Geneza 37

„Dragostea nu este invidioasă.” 1 Corinteni 13:4

R 5214 W. T. 1 aprilie 1913 (pag. 107-109)

Istoria lui Iosif şi a fraţilor săi, frumoasă în simplitatea ei ca relatare, este foarte interesantă şi instructivă din diferite puncte de vedere. O lecţie ar fi neînţelepciunea unui părinte când arată o prea mare preferinţă pentru un copil în comparaţie cu ceilalţi, cultivând astfel un spirit de invidie între copii. Altă lecţie ar fi cu privire la neînţelepciunea de a spune chiar şi visurile noastre unor urechi neînţelegătoare, aşa cum a povestit Iosif visurile sale fraţilor săi. Într-un vis a văzut unsprezece snopi de grâu închinându-se unuia, care era snopul său. În alt vis a văzut soarele, luna şi unsprezece stele aducându-i omagiu.

Iosif nu era de învinuit pentru că a avut aceste visuri. Spre deosebire de majoritatea visurilor, se pare că acestea n-au fost din cauza indigestiei, ci de la Domnul. Iosif nu era de învinuit nici pentru că a povestit deschis visul fraţilor săi; şi se pare că acesta a fost chiar lucrul pe care intenţiona Dumnezeu să-l facă. Domnul cunoştea gelozia fraţilor lui Iosif şi cum avea să fie cultivată invidia în mintea lor, şi El a dat ocazie pentru aceasta; pentru că El deja avea schiţate experienţele ulterioare ale lui Iosif, la a căror îndeplinire invidia fraţilor doar a ajutat.

Totuşi, putem învăţa lecţia că în general este înţelept să se păstreze pentru sine adevăruri care nu este necesar să fie cunoscute de alţii, care ar putea doar stârni împotrivire. Isus a încurajat acest gând zicând: „Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi să se întoarcă să vă rupă”. Adevăruri foarte adânci în legătură cu Planul divin şi speranţele creştine, mai bine să nu fie spuse altora decât celor pentru care sunt intenţionate de Domnul – şi anume, celor blânzi.

Iosif un tip a lui Mesia

Cel mai important aspect al studiului biblic de astăzi, pe lângă ceea ce am sugerat, este recunoaşterea lui Iosif ca tip, sau ilustraţie profetică a lui Cristos, Mesia. Iosif a fost bun faţă de fraţii săi şi a avut o misiune îndurătoare faţă de ei când invidia acestora a complotat moartea lui, iar mai târziu l-au vândut ca rob în Egipt. Fraţii lui l-au urât fără temei – doar pentru că era bun, pentru că tatăl său îl iubea şi pentru că Dumnezeu a preumbrit în visuri înălţarea lui viitoare.

Fraţii lui Iosif ar fi trebuit să zică: „Să ne bucurăm că avem un frate atât de nobil. Să ne bucurăm dacă voia lui Dumnezeu va fi ca el să fie atât de mult înălţat. Promisiunea lui Dumnezeu făcută părinţilor noştri Avraam şi Isaac, şi tatălui nostru Iacov, poate să ajungă astfel la împlinire. Fie ca binecuvântările lui Dumnezeu să vină cum vede El mai bine. Noi ne vom bucura cu fratele nostru, văzând că Îi este plăcut lui Dumnezeu şi tatălui nostru Iacov. Vom căuta tot mai mult să copiem caracterul lui”. Dar ei au fost invidioşi până la cruzime, mai întâi hotărând să-l omoare, şi apoi, ca alternativă, să-l vândă ca rob.

„L-Au Urât Fără Temei”

Dar providenţa lui Dumnezeu a continuat să fie cu Iosif şi l-a binecuvântat ca rob, şi prin mult necaz în cele din urmă l-a dus la tronul Egiptului – primul în influenţă şi putere după însuşi Faraon. Apoi foametea în ţară i-a dus pe fraţii lui Iosif în Egipt ca să cumpere grâu. Astfel s-a împlinit visul său – ca fraţii săi să i se închine, aşa cum a fost ilustrat în cei unsprezece snopi de grâu care s-au plecat înaintea snopului său.

Mai târziu, când tatăl său şi întreaga lui familie au venit în Egipt ca să locuiască în ţinutul Gosen, toţi s-au supus lui Iosif, ca reprezentantul guvernului egiptean, astfel împlinind al doilea vis. Însă toate aceste experienţe au fost întunecate la acel timp. Toate păreau de parcă Domnul avea mai puţină iubire pentru Iosif decât pentru oricare altul din familia lui, până când a venit timpul înălţării sale la tron. Atunci toate s-au schimbat.

