“Hristos în voi, nădejdea slavei.” Col. 1:27.

R 5227a W. T. 1 mai 1913 (pag. 131-133)

Scripturile vorbesc frecvent că Biserica este “în Hristos”, dând ideea de apartenenţă în corpul Lui (Rom. 12:4, 5; 1 Cor. 12:12-27; 2 Cor. 5:17). Domnul nostru a folosit ilustraţia viţei şi a mlădiţelor pentru a da aceeaşi idee. El a spus despre Sine că este viţa, iar biserica sunt mlădiţele Viţei, care îşi trag hrana din ea (Ioan 15:1, 2). Nu acesta este însă gândul exprimat prin cuvintele apostolului, “Hristos în voi, nădejdea slavei”.

Cuvântul Cristos înseamnă uns. Toţi cei care vor fi membri ai Preoţimii Împărăteşti vor fi unşi — nu separat, ci colectiv. Acest lucru a fost ilustrat în timpul Veacului Iudeu prin instalarea în funcţie a împăraţilor şi a preoţilor lui Israel. Potrivit Legii iudaice, fiecare împărat şi fiecare mare preot trebuia uns, altfel nu putea servi. Uleiul care era folosit în această ceremonie era unul special, care nu putea fi folosit pentru alte scopuri. Ex. 30:22, 23.

Ungerea pe care Domnul nostru şi membrii Corpului Său tainic au primit-o este diferită de orice altceva din lume. Este ungerea Spiritului sfânt, despre care se vorbeşte în diferite feluri: spiritul sfinţeniei, spiritul minţii sănătoase, spiritul Adevărului şi Spiritul lui Dumnezeu. Nu este Adevărul, ci spiritul Adevărului; nu este Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă este în armonie cu acesta; nu este sfinţenia, deşi este în deplin acord cu sfinţenia. Este spiritul, dispoziţia care este asociată cu o minte sănătoasă, cu sfinţenia, cu Adevărul şi Cuvântul lui Dumnezeu.

Aşa cum ungerea împăraţilor şi a preoţilor din Israel era dovada divină că aceştia erau acceptaţi în funcţie, tot aşa a fost şi cu Domnul nostru Isus. Sf. Petru ne spune că “Dumnezeu a uns cu Duh sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret (Fapt. 10:38). Domnul nostru a fost pus deoparte pentru o funcţie foarte înaltă. În armonie cu aranjamentul divin, El va fi marele Împărat şi Preot — “după rânduiala lui Melhisedec”.

În timpul Veacului Evanghelic, Dumnezeu a pus deoparte pe aceia care vor fi membri ai Corpului lui Cristos. Aceştia sunt invitaţi să fie împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru — o Preoţime împărătească. Prin urmare, când unul este primit în acest Corp, în subordonarea lui Cristos, acesta vine sub ungerea Spiritului sfânt. Această ungere este de la Tatăl, prin aceea că numai El o poate acorda. Este de la Fiul prin aceea că putem veni la Tatăl numai prin El.

Aceasta este bine ilustrată prin consacrarea marelui preot iudeu. Uleiul sfânt a fost turnat pe capul lui Aaron, simbolizând ungerea Domnului nostru la consacrarea Sa. Apoi uleiul a curs până la poala hainei lui Aaron, simbolizând astfel ungerea Corpului lui Cristos, care este Biserica. Această coborâre a Spritului sfânt peste Biserică a fost manifestată la Cincizecime.

Deosebirea Între ungere Şi concepere

Ungerea este uşor diferită de conceperea Spiritului sfânt. Spiritul sfânt care a venit peste Isus la Iordan a fost puterea lui Dumnezeu de concepere şi de ungere. Domnul nostru a fost Unsul din momentul în care a fost conceput.

Aşa a fost şi cu Biserica la Cincizecime. Ei aşteptau acceptarea lui Dumnezeu. Domnul nostru Se înfăţişase înaintea lui Dumnezeu ca Avocatul lor, pentru ca sacrificiile lor să poată fi acceptabile. Când Tatăl a recunoscut acceptarea lor vărsând Spirit sfânt — când s-au arătat limbi ca de foc despicate şi “s-au aşezat pe fiecare dintre ei” (Fapt. 2:3) — acea recunoaştere a fost atât conceperea cât şi ungerea lor. Prima — conceperea — reprezintă chestiunea din punct de vedere individual, iar a doua — ungerea — din punct de vedere colectiv. Suntem concepuţi individual, dar unşi colectiv.

Dacă am considera ungerea şi conceperea ca doi paşi de progres diferiţi, am fi obligaţi să spunem că mai întâi are loc conceperea şi că acel conceput este uns, sau recunoscut ca moştenitor al lui Dumnezeu. Dar această acordare a priorităţii uneia faţă de cealaltă nu este necesară în acest caz. Acestea par să fie două imagini care reprezintă chestiunea din două puncte de vedere diferite. Noi nu suntem unşi individual, nici nu suntem concepuţi colectiv.

Acest Spirit pe care-l primim de la Dumnezeu rămâne în noi. Oricine pierde Spiritul, pierde lumina şi trece în starea morţii. Astfel că apostolul îndeamnă: “nu întristaţi Duhul”.  Dacă încetăm să fim în Corpul lui Cristos, încetăm să fim unşi. Dacă pierdem spiritul conceperii vom muri. Conceperea reprezintă începutul experienţei noastre, iar învierea, completarea ei. Fiecare este conceput şi născut individual din Spirit.

În imaginea ungerii tot Corpul este uns. Nu este nevoie de repetarea ceremoniei. La începutul Veacului Evanghelic, unicul Corp a fost uns, şi toţi care vor fi membri ai acelui Corp vin sub acea unică ungere şi aceştia vor avea parte de învierea Lui — Întâia Înviere — Învierea Principală.

Ungerea nu este mintea lui Cristos

Nu numai Domnul nostru a fost conceput la o natură nouă, uns cu Spirit sfânt, dar şi fiecare membru al Corpului trebuie să fie conceput în mod asemănător, căci “nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu”. Dacă am primit această ungere, suntem eligibili pentru tot ceea ce a promis Dumnezeu Cristosului — în primul rând Capului, dar şi membrilor Corpului. Aşa cum Dumnezeu a cunoscut mai dinainte pe marele Păstor al oilor, Răscumpărătorul, tot aşa a cunoscut-o şi pe această clasă mai înainte.

Cu mult înainte de a veni Domnul nostru în lume, Tatăl a făcut un plan să existe şi o Companie Unsă, al cărei Cap să fie Domnul nostru, iar Corpul să fie Biserica (Efes. 1:3, 4, 22, 23). Isus trebuia să aibă primul loc în Compania Cristosului, şi asociaţi cu El să fie cei care vor avea spiritul Lui, voinţa Lui, care au făcut o deplină consacrare a vieţii lor, pentru a face voia lui Dumnezeu cu credincioşie, chiar până la moarte.

Pentru cei care au acest spirit al consacrării şi s-au prezentat ca sacrificiu, Domnul nostru stă ca Avocat al lor înaintea Tatălui, pentru a compensa pentru ei, pentru a le acoperi neajunsurile şi imperfecţiunile. Lucrarea Domnului nostru nu este aceea de ungere, ci de a face posibil să fim primiţi de Tatăl. Ungerea este de la Tatăl, dar prin Fiul. Sf. Petru spune că Isus, primind Spiritul de la Tatăl, l-a turnat. Fapt. 2:33.

Atâta vreme cât avem acest Spirit al lui Dumnezeu, este o dovadă că suntem copii ai lui Dumnezeu. Atâta vreme cât îl posedăm, ne menţinem relaţia ca fii (Rom. 8:9, 14). Gândul care urmează este că, dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, atunci suntem “moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos”, “la o moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în timpul de la urmă”. Rom. 8:17; 1 Pet. 1:4, 5.

