrebăm în ce măsură a avut sf. Ştefan dreptate şi libertate să ofere o astfel de rugăciune? Dacă ar fi unul dintre apostoli, am fi obligaţi să nu întrebăm, ci să presupunem că a avut dreptate. Faptul că aceste cuvinte sunt consemnate în Scriptură nu dovedeşte nimic mai mult decât dacă ele ar fi ale unuia dintre noi.

În legea noastră comună se pare că există acest principiu — fiecare individ pare să aibă anumite drepturi pe lângă drepturile generale prin lege. Aceste drepturi speciale le poate pretinde sau nu, dacă se iveşte ocazia. În cazul sf. Ştefan, înţelegem că el a avut dreptul să renunţe la pretenţiile Dreptăţii, şi aşa a făcut. Este ca şi cum ar fi spus: “Nu protestez şi nu cer răzbunare pentru mine”.

Se ridică deci întrebarea: A avut el vreun drept să dorească răzbunare asupra lor? Credem că nu. Instrucţiunile Domnului nostru sunt: “Fiţi dar îndurători, cum şi Tatăl vostru este îndurător” (Luca 6:36). Dar în ceea ce priveşte principiile generale ale dreptăţii, noi nu trebuie să intervenim. Sf. Ştefan îşi limitează rugăciunea foarte potrivit în acest sens, ca şi cum ar spune (parafrazând): “Tată ceresc, nu-Ţi cer să Te răzbuni pe ei, ci să nu fie făcuţi răspunzători în mod special pentru acest păcat împotriva mea”.

Apărarea intereselor adevărului este o datorie

Suntem sfătuiţi de Domnul nostru să ne iubim duşmanii, să le facem bine celor care ne urăsc şi să ne rugăm pentru cei care ne batjocoresc şi ne persecută. Se pune întrebarea: Ar fi corect din partea noastră să apelăm la Justiţie? Oare ar trebui să spunem întotdeuna, “Tată, iartă-i; Eu îi iert”? Am dori noi ca tribunalele să nu facă nimic împotriva lor? Nu! Acolo unde interesele Cauzei Domnului sunt implicate, este de datoria noastră să spunem ceva în apărarea Adevărului; dar nu într-o chestiune personală.

Bineînţeles, lumea nu va înţelege motivul nostru, pentru că lumea nu acţionează decât în interese personale. Prin urmare, ei vor presupune că noi acţionăm în folosul nostru. Dar noi am renunţat la toate drepturile noastre pământeşti prin consacrare; adică ne-am obligat să renunţăm la orice pretenţie la drepturile noastre în lume. Aceasta este esenţa consacrării noastre.

Unde interesele Cauzei Domnului sunt implicate, totuşi, este de datoria noastră să acţionăm pentru binele Adevărului, pentru ca anumite influenţe ostile Adevărului să poată fi oprite. Vedem ilustraţii ale acestui principiu în cazul apostolului Pavel în faţa curţii de justiţie; de asemenea când i-a spus lui Elima vrăjitorul: “Fiu al Diavolului … nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului? ...vei fi orb şi nu vei vedea soarele până la un timp” (Fapt. 13:10, 11). În aceste cazuri, ca şi în cazul lui Alexandru căldărarul, putem fi siguri că apostolul nu căuta răzbunare personală.

Această atitudine ar trebui să fie şi a noastră în toate afacerile vieţii. Dacă se face ceva contrar celor care se opun, trebuie să se facă în acelaşi spirit de care a dat dovadă apostolul în calea pe care a urmat-o. Toţi aflăm că pe măsură ce creştem în har şi cunoştinţă, dezvoltăm un spirit de caritate — iertare. Aşa trebuie să fie. O mai mare cunoştinţă despre Dumnezeu, o mai mare dezvoltare în asemănarea caracterului lui Cristos, trebuie să ne facă mai generoşi, mai iertători.

Ignoranţa, adevărata cauz a multor nedreptăţi

Domnul ne binecuvântează dându-ne o cunoştinţă mai clară a Adevărului. Când ajungem la cunoştinţa Adevărului, aceasta ne dă un sentiment de compătimire pentru lume. Cu toţii suntem căzuţi. Dar apostolul spune: “Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor. 6:11). Alţii care nu sunt spălaţi, nu sunt sfinţiţi, nu sunt îndreptăţiţi, sunt plin de fiere amară, cum s-ar zice.

Când vedem toate faptele rele făcute în lume şi când privim în urmă în paginile istoriei, putem vedea că majoritatea celor care au făcut rău au procedat aşa pentru că nu au apreciat principiile implicate în acea chestiune. Sf. Petru, vorbind prin inspiraţie, spune că din ignoranţă Israel a omorât pe Prinţul Vieţii (Fapte 3: 15, 17). Sf. Pavel, care a dat autorizare Sinedriului să-l ucidă cu pietre pe sf. Ştefan, ne spune că a făcut aceste lucruri în ignoranţă, în orbire; şi a gândit de fapt că face serviciu lui Dumnezeu.

Dacă aceasta a fost adevărat în toate aceste cazuri din trecut, nu putem noi oare să ne gândim că exact acelaşi principiu operează şi acum — în mod individual? Domnul este în stare să oprească aceste lucruri şi o va face la vremea cuvenită. El va ridica vălul şi va lăsa lumina să strălucească la timpul cuvenit. Dar încă nu este timpul potrivit. Biserica nu a completat încă suferinţele lui Cristos.

Partea noastră la paharul suferinţei

Noi ar trebui să ne bucurăm că avem parte în suferinţele lui Cristos, şi ar trebui să ne primim partea în smerenie şi supunere fără murmur, dându-ne seama că Tatăl a turnat paharul pe care trebuie să-l bem. Dacă noi ne iubim duşmanii şi nu dorim să le facem rău, ci dimpotrivă, dorim să le deschidem ochii înţelegerii şi să le facem bine, atunci avem spiritul corect. Orice dorinţă de a-i prejudicia ar dovedi că ne lipseşte Spiritul Domnului. Oricine găseşte că are un spirit de răutate va afla că are mult de învăţat. Dar oricine găseşte în el dovada Spiritului Domnului în această chestiune, se poate bucura.

Curând, cei care persecută, calomniază, ne fac rău, vor vedea clar şi vor fi ruşinaţi. După cum spun Scripturile: “Iată ce zic fraţii voştri, care vă urăsc şi vă izgonesc din cauza Numelui Meu: “Domnul să fie slăvit şi să vă vedem bucuria!” Dar ei vor rămâne de ruşine” (Isaia 66:5). Timpul când ei vor fi ruşinaţi este timpul când Cristos Se va arăta şi ei vor vedea. “Când Se va arăta, vom fi ca El.” Astfel deci, ocazia noastră de a ne răzbuna va fi în viitor, şi răzbunarea voastră va fi să le facem bine duşmanilor noştri. Le vom face atâta bine încât vor fi total ruşinaţi de ceea ce au făcut ei acum împotriva noastră.