„Lucrurile Acestea Au Un Înţeles Simbolic”

Înţelesul alegoric al acestora, aplicate la Iosif, este că şi El a fost urât fără motiv. Citim în Psalmul 69:4: „Cei ce mă urăsc fără temei sunt mai mulţi decât perii capului meu”. Isus a citat aceste cuvinte aplicându-le la Sine însuşi zicând: „M-au urât fără temei” (Ioan 15:25). Fraţii lui Isus au fost evreii, care L-au răstignit. Dar în El nu s-a găsit nici o pricină de moarte.

Înţelegem că din invidie L-au predat şi au cerut răstignirea Lui, pentru că faptele Lui erau bune, iar ale lor erau rele; pentru că El învăţa calea Domnului mai desăvârşit decât ei; pentru că El a declarat că va veni timpul când ei şi toţi ceilalţi Îl vor recunoaşte ca Mesia – venind pe norii cerului cu putere şi mare slavă – şi îşi vor pleca genunchiul în faţa Lui.

După cum în cazul lui Iosif dezastrul, trădarea şi ruşinea i-au pregătit calea spre glorie şi onoare pe tronul Egiptului, tot aşa este cu Isus. Experienţele Sale grele L-au dovedit loial faţă de Dumnezeu şi L-au condus spre înălţare la dreapta Maiestăţii divine. Sf. Pavel se referă la aceasta, zicând despre Isus: „Care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evrei 12:2). Apoi: „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Corinteni 8:9), întocmai ca experienţele lui Iosif – toată umilirea sa – a pregătit calea pentru a fi sprijinit şi onorat de către Faraon. Iarăşi citim despre Isus, că „a învăţat ascultare prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi, fiind făcut desăvârşit îprin suferinţăş, S-a făcut, pentru toţi cei care Îl ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice”. Evrei 5:9.

„Dacă Suferim Împreună Cu El”

Scripturile ne asigură că în Planul măreţ al lui Dumnezeu nu numai Isus va fi înălţat la Tron ca Mesia al lumii, ci cu El va fi şi o companie de fraţi, părtaşi la aceeaşi glorie, onoare şi nemurire. Şi acestor fraţi, în marele Plan al lui Dumnezeu, li se cere să treacă prin experienţe similare cu acele ale Fratelui lor mai mare, Isus. Experienţele lor, aşadar, sunt ilustrate de asemenea în experienţele lui Iosif. Ei nu sunt egali cu Fratele lor mai mare. El este desemnat drept Capul lor, Şeful lor, Căpetenia mântuirii lor. Astfel citim din nou că Dumnezeu voia, „aducând pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor”. Evrei 2:10.

Şi toţi din compania fiilor primiţi sub această mare Căpetenie trebuie în mod asemănător să fie desăvârşiţi prin suferinţe.

Oare nu explică aceasta experienţele grele ale Bisericii de-a lungul celor nouăsprezece secole trecute? Apostolul Ioan declară: “Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta”; şi iarăşi: „Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El”. După cum fraţii lui Iosif au fost orbi faţă de faptul că fratele lor va fi salvatorul lor de la foamete, precum şi salvatorul egiptenilor, tot aşa lumea nu înţelege faptul că numai prin Mesia poate cineva avea viaţă veşnică.

Chiar în legătură cu faptul menţionat de Isus că a fost urât fără motiv, El avertizează clar pe toţi urmaşii Săi aleşi, că ei trebuie să aştepte în mod asemănător să fie urâţi pe nedrept. Citim: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: “Robul nu este mai mare decât stăpânul său.” Dacă M-au persecutat pe Mine, şi pe voi vă vor persecuta; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis. … Dar aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească cele scrise în Legea lor: „M-au urât fără temei”. Ioan 15:18-25.