Cuvintele textului nostru sugerează gândul că oricine are Spiritul lui Dumnezeu are dovada că este moştenitor al gloriei şi va primi răsplata, dacă va fi găsit credincios. Într-o împrejurare apostolul Ioan a spus: “Ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva” (1 Ioan 2:27). Cei care au această ungere nu au nevoie să-i înveţe cineva acest lucru, fiindcă ei au dovada, dovada în inima şi experienţele lor. Aceste dovezi sunt mai vizibile pentru ei înşişi decât pentru alţii.

Dovezile că cineva a fost uns pot să nu fie înţelese decât din instrucţiunile Cuvântului lui Dumnezeu. Scripturile ne dau o schiţă a mărturiei posesiei Spiritului sfânt, aşa încât să nu se lase loc de îndoială. Ele ne spun că Spiritul sfânt, puterea de concepere din noi, ne conduce tot mai mult înspre a avea mintea lui Cristos. Noi n-am fost unşi cu mintea lui Cristos, ci cu Spirit sfânt, şi oricine are Spirit sfânt va constata că va dezvolta mintea lui Cristos.

Caracteristicile minŢii lui Cristos

Mintea lui Cristos este voinţa de a face voia Tatălui. Domnul nostru, când era copil, i-a spus într-o împrejurare mamei sale: “De ce M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” (Luca 2:49). Noi recunoaştem că avem un Tată ceresc, al cărui serviciu este cel mai înalt serviciu posibil. Cei care sunt ai Lui trebuie să aibă acest spirit. Lucrarea Noii Creaturi trebuie să fie o lucrare cerească, altfel persoana nu va avea nici o dovadă că a ieşit de sub condamnarea care este asupra rasei umane şi a devenit o Creatură Nouă.

Dacă avem spiritul loialităţii faţă de Dumnezeu, faţă de Adevăr şi faţă de fraţi, avem mintea, dispoziţia lui Cristos. Avem într-adevăr şi slăbiciuni ale cărnii, dar avem privilegiul de a lupta împotriva acestora şi de a ne transforma tot mai mult, în spiritul minţii noastre, de a ne concentra mai mult mintea asupra Adevărului şi a serviciului fraţilor.

Dacă există o scădere a zelului în această direcţie, atunci ştim că este pericol de a merge înapoi în loc de a merge înainte. Auzim despre cazuri în care unii din poporul Domnului au pierdut iubirea dintâi şi au devenit mai mult sau mai puţin reci. Din punctul nostru de vedere, putem şti când cineva şi-a pierdut iubirea dintâi. Este atunci când a îngăduit minţii să fie abătută spre lucrurile pământeşti — iubirea familiei, a casei, a posesiunilor pământeşti etc., toate acestea războindu-se împotriva lucrurilor cereşti. Noi să ne căutăm plăcerile, nu din surse pământeşti, ci din sursa cerească. Foarte frecvent găsim creştini care ne spun că au avut o experienţă binecuvântată la început când L-au cunoscut pe Domnul, dar că acum nu se simt atât de aproape de El ca înainte. Dacă cercetăm chestiunea, aproape întotdeauna aflăm că aceştia au intrat în afaceri ori s-au căsătorit, ori au făcut ceva ce se războia cu Spiritul sfânt. Nu vorbim împotriva acestor lucruri, ci, “dacă ştiţi acestei lucruri, fericiţi sunteti dacă le faceţi” — lucrurile care duc la pace.

Alte dovezi ale ungerii

Pe lângă posesia minţii lui Cristos, avem şi alte dovezi că am fost unşi. Constatăm că avem nevoie de hrană spirituală, şi pentru a ne satisface foamea, Tatăl nostru ceresc ne-a dat cunoştinţa planului divin, cunoştinţa Domnului nostru. Fiecare vedere nouă ne dă o nouă inspiraţie. Atunci dacă vedem pe unii fraţi înfometaţi spiritual, cum ne putem reţine de a le da împrospătarea spirituală pe care o avem? Dacă unul are bunuri pământeşti şi le împarte, Dumnezeu îi poate da privilegiul de a deschide ochii orbiţi. Dacă este o binecuvântare să deschizi ochii orbiţi fizic, cu cât mai mare binecuvântare este să deschizi ochii orbiţi spiritual! Noi avem privilegiul binecuvântat de a ajuta la deschiderea ochilor unora ca să vadă lucruri spirituale, şi de asemenea de a ajuta altora care văd deja, să înţeleagă mai clar.

Dacă iubim Adevărul, vom servi Adevărul. Acest serviciu în mod sigur va aduce asupra noastră dezaprobarea lumii, nu ne va aduce un paşaport pământesc. Lumea va spune că o facem pentru bani sau pentru vreun obiectiv egoist, căci sigur vor greşi, sigur nu vor vedea scopul real al poporului cu adevărat consacrat lui Dumnezeu. Dacă îndurăm aceste lucruri, prin aceasta ne dovedim că suntem buni ostaşi ai lui Isus Cristos.

Dacă devotamentul faţă de voinţa Tatălui a adus asupra Domnului nostru ruşine, înjosire, nu trebuie să ne mirăm că şi noi suntem trataţi în acelaşi fel. Dacă lumea L-a numit pe Stăpânul casei fiilor Beelzebub, sigur vor numi şi pe urmaşii Lui cu un nume rău. Dispoziţia de a primi toate acestea ca parte din serviciul nostru înţelept este încă o dovadă că am fost unşi.

Poate că cei din poporul Domnului găsesc că pot foarte uşor să iubească pe unii dintre fraţi, dar pe alţii nu este atât de uşor să-i iubească, fiindcă nu par a fi amabili. Totuşi, să reflectăm că dacă Domnul îi poate primi şi-i poate iubi pe aceşti fraţi, noi trebuie să facem la fel, şi că iubirea noastră trebuie să-i ajute să-şi scoată caracteristicile rele din dispoziţia lor. Astfel vom dezvolta iubire pentru toţi fraţii — bogaţi şi săraci, educaţi şi needucaţi — şi vom dori să le dăm ajutor atunci când se iveşte ocazia.

Dovezile că unul este uns cu Spirit sfânt sunt: creşterea dorinţei după lucruri spirituale, dorinţa de a-i ajuta pe alţii să vadă şi să crească în cunoştinţa şi harul ceresc, persecuţia din partea celor cu o minte lumească şi dezvoltarea minţii lui Cristos — a dispoziţiei iubitoare, generoase, iertătoare faţă de alţii, reverenţioasă faţă de Dumnezeu şi ascultătoare de voinţa Sa. Oricine găseşte, la o examinare de sine, că are aceste dovezi în inima sa, el are mărturia Spiritului că este copil al lui Dumnezeu.

SperanŢa slavei

Cuvântul “slavă” dă ideea de onoare, demnitate, uneori şi aceea de strălucire. Scripturile vorbesc despre Tatăl din cer că are o slavă mai presus de orice, o slavă de care nimeni nu se poate apropia. Despre Domnul nostru se spune că a fost primit în slavă — onoare şi distincţie. Despre Adam se spune că a fost “încununat cu slavă şi cu cinste”, a fost pus peste fiarele câmpului, peste păsările cerului şi peste peştii mării (Ps. 8:5-8; Gen. 1:28). În acest context cuvântul “slavă” pare să indice că Adam a fost făcut în chipul Creatorului său.

Dacă aplicăm aceste gânduri la noi, găsim că noi nu avem încă nici o slavă. Binecuvântarea pe care am primit-o este posesia Spiritului sfânt, dovada adoptării în familia lui Dumnezeu. Aceasta este însă numai începutul slavei pe care Dumnezeu a promis-o celor care sunt credincioşi — numai garanţia Spiritului. A avea Spirit sfânt în noi înseamnă a avea ungerea în noi. Dacă permitem Spiritului sfânt să lucreze în noi şi cooperăm cu credincioşie cu el, sfârşitul va fi glorios.