Redăm textul complet din care a citat Domnul nostru: „Cei ce mă urăsc fără temei sunt mai mulţi decât perii capului meu. … Să nu rămână de ruşine, din pricina mea, cei ce nădăjduiesc în Tine, Stăpâne, Doamne al oştirilor! Să nu fie ruşinaţi din cauza mea, cei ce Te caută pe Tine, Dumnezeul lui Israel! Căci pentru Tine port eu umilirea, şi ruşinea îmi acoperă faţa. Am ajuns un străin pentru fraţii mei şi un necunoscut pentru fiii mamei mele. Căci râvna casei Tale m-a mistuit, şi batjocurile celor ce Te insultă pe Tine au căzut asupra mea. … Dispreţul mi-a frânt inima, şi sunt copleşit de apăsare; aştept compătimire, dar degeaba; aştept mângâietori, şi nu găsesc nici unul. Mi-au dat fiere de mâncare, şi, în setea mea, mi-au dat să beau oţet”. Psalmul 69:4-9, 20, 21.

Filosofia faptelor

Am văzut faptele – că Isus şi toţi urmaşii Săi, conform intenţiei divine, au suferit ruşine şi dispreţ. Ne dăm seama că în cazul lui Isus şi al Bisericii timpurii, persecuţia a venit din partea fraţilor după carne – de la evrei. Şi de atunci încoace, de-a lungul întregului Veac Evanghelic, persecuţiile Bisericii, ale fraţilor lui Isus, ale Casei Credinţei, la fel au venit din partea fraţilor lor. Aceşti fraţi nu sunt evreii, ci creştinii. După cum religioşii din zilele lui Isus au persecutat pe fraţii lor mai neprihăniţi, tot aşa de atunci încoace creştinii nominali au fost principalii persecutori ai urmaşilor credincioşi ai Domnului.

Aceste persecuţii au venit asupra sufletelor credincioase din aproape orice denominaţie. Şi, este trist să spunem, această persecuţie a venit din partea sufletelor necredincioase din aproape orice denominaţie. Prezbiterieni, Adepţii Legământului, Episcopali, Romano-catolici, Metodişti şi Baptişti, toţi au îndurat persecuţii din partea fraţilor lor orbiţi; şi cei orbiţi dintre aceştia au luat parte la lucrarea de persecutare. Aproape în fiecare caz, pretenţia a fost că persecuţia a fost pentru slava lui Dumnezeu. Astfel Domnul prin profet exprimă chestiunea, zicând: “Iată ce zic fraţii voştri care vă urăsc şi vă izgonesc din cauza Numelui Meu: “Domnul să fie slăvit şi să vă vedem bucuria!” – Dar ei vor rămâne de ruşine!” Isaia 66:5.

Lumea în general, inclusiv evreii, îşi dă seama că persecuţia lui Isus până la moarte a fost o mare greşeală. Deja au fost recunoscute într-o anumită măsură încălcări asemănătoare împotriva urmaşilor credincioşi ai lui Isus. Şi totuşi, aceeaşi orbire, din aceeaşi dispoziţie invidioasă, duce la persecuţie chiar şi în zilele noastre.

Majoritatea admite că ei nu cunosc foarte clar multe lucruri despre Dumnezeu sau despre Biblie. Ei se roagă pentru lumină şi cântă: “Condu-ne Lumină blândă, în mijlocul întunecimii care ne înconjoară”. Şi totuşi, dacă apare vreo lumină, dacă se aude vreo voce de iubire sau tandreţe, îndrumând spre zorile Zilei Noi şi arătând cu claritate spre bogăţiile harului lui Dumnezeu şi spre lăţimea şi lungimea îndurării Sale, imediat cântarea lor pentru lumină încetează şi aruncă pietre de luare în derâdere şi de calomnie. Şi de ce? Ca nu cumva din întâmplare să aibă loc vreo schimbare; ca nu cumva cineva să primească mai departe lumină; ca nu cumva promisiunea Divină să se împlinească şi Zorile noi să fie introduse.

Dar care este filosofia acestor fapte ale istoriei? De ce a permis Dumnezeu, da, a prestabilit ca Cristos să sufere şi toţi care vor umbla în urmele Sale să se împărtăşească din experienţele Sale de infamie şi ruşine şi ocară – suferind cu El? În cazul lui Isus, Tatăl a folosit experienţele grele pentru a proba iubirea şi loialitatea Fiului Său, şi pentru a demonstra ascultarea Sa în faţa îngerilor şi a oamenilor. Intenţionând să-i confere foarte mare slavă şi onoare, Tatăl a vrut ca toţi să vadă, aşa cum a văzut El, vrednicia Logosului, care ulterior a fost Isus.

Într-o imagine simbolică, oştile cereşti sunt reprezentate ca recunoscând caracterul potrivit al marii înălţări a lui Isus, datorită credincioşiei Sale până la moarte, zicând: „Vrednic este Mielul care a fost junghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare”. Şi dacă o astfel de demonstrare a vredniciei lui Isus, Logosul, a fost necesară sau potrivită, cu cât mai necesar ar părea ca o Biserică aleasă, fiind adunată dintr-o rasă căzută, să fie dovedită loială lui Dumnezeu până la sfârşit – până la moarte. Există totuşi o deosebire.

În cazul Învăţătorului, s-a demonstrat că El a fost perfect înainte de a părăsi gloria cerească, şi de asemenea perfect când a devenit Omul Isus Cristos – „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. „În El nu s-a găsit păcat.” În cazul urmaşilor Săi, imperfecţiunea cărnii rămâne – dar ei sunt judecaţi nu după slăbiciunile cărnii – prin ereditate – ci potrivit iubirii şi zelului inimii lor. Şi acest zel iubitor este dovedit prin străduinţa lor de a urma cu credincioşie în urmele Conducătorului şi Mântuitorului, biruind, după cea mai mare capacitate a lor, slăbiciunile cărnii lor şi „vestind virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.

Evanghelia speranŢei

R 5213 W. T. 1 aprilie 1913 (pag. 106-107)

După discursul nostru public din Havana, o doamnă de oarecare importanţă a venit în faţă şi a exprimat ce mult i-a plăcut ceea ce a auzit. A spus că a apreciat perspectiva plină de speranţă pe care am prezentat-o publicului în privinţa Iubirii şi grijii lui Dumnezeu, mângâierile Adevărului în viaţa de acum şi speranţele în privinţa vieţii viitoare.

“Dar”, a spus această doamnă, “aş dori, pastore Russell, să le poţi insufla şi cititorilor Turnului de Veghere acelaşi spirit al speranţei care exi­stă în discursurile tale. Cunosc bine pe unii care sunt adânc interesaţi de prezentările tale ale învăţăturilor biblice, dar care par să piardă din vedere speranţa şi lucrurile bune, fiind mai ales impresionaţi de chestiuni care sunt triste şi descurajatoare. Ei par să insiste asupra unui timp viitor de necaz în aşa măsură, încât să se întristeze şi să-i întristeze şi pe alţii din jurul lor. Cred că dacă li s-ar putea insufla mai mult din spiritul speranţei în privinţa viitorului, ei înşişi ar putea fi mai fericiţi şi i-ar face şi pe alţii din jurul lor mai fericiţi. De fapt, cred că ar face mai mult progres în propagarea Adevărului, dacă într-adevăr prezentările tale sunt Adevărul, aşa cum par a fi.” Am promis să punem chestiunea în faţa cititorilor Turnului de Veghere şi o facem acum.

Aveţi Nevoie De Speranţă

Apostolul a scris: “Aveţi nevoie de răbdare”. Nu contrazicem această declaraţie când adăugăm că “Aveţi nevoie de speranţă”. Fără speranţă, răbdarea s-ar pierde repede; şi nu s-ar putea aştepta nici o lungime sau lăţime sau adâncime a caracterului. Însuşi cuvântul Evanghelie este plin de speranţă; căci înseamnă Veşti Bune. Prin urmare, oricine vrea să predice Evanghelia, să se asigure că mesajul său este unul de Veşti Bune, unul de Speranţă. Este adevărat, ar putea fi necesar şi potrivit uneori să spunem ceva în privinţa timpului de necaz pe care-l vedem aproape. Dar chiar şi acel subiect trebuie să fie abordat din punctul de vedere al Veştilor Bune. A spune despre timpul de necaz numai ca să alarmăm pe oameni, n-ar fi să-l folosim ca parte din Veştile Bune. Dacă este necesar să ne referim la timpul de necaz, să-l menţionăm numai ca acel nor întunecat care o scurtă perioadă va întuneca zorile Zilei lui Cristos care intră rapid — Ziua binecuvântării şi a bucuriei — jubileul lumii — timpul îndepărtării blestemului şi înlocuirii lui cu binecuvântarea lui Dumnezeu.