Astfel ungerea pe care am primit-o — Spiritul lui Cristos în noi — este speranţa sau baza slavei pe care o aşteptăm — o slavă care va fi ca aceea a Răscumpărătorului nostru — o slavă care este mai presus de a îngerilor, a stăpânirilor şi a puterilor — o slavă care este după cea a Domnului. Această ungere, acest Spirit al lui Cristos în noi, este garanţia, sau speranţa sau baza a tot ceea ce este în viitor. Ca atare, să dăm atenţie îndemnului apostolului, de a nu stinge ungerea, acest Spirit sfânt al lui Cristos. Dimpotrivă, trebuie să-l cultivăm, să-l dezvoltăm, să-i dăm atenţie. Dacă am îngădui să moară, din pricina neglijării ajutorului pe care Dumnezeu ni l-a dat, dacă l-am stinge prin complacere în păcat, prin aceasta am demonstra că suntem nevrednici de binecuvântare şi am fi potriviţi numai pentru Moartea a Doua.

Întrebare interesantĂ

R5227 W. T. 15 aprilie 1913 (pag. 127)

Întrebare — Există vreo cale pentru a determina starea noastră înaintea lui Dumnezeu?

Răspuns — Apostolul Ioan spune că “dacă nu ne condamnă inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu” (1 Ioan 3:21). Pentru a putea începe să ne măsurăm pe noi înşine precum şi progresul nostru, pentru a şti dacă Îi suntem plăcuţi lui Dumnezeu sau nu în afacerile vieţii, trebuie mai întâi de toate să ştim dacă am făcut paşii pentru a veni în familia Sa. Am făcut noi o deplină consacrare a noastră voinţei divine? Dacă ştim că am făcut o deplină consacrare, următoarea întrebare trebuie să fie: În ce măsură cunosc eu voia lui Dumnezeu şi în ce măsură caut să fac această voie? Îmi folosesc timpul, puterea, influenţa şi tot ce am, jertfitor, după cea mai bună capacitate a mea, fără a-mi socoti dragă viaţa? Dacă găsim că în general aceasta este calea care o urmăm, atunci avem toate motivele să avem mare satisfacţie.

Apoi aflăm că lucrul la care trebuie să ne aşteptăm este că “toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus, vor fi persecutaţi” (2 Tim. 3:12). Dacă aflăm că nu avem mărturia Spiritului, dacă nu avem persecuţii, atunci n-am lăsat ca lumina noastră să strălucească. Aceasta nu trebuie să ne ducă la nimic nechibzuit, ci trebuie să ne examinăm pe noi înşine pentru a vedea dacă ne punem vieţile în serviciul Său. Dacă nu avem suferinţă în timpul prezent, trebuie să fie o cauză de nedumerire pentru noi.

Dacă avem persecuţii, atunci trebuie să ne asigurăm că persecuţiile noastre nu sunt din pricina unui rău pe care l-am făcut, nici din faptul că ne-am amestecat în treburile altora, ci că suferim pentru Adevăr, pentru fraţi. Dacă avem aceste dovezi că am venit în familia lui Dumnezeu, dacă studiem pentru a şti şi a face voia Lui, dacă avem încercări şi dificultăţi pe cărare şi suntem bine pregătiţi de ele, ne putem socoti ca poporul Său credincios.

LegĂmÂntul Avraamic Şi LegĂmÂntul Nou

R 5226 W. T. 15 aprilie 1913 (pag. 127)

Legământul Avraamic nu este Legământul Nou, întocmai cum nu este nici Legământul Legii. Legământul Nou este numele acelui aranjament pe care Dumnezeu îl va face cu Israel şi cu toată omenirea, cei care, în perioada domniei mesianice, vor dori să devină “israeliţi cu adevărat”. Acel Legământ Nou va fi inaugurat ca o măsură pentru realizarea binecuvântărilor intenţionate în Legământul Avraamic.

Legământul Avraamic este legat în special de sămânţa lui Avraam, care va fi făcută glorioasă şi puternică, în vederea binecuvântării lumii. Legământul Nou este legat de aranjamentul prin care sămânţa antitipică a lui Avraam, când va fi glorificată, va îndeplini lucrarea onorabilă dată ei în Legământul Avraamic.

Împlinirea Legământului Avraamic a început prin persoana Domnului nostru Isus, nu când a părăsit gloria cerească, nu când S-a născut prunc în Betleem, ci când Dumnezeu I-a acceptat consacrarea şi L-a conceput la o natură nouă la botezul Său, desăvârşindu-L în natura nouă la înviere. Omul Isus, înainte de a fi conceput de Spirit sfânt, n-a fost sămânţa lui Avraam potrivit făgăduinţei, capabil să binecuvânteze omenirea; căci atâta timp cât Isus a fost în trup, chiar dacă a fost perfect, binecuvântarea lumii prin El a fost imposibilă. Lumea este sub sentinţa morţii şi nu poate fi biencuvântată până când se face pregătirea pentru ridicarea sentinţei morţii.

Pregătirea Răscumpărării a fost deci necesară pentru lume. Isus în trup, când a dat Preţul de Răscumpărare, n-ar fi avut viaţă pentru Sine ca să poată deveni Împăratul Slavei şi Preot după rânduiala lui Melhisedec (Ps. 110:4; Evr. 5:10), dacă Tatăl nu L-ar fi conceput şi nu L-ar fi înviat şi ridicat la natura mai înaltă, spirituală. Ca atare, deşi Isus, prin mama Sa, a fost din sămânţa lui Avraam după trup, El n-a moştenit acest Legământ Avraamic după trup, ci ca o Creatură Nouă.

De aceea, pentru a ajunge la natura mai înaltă, pentru a fi Sămânţa spirituală a lui Avraam şi a binecuvânta toate familiile pământului, a fost necesar ca Isus să intre într-un legământ special de sacrificu. Biserica, membre ale Trupului Său, trebuie de asemenea să aibă parte de experienţele Lui şi să-şi dea viaţa pământească; căci este adevărat, fie că sunt evrei fie că sunt neamuri, nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia. Prin urmare, Biserica are privilegiul să intre în legământul de sacrificiu cu Isus. Astfel citim: “Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă”. Ps. 50:5.

A fost nevoie de tot Veacul Evanghelic pentru adunarea acestor credincioşi şi împlinirea acestor sacrificii. Aceste sacrificii trebuie împlinite înainte de a putea ajunge la natura cerească — înainte de a putea fi membri ai Seminţei spirituale a lui Avraam şi moştenitori potrivit făgăduinţei. Astfel declară apostolul: “Israel n-a căpătat ce căuta îsă fie Sămânţa spirituală a lui Avraamş, iar cei aleşi au căpătat, pe când ceilalţi au fost împietriţi”. Rom. 11:7.

Aleşii obţin această stare binecuvântată prin legământul de sacrificiu, în care Isus are rol de Avocat al lor. Primii membri au fost acceptaţi la Cincizecime. Ultimii membri, sperăm, îşi vor sfârşi cu bucurie calea în curând. Atunci Sămânţa spirituală a lui Avraam va fi completă şi va fi gata să servească lumii ca marele Mijlocitor antitipic — al Noului Legământ.

Legământul Avraamic a fost Legământul sau făgăduinţa lui Dumnezeu. Fiindcă a fost necondiţionat, nu are mijlocitor (Gal. 3:19, 20) şi nici n-a trebuit să fie pecetluit cu sânge. Mai degrabă am putea spune că Dumnezeu l-a pecetluit cu jurământul Său (Evr. 6:16-18). Legământul Legii a avut nevoie de sângele taurilor şi ţapilor ca acoperire pentru păcatele poporului, care urma să fie binecuvântat în mod tipic. Noul Legământ are nevoie de sângele sacrifciilor mai bune ca satisfacţie pentru păcatele poporului, care va fi binecuvântat în realitate. Aceste două Legăminte nu puteau intra în acţiune fără vărsare de sânge şi iertarea păcatelor. Evr. 9:18-22.

Dar Legământul Avraamic se concentrează asupra Noilor Creaturi. De la început, Dumnezeu a avut în vedere în primul rând Sămânţa spirituală a lui Avraam, Noua Creaţie, care n-a cunoscut păcat. Isus a fost sfânt, nevinovat, fără pată şi despărţit de păcătoşi, şi n-a avut nevoie de ispăşire pentru păcat ca să intre în acea relaţie de Legământ şi a deveni Sămânţa spirituală şi Moştenitor al lui Avraam. Cei acceptaţi ca membrii Săi n-ar avea astfel de poziţie sau vrednicie, dacă n-ar fi adoptaţi ca membrii Săi, dacă nu le-ar atribui meritul Său şi i-ar oferi în sacrificu ca propria sa carne.

Ca atare, strict vorbind, nu putem spune că Legământul Avraamic a fost vreodată pecetluit cu sânge, sau că va fi vreodată pecetluit astfel. Aceasta însă nu schimbă faptul că fără sânge (moarte) Isus n-ar fi putut deveni marele Profet, Preot şi Împărat anititipic; şi fără sânge (moarte) nici noi, membrii Săi, n-am putea fi acceptaţi în El. Numai în acest mod indirect se poate spune că Legământul Avraamic este pecetluit cu sânge. Sf. Pavel sugerează că acesta a fost pecetluit prin jurământul lui Iehova. Evr. 6:13-18.

SemĂnatul Şi seceratul

Geneza 42

“Ce seamănă omul, aceea va şi secera.” Gal. 6:7

R 5225 W. T. 15 aprilie 1913 (pag. 125-126)

Istoria lui Iosif şi a fraţilor săi continuă. Lecţia de astăzi ilustrează cum amintirea cruzimii fraţilor lui Iosif faţă de fratele lor, inspirată de invidie, a continuat să-i chinuie pe răufăcători mulţi ani după aceea. Textul nostru de bază pare să stabilească un principiu, care se poate aplica nu numai la poporul consacrat al lui Dumnezeu, ci şi la toată omenirea. Orice seamănă cineva cu voia, cu bună ştiinţă, va aduce un seceriş, o recoltă de un fel asemănător, bun sau rău.

Foametea era generală în acea parte a lumii. Cuprindea Palestina şi Egiptul. Vestea s-a răspândit că în Egipt nu era lipsă de hrană, că era grâu, că se vindea la preţ moderat şi că era din rezerva veche. Iacov i-a îndrumat pe fiii săi, care erau bărbaţi cu familii, să meargă în Egipt şi să cumpere grâu.

Ca străini, au fost îndrumaţi spre Iosif, care fără îndoială era în aşteptarea lor. El le-a vorbit prin interpret, întrebându-i dacă nu erau spioni care veneau să vadă cât grâu era în Egipt, ca să vină cu o armată să-l fure. Ei i-au explicat situaţia adevărată. Apoi Iosif i-a întrebat despre tatăl lui şi despre fratele mai mic, Beniamin. În final a pus pe unul dintre ei în închisoare şi i-a trimis pe toţi ceilalţi acasă cu grâne, cu înţelegerea că vor avea nevoie de mai mult şi că vor primi mai mult, atâta vreme cât va dura foametea, dacă dovedeau că nu erau spioni, aducând cu ei pe fratele mai mic. Între timp Simion era ţinut ostatic.

Conştiinţa vinovată a fraţilor a început să lege aceste diferite experienţe cu cele întâmplate în trecut. Au spus unul către altul: “Suntem într-adevăr vinovaţi în privinţa fratelui nostru, când am văzut suferinţa sufletului lui, când ne-a implorat şi noi n-am vrut să auzim; de aceea vine acest necaz peste noi”. Ei nu ştiau că Iosif îi înţelegea şi că el s-a retras şi a plâns. Inima lui nu era împietrită. Le dădea numai o lecţie care să le fie de folos în anii ce urmau.

Scripturile prezintă că atunci când Împărăţia mesianică va începe să reverse binecuvântările peste tot, Iosif cel antitipic, Mesia, la fel le va vorbi aspru oamenilor printr-un timp de strâmtorare şi le va produce mare tulburare şi îngrijorare în privinţa rezultatului. Dar tot timpul inima Domnului va fi plină de iubire şi compătimire pentru sărmana creaţie gemândă, pentru care a murit deja şi în intersul căreia va fi stabilită Împărăţia Sa. Timpul de necaz peste lume la începutul domniei lui Mesia va fi, evident, chiar cu scopul pregătirii inimii oamenilor pentru binecuvântările pe care Domnul este atât de bucuros să le acorde.

Multe lovituri Şi puŢine lovituri

Când cei zece fii ai lui Iacov au ajuns cu grâul, i-au spus tatălui toată experienţa lor. I-au explicat de ce Simeon nu era cu ei — că a fost reţinut ca ostatic. Mai mult, ei au fost nedumeriţi să vadă că nu li s-au luat bani pentru grâu. Banii pe care-i plătiseră le-au fost puşi în sacii fiecăruia. Totul li se părea straniu, şi mintea fraţilor se întorcea continuu la crima comisă cu ani în urmă în legătură cu fratele lor Iosif. De multe ori în anii care au urmat, ei au cules recolte de tristeţe şi presupuneri de teamă în legătură cu ceea ce providenţa unui Dumnezeu drept ar putea în cele din urmă să ceară de la ei, de natura necazului, asemănător cu ceea ce aduseseră ei asupra fratelui lor.

Ce avantajos ar fi pentru toată lumea dacă acest principiu ar fi recunoscut în mod general — dacă toţi şi-ar da seama de adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, că orice încălcare trebuie să primească o răsplătire dreaptă! Noi am pierdut o astfel de apreciere a dreptăţii şi o astfel de căutare a răsplătirii drepte, în ceaţa unei doctrine foarte false, care a devenit predominantă. Acea doctrină falsă atribuie numai acea unică pedeapsă pentru fiecare păcat, şi aceea este una de neînchipuit, şi anume, chinul veşnic. Mai întâi, cât de puţini sunt cei care într-adevăr cred acea doctrină sau sunt cu adevărat influenţaţi de ea! Monstruozitatea ei o face de necrezut şi depărtează mintea de la vederea corectă a pedepsei reale pe care a prezis-o Dumnezeu.

La această primă inconsecvenţă şi la efectele ei rele menţionăm încă una, care se asociază la ea astfel: Prietenii noştri catolici pretind că dacă sunt membri în biserică vor scăpa de chinul veşnic şi vor avea un chin mai mic. Şi această teorie unora li se pare cu mult mai logică decât cea protestantă, aşa că mulţi o acceptă ca pe un rău mai mic dintre cele două. Apoi vine teoria noastră protestantă că bărbatul sau femeia, în momentul dinaintea morţii poate spune, “Doamne, iartă-mă!” şi imediat trece în paradis şi scapă de toată pedeapsa pentru păcate. Noi pretindem că toate aceste teorii sunt dăunătoare, precum şi neconsecvente. Teoria scripturală, suntem siguri, se va găsi că este eficientă, dacă ar fi propovăduită, dacă ar fi crezută.

Această teorie scripturală este exprimată în textul nostru de bază: “Ce seamănă omul, aceea va şi secera”. Dacă seamănă o dorinţă după cruzime, cuvinte înşelătoare, nedreptate, egoism, vorbire de rău, defăimare, sigur va avea un timp de recoltare şi va aduna răsplătirile în armonie cu dorinţa lui.

Este imposibil ca omenirea să îmbună­tăţească aranjamentul divin. Ca atare, toţi creştinii ar trebui să înceapă din nou să spună lumii despre Dreptatea şi despre Iubirea lui Dumnezeu — că pedeapsa dreaptă a lui Dumnezeu împotriva păcatului este moartea, dar că El a făcut pregătiri prin Cristos pentru eliberare din acea pedeapsă, în timpul domniei mesianice de o mie de ani a lui Cristos. Atunci fiecărui membru al rasei lui Adam i se va da o deplină ocazie de reconciliere cu Dumnezeu şi de restabilire la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pierdute pentru toţi prin păcatul tatălui Adam.