“Toată Creaţia Geme”

Majoritatea lumii, şi de asemenea a poporului consacrat al Domnului, are destul necaz în prezent fără să fie terorizat inutil în privinţa marii zile de necaz. Pe lângă aceasta, să ne amintim că lumea are o frică ascunsă în privinţa viitorului. Oamenii au fost învăţaţi de către distinşi învăţători religioşi şi de crezurile învechite, că aproape toţi sunt condamnaţi dinainte, să petreacă o eternitate de chin. Şi deşi lucrul acesta nu le mai este propovăduit în mod vizibil oamenilor inteligenţi şi n-ar mai fi crezut, totuşi adesea se aruncă insinuări; şi o frică ascunsă pândeşte în minte ca nu cumva ceva groaznic să-i aştepte după moarte — un purgatoriu catolic de o severitate îngrozitoare, dacă nu chinul fără sfârşit al protestantismului. Mare parte din tendinţa zilelor noastre spre a se îmbăta cu plăceri şi călătorii, precum şi cu băuturi alcoolice, este rezultatul unei încercări de a fugi de presimţirile rele — să le înlocuiască cu gânduri mai plăcute şi mai fericitoare.

Lumea are nevoie în mod special de ceea ce numai Biblia poate da. Numai studenţii Bibliei sunt calificaţi să introducă pe alţii în această mângâiere a Scripturilor. De aceea, tot mai mult scopul nostru trebuie să fie să pansăm inimile zdrobite şi să le spunem celor osteniţi şi împovăraţi: “Veniţi la Cristos şi găsiţi uşurare şi odihnă. Veniţi acum şi vedeţi cine este marele Purtător de poveri pentru toţi cei care devin urmaşii Lui. Apoi priviţi dincolo de prezent şi vedeţi cum, în armonie cu aranjamentul îndurător al Tatălui, El va răspândi în cele din urmă larg binecuvântările Restabilirii. Iată Dragostea lui Dumnezeu care ne constrânge! Îndepărtaţi de la voi frica de El! Apropiaţi-vă de El prin Cristos şi El Se va apropia de voi."

După cum ar putea fi ocazii potrivite pentru a spune ceva despre timpul de necaz viitor, care va inaugura domnia glorioasă a lui Mesia, tot aşa ar putea fi ocazii potrivite pentru a spune celor rătăciţi că acei care păcătuiesc vor suferi; că umblând în căile păcatului se depărtează de Dumnezeu; că sfârşitul căii este moartea — a Doua Moarte; şi că ceea ce seamănă omul aceea va secera”. Dar nu este necesar ca aceste aspecte ale Cuvântului divin să fie repetate în fiecare zi; căci din instinct omenirea ştie că păcatul duce la suferinţă de vreun fel, iar dreptatea aduce răsplată mai curând sau mai târziu.

Lumea are nevoie cel mai mult să se întoarcă de la păcat şi să-şi dea seama de simpatia lui Dumnezeu faţă de familia rebelă a lui Adam, şi să cunoască aranjamentul pe care l-a făcut Dumnezeu, prin care va avea milă de toţi prin Cristos. Noi trebuie să urmăm calea Învăţătorului când El a declarat: “Ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud”. Trebuie să le spunem celor care văd şi aud de ce binecuvântare se bucură.

Uneori este necesar să arătam calea îngustă a sacrificiului, a lepădării de sine, a suferinţei, pe care trebuie să meargă urmaşii lui Isus dacă vreau să aibă parte cu El de gloriile, onorurile şi nemurirea Împărăţiei. Dar ei vor găsi că această cale este îngustă chiar dacă nu le spunem. Nimeni nu poate merge pe calea îngustă, nimeni nu poate urma pe Isus fără să cunoască adevărul declaraţiei, “În împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri”.

Ce să le spunem deci oamenilor? O, să le dăm Mesajul speranţei, Mesajul bucuriei, Mesajul păcii! Să le atragem fraţilor atenţia asupra privilegiilor binecuvântate pe care le avem, mai degrabă decât să le arătăm în mod frecvent încercările şi greutăţile căii. Dar care sunt privilegiile creştinului dacă prin multă strâmtorare trebuie să intre în Împărăţie? O, ele sunt atât de mari! Are privilegiul să ştie că-i sunt iertate păcatele; şi mulţi au nevoie să li se spună aceasta tot mereu, ca să-l poată aprecia pe deplin. Are privilegiul să cunoască Iubirea şi grija Tatălui ceresc — lucruri care se uită atât de uşor sub presiunea vieţii. Aceste asigurări ale Cuvântului trebuie să fie repetate tot mereu: “Tatăl Însuşi vă iubeşte”. “Dumnezeu este pentru noi.” “Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu.”