Dar între timp, fiecare persoană are o răspundere în privinţa fiecărui cuvânt, faptă şi gând al său. În măsura în care păcătuieşte împotriva luminii, cunoştinţei şi Regulii de Aur, în acea măsură îşi degradează caracterul şi astfel îşi face mai grea ocazia de întoarcere la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Cel a cărui conştiinţă devine cea mai degradată, va găsi calea de refacere a cursului său cea mai grea şi mai abruptă.

Potrivit acestei reguli divine, Mileniul ar putea găsi pe păgâni mai pregătiţi să urce pe Calea mare a Sfinţeniei decât pe oamenii din ţările aşa-zise creştine. Aceştia din urmă, având mai multă lumină, mai multe privilegii, mai multe ocazii, şi păcătuind împotriva cunoştinţei mai mari, şi-au împietrit conştiinţa mai adânc. Despre unii ca aceştia Isus a spus: “Cum veţi scăpa de judecata gheenei!” — Moartea a Doua.

Perii albi ai lui Iacov În Şeol

Când bietul Iacov îmbătrânit a auzit că se cerea ca Beniamin să meargă în următoarea expediţie după grâu, el a obiectat şi a declarat că aşa ceva nu trebuia să se întâmple. Iosif nu mai era, iar acum dacă-şi pierdea fiul mai mic, Beniamin, tristeţea îi va duce repede părul alb în şeol — în mormânt — în starea morţii.

În Versiunea noastră comună a Bibliei engleze, acest cuvânt, şeol, este în mod repetat tradus iad, groapă şi mormânt. În vechime, aceste trei cuvinte englezeşti erau sinonime ca sens. De exemplu, un om vorbind despre îngroparea unei cantităţi de cartofi în pământ, ar numi îngroparea cartofilor helling (de la hell, în engleză). Şi când a fost folosit acest termen în privinţa omenirii, a fost folosit uneori cuvântul mormânt. Cuvântul şeol apare în total de şaizeci şi şase de ori şi în mai mult de jumătate din aceste locuri este tradus groapă şi mormânt.

Când era în pregătire traducerea revizuită, învăţaţii însărcinaţi cu această lucrare au refuzat să mai traducă acest cuvânt, şeol, prin cuvântul iad, fiindcă în secolele care au urmat, cuvântul acela şi-a pierdut treptat sensul iniţial şi a ajuns să însemne un loc de foc şi chin. Deoarece cuvântul ebraic şeol nu are nici un astfel de sens, aceşti învăţaţi au refuzat să-l traducă aşa în engleză. Toţi au fost de acord cu aceste fapte, dar a urmat o dispută în legătură cu felul în care să fie tradus. Unii n-au fost de acord să traducă în mod constant cuvântul şeol prin cuvintele mormânt sau groapă, temându-se că pentru unii creştini va părea prea radical.

În cele din urmă, pentru a rezolva chestiunea, ca un compromis, au ajuns la concluzia că în toate locurile unde şeol şi corespondentul lui grecesc, hades, fuseseră traduse iad în Versiunea Comună, acesta să fie înlocuit prin cuvântul ebraic şeol şi respectiv cel grecesc hades, lăsate netraduse. Dacă cineva le va găsi sensul, va fi bine. Dacă nu-l va găsi, va rămâne în ignoranţă şi va gândi în continuare că şeol şi hades înseamnă un loc de chin. Prietenii noştri baptişti s-au confruntat recent cu o dificultate asemănătoare şi au redat traducerea cuvintelor şeol şi hades prin “lumea subterană”. Desigur, mormântul, groapa, starea morţii pot fi astfel indicate şi nimeni nu poate găsi greşeală.

Este inutil să zicem că atunci când Iacov a vorbit despre perii săi albi că vor merge în şeol, el n-a vrut să spună că fiii lui se aşteptau ca el să meargă în chin veşnic. Ceea ce a vrut să spună este evident. A vrut să spună: “Fiii mei, acum sunt bătrân şi cu părul alb, şi pierderea acestui fiu mai mic îmi va grăbi moartea” — “îmi veţi coborî perii mei albi în şeol, în mormânt”. Nimeni nu se poate îndoi unde aveau să meargă perii albi ai lui Iacov. Au mers în cele din urmă în şeol, dar nu din pricina tristeţii. Bătrâneţea lui Iacov a fost foarte fericită datorită părtăşiei fiilor lui şi prin înţelegerea că Dumnezeu îl înălţase pe Iosif la o poziţie de conducere în Egipt.

LecŢia din textul nostru de bazĂ

Deşi sf. Pavel, după cum am văzut, a făcut o observaţie generală în sensul că ceea ce seamănă omul aceea va secera, totuşi, evident, el a folosit aceste cuvinte în legătură cu experienţele bisericii. Contextul face astfel de aplicare. Contextul aplică aceste cuvinte în mod direct la poporul consacrat al lui Dumnezeu, asigurându-l că o consacrare de a fi mort cu Cristos nu este suficientă. Dimpotrivă, Dumnezeu nu poate fi batjocorit, nu poate fi înşelat, nu poate fi luat în glumă. Dacă Dumnezeu a intrat în legământ cu noi, acordul nostru trebuie să rămână în picioare.

Apoi apostolul expune acordul la care creştinii se angajează prin legământ cu Domnul. Ei se angajează să sacrifice toate interesele, scopurile, speranţele pământeşti, pentru ca astfel să fie plăcuţi şi acceptabili pentru Dumnezeu, şi să devină moştenitori cu Isus ai lucrurilor nepieritoare care vor fi obţinute dincolo de văl, ca fiinţe spirituale, ca Noi Creaturi în Cristos. El spune: “Cine seamănă în firea lui păcătoasă, va secera din firea păcătoasă stricăciunea”. Prin aceasta vrea să spună că, dacă un creştin a intrat în acest legământ cu Dumnezeu ca să moară faţă de voinţa cărnii şi să fie viu faţă de voinţa lui Dumnezeu, dacă deci va trăi potrivit cărnii — potrivit dorinţelor, îndemnurilor, conducerilor, poftelor ei — sfârşitul căii acelui om va fi moartea — Moartea a Doua simbolizată prin focul Gheenei, care distrugea gunoiul din cetatea Ierusalim.

Pe de altă parte, dacă cineva seamănă după spirit, dacă trăieşte potrivit Noii Creaturi, trăind în armonie cu legământul său de consacrare — nu numai să pornească în direcţia corectă — aceasta va hotărî chestiunea în favoarea sa. Unii dintre cei mai buni oameni care au trăit vreodată au făcut greşeli mai mult sau mai puţin grave, prin ispitele cărnii. Dar a cădea în păcat nu înseamnă a trăi potrivit cărnii — ar fi numai un început pentru a trăi astfel. Sufletul deprins în mod corect prin păcatul său, prin slăbiciune, îşi poate reveni şi se poate întoarce la Tronul harului ceresc, şi în numele Lui Isus să capete milă şi să găsească har spre ajutor pentru timp viitor de nevoie. Dar dacă aceste ocazii şi privilegii n-ar fi folosite, şi dacă ar fi urmată calea trăirii după carne, rezultatul ar fi moartea.

Astfel, pe de altă parte, a începe să trăiască o viaţă dreaptă, sacrificatoare, n-ar fi destul; şi a se întoarce la o cale dreaptă după ce a fost prins într-o greşeală şi a vărsat nişte lacrimi de căinţă, n-ar fi destul ca să-l recupereze. Dar dacă trăim după Spirit, dacă prin Spirit omorâm faptele corpului, atunci vom câştiga viaţa veşnică pe plan spiritual, pe care Dumnezeu a promis-o tuturor credincioşilor. Dar această chestiune a trăirii după Spirit este un contract mare şi care necesită veghere continuă şi rugăciune, ca să nu fim prinşi într-o greşeală — ca să nu lăsăm aceste lucruri preţioase ale făgăduinţelor lui Dumnezeu să ne scape — ca să nu fim supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi şi cu înşelăciunea bogăţiilor — ca să nu ne slăbească credinţa şi să cădem de oboseală pe cale.

Trebuie să avem acest gând în mod clar în minte: Deşi fiecare faptă, cuvânt şi gând are influenţă asupra rezultatelor finale din viaţa fiecărui creştin, totuşi un singur gând, un singur cuvânt şi o singură faptă nu are greutatea hotărâtoare, nici pentru bine nici pentru rău. Cu cât suntem mai loiali, cu cât suntem mai credincioşi, cu atât vom avea mai puţine scăpări, cu atât vom fi mai asemenea Răscumpărătorului nostru şi cu atât mai luminoasă va fi răsplata noastră, căci, aşa cum declară apostolul, “chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea. Aşa este şi învierea morţilor.”

Cei care sunt din lume, deci, să ştie că fiecare faptă bună şi rea a lor va avea greutate şi influenţă în privinţa încercării lor pentru viaţă sau moarte sub aranjamentele Împărăţiei Mesianice. Şi fiecare creştin care a intrat în legământ să moară cu Cristos, pentru a şi trăi împreună cu El, să sufere cu Cristos pentru a şi domni împreună cu El — toţi aceştia trebuie să ştie că fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare faptă are influenţă asupra marilor rezultate. Prin urmare, cum spune apostolul, toţi aceştia să umble în viaţă cu precauţie, cu înţelepciune, căutând să cunoască şi să facă lucrurile plăcute lui Dumnezeu şi să ajungă la cea mai mare răsplată.

Darurile de la Rusalii

1 Cor 12:1-11

“Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh.” Vers. 4.

R 5223a W. T. 15 aprilie 1913 (pag. 123-124)

Rusaliile sau Cincizecimea marchează o perioadă foarte specială în marele Program al lui Dumnezeu pentru omenire. Ca importanţă se situează alături de marile evenimente legate de Domnul nostru Isus, şi anume, botezul Său la Iordan şi ungerea Sa cu Spirit sfânt, terminarea angajamentului de consacrare la Calvar, învierea din morţi a treia zi — naşterea Sa glorioasă sprituală, ca părtaş naturii divine.

Tot ceea ce a făcut Isus a precedat în mod necesar acceptarea vreunui membru al familiei umane la comoştenire cu El, sau recunoaşterea vreunuia ca fiu al lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a recunoscut pe Adam ca fiu al Său pe plan uman, “cu puţin mai prejos decât îngerii”, atâta vreme cât el a rămas ascultător şi loial; dar când a păcătuit şi a venit sub sentinţa divină cu moartea, el a călcat legământul cu Dumnezeu (Osea 6:7). De atunci înainte, Dumnezeu n-a mai avut fii printre oameni până la Isus, fiindcă toţi au fost imperfecţi, participând la imperfecţiunea tatălui Adam prin legile eredităţii.

Atunci Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, cu o viaţă necontaminată, o viaţă care nu se trăgea de la tatăl Adam şi de aceea nu era sub sentinţa lui. Pe Acesta, “sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi”, Dumnezeu L-a recunoscut ca Fiu al Său. Când Şi-a consacrat viaţa la Iordan şi a simbolizat-o prin botezul în apă, Dumnezeu I-a acceptat sacrificiul şi I-a acordat Spiritul Său sfânt prin puterea conceperii.

De atunci încolo, El a fost Fiul lui Dumnezeu în două sensuri: întâi după trup, apoi după spirit. Dar în aranjamentul lui Dumnezeu, Cel conceput de Spirit trebuia să triumfe prin jertfirea completă a celui trupesc. Această lucrare a lui Isus a fost îndeplinită la Calvar, unde Şi-a dat viaţa pentru păcatele întregii lumi.

Totuşi Dumnezeu nu putea recunoaşte lumea. Toţi oamenii erau păcătoşi şi au continuat să fie până când Isus S-a înălţat la cer, S-a înfăţişat înaintea Tatălui şi a dat satisfacţie pentru păcate. Să se observe însă că atunci n-a dat satisfacţie pentru toate păcatele, ci numai pentru păcatele bisericii — pentru păcatele celor care vor fi chemaţi de Tatăl şi care vor accepta chemarea să umble în urmele lui Isus. Cât despre lume, păcatele lor sunt încă asupra lor.

Singurul mod de a obţine iertarea păcatelor în acest Veac, prin umare, este să devină ucenic al lui Isus. Astfel, cum spune apostolul, noi, urmaşii lui Isus, am scăpat de condamnarea care este încă asupra lumii. Scripturile arată că Dumnezeu are un mod şi un timp diferit de a lucra cu lumea. El va lucra cu lumea prin Împărăţia milenară a lui Cristos, timp de o mie de ani, ca să risipească întunericul, să le ierte păcatele şi să-i ridice la perfecţiune umană. Între timp Dumnezeu lucrează numai cu Biserica; şi despre clasa Bisericii discută apostolul în lecţia de astăzi.

Clasa Bisericii şi-a început existenţa la Cincizecime — la Rusalii. De aceea spunem că acestea marchează o eră foarte importantă în lucrurile Bisericii. Este adevărat că Isus a chemat pe ucenici şi le-a spus diferite lucruri în timpul slujirii Sale; dar când i-a lăsat, i-a informat să zăbovească şi să nu-şi înceapă deloc lucrarea până când vor fi autorizaţi în mod cuvenit de către Tatăl, unşi în mod cuvenit cu Spirit sfânt. Această ungere pe care o vor primi va fi autoritatea lor şi le va da calităţile necesare ca să fie purtători de cuvânt şi ambasadori ai Tatălui şi ai Fiului.

Tatăl nu i-a putut recunoaşte mai devreme de Cincizecime, căci până la prezentarea meritului lui Cristos pentru ei, şi ei erau ca restul lumii — încă păcătoşi, condamnaţi. Când a venit binecuvântarea Cincizecimii, ea a arătat faptul că Isus S-a înălţat la Tatăl, şi că Tatăl îndurător L-a primit, I-a apreciat marea lucrare de sacrificiu şi a acceptat-o ca satisfăcătoare pentru păcatele Bisericii — ale Casei Credinţei. Pe baza iertării păcatelor, precum şi pe baza consacrării ucenicilor, pentru Dumnezeu şi pentru serviciul Său, a venit asupra lor conceperea de Spirit de la Cincizecime.

Darurile Spiritului

Trebuie să facem deosebire între darurile şi roadele Spiritului. Roadele Spiritului sfânt sunt cuprinse în dezvoltarea inimii şi a caracterului, roade care vin mai repede sau mai încet, potrivit personalităţii şi împrejurărilor fiecărui conceput de Spirit. Apostolul ne spune că aceste roade ale Spiritului pot fi văzute; ele sunt vizibile — “Smerenia, blândeţea, răbdarea, îndelunga răbdare, amabilitatea frăţească, iubirea”.

Aceste roade trebuie să fie dezvoltate în inima noastră; şi aceasta va însemna manifestarea lor mai mult sau mai puţin în cuvintele şi faptele noastre, precum şi în gândurile noastre. Cu cât creştinul este mai matur, cu atât sunt mai coapte aceste roade; dacă cineva nu are roade, nu este creştin; căci apostolul spune: “Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Dar acest Spirit al lui Cristos, aceste roade ale Spiritului, ar putea fi mai mult sau mai puţin umbrite de slăbiciunile cărnii; şi s-ar putea ca nu toţi să vadă în ce măsură fratele care este slab în carne luptă într-adevăr lupta bună împotriva spiritului lumii, a spiritului Adversarului şi a minţii cărnii sale.

Numai Dumnezeu cunoaşte inima, de aceea noi nu trebuie să judecăm nimic în privinţa gradului credincioşiei. Putem însă judeca, şi ar trebui să judecăm, dacă vedem sau nu roade bune sau rele în noi înşine sau în alţii care mărturisesc a fi urmaşi ai lui Isus. Învăţătorul a spus: “Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?” Desigur că nu! Spinii şi mărăcinii sunt roade rele, care aparţin naturii rele, şi nu roade ale Spiritului, Domnului, care aparţin de noua creatură.

Dar când a venit Cincizecimea, ucenicii care Îl acceptaseră deja pe Isus n-au fost pregătiţi să dea dovadă imediat de roadă bogată, coaptă a Spiritului sfânt. A fost nevoie de zile, săptămâni, luni, ani pentru astfel de dezvoltare. Până atunci au fost oameni naturali. Numai cu câteva zile înainte Isus le spusese: “Dacă nu veţi deveni ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. El a înţeles că printre ei a fost o ceartă cine să fie cel mai mare; şi aceasta era contrar spiritului potrivit, necesar dacă voiau să fie socotiţi vrednici de participare în Împărăţia Lui. Vedem deci de ce fraţii care aşteptau în odaia de sus la Cincizecime n-au putut manifesta atunci roadele Spiritului. Dar a fost foarte necesar pentru ei să aibă ceva manifestare a favorii lui Dumnezeu şi este necesar şi pentru noi; să fie un mod în care Dumnezeu să arate că Isus a împlinit lucrarea Tatălui şi că acest sacrificiu pentru noi a fost acceptabil pentru Tatăl. Dumnezeu Şi-a arătat acceptarea prin acordarea anumitor daruri, care n-au fost roade ale Spiritului în vreun sens al cuvântului.

Aceste daruri au fost larg răspândite în Biserica timpurie şi au fost miraculoase. Unii care au primit darul Spiritului au vorbit o limbă, iar alţii alta, pe care înainte nu le-au cunoscut; unii au primit darul interpretării limbilor străine vorbite de alţii; unii au primit darul vindecării, iar unii au primit puterea să facă alte minuni.

Aceste daruri au servit un scop întreit: 1) Au dovedit favoarea divină şi că aceasta a venit prin Cristos, şi prin urmare au dovedit că El Se înălţase şi că toată lucrarea răscumpărării fusese satisfăcătoare pentru Tatăl. (2) Au fost dovezi pentru public că Dumnezeu era cu aceşti oameni. Aceasta îi făcea pe cei care iubeau pe Dumnezeu să cerceteze mesajul pe care ei îl aduceau. (3) Au fost o asigurare pentru ucenici că urmau în calea cea bună şi că Dumnezeu îi binecuvânta şi-i conducea.

Toate aceste experienţe, indispensabile pentru stabilirea Bisericii timpurii, au venit la un timp când astfel de manifestări erau foarte necesare. Biserica timpurie nu putea umbla prin credinţă ca noi. Aveau nevoie să fie ajutaţi de vedere, în măsura în care li s-a acordat; căci nu aveau Biblia. Nu aveau instrucţiuni de la Dumnezeu, cu excepţia celor venite prin aceste mijloace.

În lecţia de astăzi sf. Pavel explică situaţia. Când se întâlneau, unul vorbea într-o limbă necunoscută. Altul se ridica din altă parte, şi cu o putere care nu era a lui proprie interpreta limba străină vorbită de vorbitorul “în limbi”. Aceasta îi făcea pe fraţi să se adune în fiecare zi, în special în prima zi a săptămânii. Voiau să aibă părtăşie şi instruire, şi în acest mod le obţineau, Dumnezeu îndrumând în privinţa mesajelor date în limbi străine şi a interpretărilor.

Astfel Dumnezeu i-a învăţat în aproape singurul mod în care puteau primi învăţătură în timpul acela, dar foarte diferit de modul în care Îşi instruieşte acum poporul, sau l-a instruit din zilele apostolilor încoace. Astfel de instruire nu mai este necesară şi de aceea nu se mai face. În schimb, noi avem ceva mult mai bun. Avem Evangheliile, care relatează cuvintele Domnului nostru, pildele, cuvintele tainice etc.; avem Epistolele Noului Testament, comentariile apostolilor inspiraţi asupra scrierilor Vechiului Testament; şi avem profeţiile Vechiului Testament, despre care sf. Petru declară: “La care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă”. 2 Pet. 1:19.

ExperienŢa noastrĂ este mai bunĂ

Cu aceste ajutoare date de sus, omul lui Dumnezeu, cum spune sf. Pavel, poate “să fie cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. Prin aceste canale, Spiritul sfânt instruieşte Biserica. Dar darurile Spiritului au fost necesare la Cincizecime. În locul acelor daruri avem roadele Spiritului, care mărturisesc favoarea lui Dumnezeu şi progresul nostru pe calea cea bună. Noi având mai multă lumină, Domnul cere de la noi mai mult decât a cerut de la Biserica timpurie — ca noi să umblăm prin credinţă, nu prin vedere.

Sf. Pavel arată că toate aceste deosebiri în manifestările Spiritului au însemnat, nu spirite diferite, ci un Spirit, care lucrează în toată Biserica, cu un singur scop, acela de a-i zidi ca membre diferite ale singurului Corp al lui Cristos. El spune: “Sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. … Unuia îi este dat, prin Duhul, cuvânt de înţelepciune; altuia, cuvânt de cunoaştere, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, daruri de vindecare, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, interpretarea limbilor”.

“SunteŢi un singur trup”

Unitatea Bisericii, unul cu altul şi cu Domnul şi Capul lor, este în mod repetat prezentată de sf. Pavel şi în special în lecţia de astăzi. El arată că diferitele daruri i-a făcut în stare pe diferiţii membri ai corpului să coopereze pentru binele, edificarea şi zidirea lor reciprocă, în pregătirea lor pentru gloriile serviciului în Împărăţia viitoare. El spune că aşa cum corpul uman este unul, dar are multe membre, toate sub conducerea Capului, tot aşa este şi Corpul lui Cristos. Biserica este un corp, dar este compus din multe membre, toate sub conducerea Capului, Isus, lucrând prin Spiritul Adevărului, prin Cuvântul Adevărului şi prin providenţele divine.

Obiectivul organizaţiei Bisericii nu este convertirea lumii, ci este zidirea şi pregătirea ei pentru un serviciu viitor. Acel serviciu viitor este pentru a binecuvânta lumea. Dar înainte ca acel serviciu pentru lume să poată începe în mod cuvenit, Biserica însăşi trebuie să fie dezvoltată, probată, aprobată de Dumnezeu şi glorificată printr-o parte în Întâia Înviere.

O cale nespus mai bunĂ

Sf. Pavel, mai departe în acelaşi capitol, spune cum trebuie să coopereze unul cu altul diferiţii membri ai Corpului, compensând imperfecţiunile altora, acoperind neajunsurile şi slăbiciunile altora, şi căutând numai binele Corpului în ansamblu. Nu trebuie să fie dezbinări, diviziuni, sectarism în Corpul lui Cristos, în Biserică, şi toţi membrii să aibă aceeaşi iubire unul pentru altul. Iubirea sectară şi mândria sectară să fie necunoscute. La fel, dacă unul dintre membri suferă, toţi să aibă compătimire faţă de el. El arată că Dumnezeu a pus în Corp pe diferiţii membri; mai întâi, apostolii; apoi, profeţii sau oratorii; şi în al treilea rând, învăţătorii; după aceea, minunile, darurile, ajutorările, diversitatea limbilor. Domnul nu le dă tuturor aceeaşi funcţie, ci fiecare să caute să folosească credincios talentele pe care le posedă; şi în timp ce folosesc aceste daruri, să caute să facă după toată capacitatea lor.

Apoi apostolul adaugă: “Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună”, mai bună decât oricare din aceste daruri. Continuând (cap. 13), el declară că cineva ar putea avea aceste daruri şi totuşi să eşueze complet; şi că era necesar, chiar şi cu darurile, să cultive roadele Spiritului. Căci, chiar dacă am avea darul prorociei, înţelegerea tuturor tainelor şi toată cunoştinţa, şi am avea toată credinţa dar n-am avea iubire — marele rod al Spiritului — n-am fi nimic. Mai mult, el declară că darurile vor avea sfârşit, dar roadele vor dura veşnic.

Este deci important ca în analizarea binecuvântărilor Rusaliilor să ne amintim că fără roadele Spiritului n-am fi nimic şi n-am avea nici o parte în glorioasa Împărăţie mesianică, pe care o aşteptăm şi pentru care ne rugăm: “Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”.

Învierea lui Cristos

“Hristos … fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh.” 1 Petru 3:18.

R 5222 W. T. 15 aprilie 1913 (pag. 122)

După învierea Sa, Domnul nostru a fost cu ucenicii timp de patruzeci de zile înainte de a Se înălţa. Totuşi, potrivit mărturiilor, li s-a arătat nu mai mult de unsprezece ori — şi unele din aceste ocazii au fost probabil repetări. Fiecare întrevedere cu ucenicii a durat numai câteva minute, cu excepţia celei din drumul spre Emaus. Aceste arătări au fost însoţite de împrejurări şi condiţii care vorbeau cu forţă despre o mare schimbare care se produsese în El. Evident, El nu mai era aceeaşi fiinţă, deşi avea acelaşi interes iubitor faţă de ei ca mai înainte. El era încă Domnul şi Învăţătorul lor, acelaşi Isus, deşi nu mai era Isus în trup. Acum era “Domnul, Duhul”, un “Duh dătător de viaţă”.

Nu există nici o declaraţie scripturală în sensul că Isus a înviat în trup. Ne am uitat la Scripturi foarte atent şi n-am găsit nici una care să spună că Isus a înviat în trup. Dimpotrivă, găsim că apostolul spune “Domnul este Duhul” (2 Cor. 3:17). Sf. Pavel, când ne spune cum L-a văzut pe Domnul Isus, zice că L-a văzut, nu în trup, ci o strălucire “care întrecea pe cea a soarelui”, “în miezul zilei”. Fapte 26:13-15.

Apostolul ne spune că Biserica va fi un corp spiritual: “Este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire; este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc” (1 Cor. 15:42-44). El ne spune că experienţele noastre la înviere trebuie să fie asemnătoare cu cele ale Domnului nostru. În cazul Domnului nostru, El a fost semănat în necinste şi a înviat în slavă; a fost semănat trup natural şi a înviat trup spiritual. Sf. Petru atrage atenţia asupra acestui fapt când zice: “Hristos…fiind omorât în trup dar făcut viu în duh”. 1 Pet. 3:18.

Se ridică deci întrebarea: Cum a putut fi înviat Domnul corp spiritual? Putem doar să dăm cuvântul Domnului la aceasta. A fost înviat aşa. Noua natură a început când Domnul nostru a fost conceput de Spirit sfânt la botezul Său şi a fost completată când a fost desăvârşit ca fiinţă spirituală la învierea Sa.

Diferitele scripturi care sunt citate despre arătările lui Isus în corpuri de carne nu dovedesc faptul că Isus a avut corp de carne; fiindcă şi îngerii s-au arătat printre oameni în corpuri de carne. Şi când Isus a înviat din morţi, S-a arătat sau S-a materializat în acelaşi fel în care i S-a arătat lui Avraam în vechime (Gen. 18:1, 2; 15:4, 5). Una din arătările Sale după înviere a fost când a mers cu doi ucenici spre Emaus şi a stat cu ei la cină. Când a frânt pâinea, li S-a făcut cunoscut şi a dispărut dinaintea lor! Luca 24:30, 31.

Corp materializat

În cazul când S-a arătat ucenicilor, este declarat că a intrat în încăperea unde se găseau ei, “când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate de frica iudeilor”. Citim mai departe că după opt zile S-a arătat iarăşi în aceeaşi încăpere şi în acelaşi mod, “uşile erau încuiate” (Ioan 20:19, 26). Aceste lucruri au fost în mod evident ca să le arate ucenicilor că El nu mai era o fiinţă de carne, ci o fiinţă spirituală. În cele patruzeci de zile după înviere S-a arătat, probabil, nu mai mult de trei ore în total. El a rămas cu ei ca să le stabilească credinţa, pentru ca ei să poată primi Spirit sfânt la timpul cuvenit.

Ca răspuns la întrebarea despre dispariţia lui Filip din faţa famenului şi s-a găsit în Azot, răspundem că Dumnezeu a putut să-l ia. Dar nimic nu spune că Dumnezeu l-a făcut fiinţă spirituală. Filip va avea parte cu Domnul la timpul cuvenit, fără îndoială, de schimbare de natură la întâia înviere — “într-o clipă, într-o clipeală de ochi;" căci “nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu”. 1 Cor. 15:52, 50.

Când Isus a apărut în mijlocul ucenicilor în Ierusalim şi ei erau speriaţi, a spus: “Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele Mele, că Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu” (Luca 24:39). Atunci El le insufla gândul că nu vedeau o fiinţă spirituală, un corp spiritual. Vedeau un corp materializat. Domnul a fost Duh tot timpul însă, iar carnea şi oasele erau numai mijloace ca să Se arate. Astfel Domnul nostru S-a arătat în carne şi oase, şi de asemenea cu haine.

Corp Şi ÎmbrĂcĂminte create

pentru acea ocazie

De unde au apărut carnea şi oasele? Din acelaşi loc de unde a apărut şi îmbrăcămintea. Corpul uman de carne şi oase etc., cu îmbrăcămintea lui, care a apărut instantaneu în timp ce uşile erau închise, n-a ieşit pe uşă, ci a dispărut sau s-a dizolvat în aceleaşi elemente din care fuseseră create cu câteva momente înainte. “El S-a făcut nevăzut îÎn greacă: ginomai aphantos, n-a mai fost vizibil, adică a fost invizibil. Concordanţa Completă de Strong.ş dinaintea lor” (Luca 24:31), şi n-a mai fost văzut de ei când carnea şi oasele şi îmbrăcămintea în care S-a arătat s-au dizolvat, deşi fără îndoială El era încă cu ei — prezent invizibil; de asemenea în mare parte din timpul celor patruzeci de zile.

Puterea manifestată de Domnul nostru, de a crea şi a dizolva îmbrăcămintea în care S-a arătat, a fost supranaturală, la fel ca şi crearea şi dizolvarea corpului uman luat de El; şi corpul nu era corpul Său spiritual glorios, după cum nu erau nici hainele avute pe El. Ne amintim că haina fără cusătură şi alte haine pe care le-a purtat Răscumpărătorul nostru înainte de răstignire fuseseră împărţite între soldaţii romani, iar pânza cu care fusese înmormântat a fost lăsată împăturită în mormânt (Ioan 19:23, 24, 40; 20:5-7), aşa încât hainele cu care S-a arătat cu diferitele ocazii menţionate trebuie să fi fost în mod special create.

Gândul nostru este că Domnul nostru a fost perfect în trup când a fost om şi că El S-a dat ca Jertfă, ca Preţ de Răscumpărare pentru Adam. “Îl vedem pe Isus, care a fost făcut “pentru puţin timp mai prejos decât îngerii”, încununat cu slavă şi cu cinste, pentru suferinţa morţii pe care a suferit-o.” “Mi-ai pregătit un trup” (Evrei 2:9; 10:5). Trupul pământesc, uman, de carne, a suferit moarte; şi Dumnezeu nu L-a mai făcut iarăşi carne pe Domnul, ci L-a înviat din morţi Creatură Nouă de natură divină. După învierea Sa, Domnul nostru le-a zis apostolilor: “Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ”. Mat. 28:18.

Toate acestea ne indică marea schimbare suferită de Domnul nostru la învierea Sa. Dacă acum este numai om, El este şi acum “mai prejos decât îngerii”. Şi a ne gândi la Domnul nostru ca la un om şi mai prejos decât îngerii, este contrar Cuvântului Domnului, că a fost înălţat mult mai presus de îngeri, la natură divină. “La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn.” Filip. 2:8-11.