Când aceste promisiuni ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt din abundenţă în inimile noastre, ele încurajează roadele Spiritului; vin bucuria şi pacea, aşa cum lumea nu le poate nici da nici lua. Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere omenească, ajunge să locuiască tot mai mult în inimile noastre; şi astfel rezultă mulţumirea. Mulţumirea, la rândul ei, duce la mai multă bucurie şi laudă şi la mai multă compătimire faţă de semenii noştri — faţă de familiile noastre şi faţă de lume. Astfel creştinul constată că creşte în har, în cunoştinţă şi iubire.

“La Acestea Să Vă Gândiţi”

Toate acestea sunt în deplină armonie cu sfatul apostolului Pavel: “Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă gândiţi” (Filip. 4:8). Urmând acest curs deci — de a predica Evanghelia Speranţei — urmăm pe Învăţătorul şi pe apostoli. Ei au avut atât de mult din spiritul speranţei, încrederii, iubirii, bucuriei şi păcii, încât s-au putut bucura în necaz; şi s-au bucurat. Apostolii chiar au cântat laudă lui Dumnezeu că au fost socotiţi vrednici să aibă parte de suferinţele lui Cristos, ca să poată avea parte şi de gloriile viitoare.

Dragi fraţi, să ne dăm seama deci, că lumea are destule lacrimi şi tristeţe, şi multe temeri. Să ne folosim tot mai mult timpul, puterea, talentele, bucuriile etc., pentru uşurarea sărmanei lumi de necazurile ei mentale. Să auzim cuvintele lui Isus: Dumnezeu “va şterge orice lacrimă din ochii lor”. “Fiţi deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit.” Deoarece marea lucrare a lui Dumnezeu în viitor, prin Cristos şi prin Biserică, va fi să şteargă lacrimile de pe pământ, să izgonim unele din aceste temeri acum. Astfel vom ajuta la pregătirea căii pentru lume, ca să se întoarcă în fine la părtăşie cu Dumnezeu, iar pentru credincioşii din prezent să umble mai atent în urmele lui Isus şi să se încurajeze unul pe altul pe calea cea bună.

Unitatea corpului lui Cristos

“Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.” 1 Cor. 12:12, 13.

R 5212a W. T. 1 aprilie 1913 (pag. 105)

Noi toţi suntem botezaţi de un singur Spirit într-un singur Trup. Ilustraţia unui trup uman din multe membre, funcţionând împreună pentru binele general şi pentru realizarea unui scop gene­ral, a unei lucrări, este o imagine mintală care este folosită foarte mult de către toată lumea. Nu este limitată numai la Biserică. În ţara noastră, vorbim despre preşedinte, şeful Executivului, ca despre capul guver­nului. Vorbim despre corpul Congresului şi despre corpul Senatului, şi despre cooperarea diferiţilor membri la o lucrare pentru binele general.

Cei care sunt chemaţi în mod special de către Dumnezeu în acest Veac Evanghelic, fie că sunt chemaţi dintre evrei sau dintre neamuri, sunt un singur Corp, deoarece Corpul este unul, şi nu un Corp împărţit. În această privinţă, Corpul lui Cristos este diferit de corpurile politice de astăzi. În Statele Unite, de exemplu, există partidul Republican şi partidul Democrat. Ele nu sunt unite în sensul cel mai de dorit. Dar Domnul spune prin apostol că Biserica este un Corp al lui Cristos, că mulţi membri compun acest Corp şi toţi membrii sunt înrudiţi unii cu alţii.

Toţi membrii Corpului lui Cristos au în vedere o lucrare, un scop sau obiectiv, şi o metodă prin care să atingă acel scop. Ei sunt chemaţi la un serviciu special — să vestească virtuţile lui Dumnezeu. Lumea caută să vestească virtuţile regelui sau ale reginei, sau ale sectei, sau câte altele. Dar această clasă are numai un scop sau obiectiv în viaţă — să servească pe Dumnezeu. Ei sunt reprezentanţii Lui în lume.

Dumnezeu este adevăratul Împărat sau Conducător al Universului. Dar supuşii lui din această parte a Domeniului Său sunt sub un blestem al morţii. El nu intenţionează să-i lase în această stare. Intenţionează să îndepărteze acest blestem în cele din urmă şi să aducă o binecuvântare.

Mulţi care în trecut au auzit despre acest scop n-au înţeles; şi mulţi care au înţeles, au constatat că le slăbesc speranţele, deoarece timpul a fost lung. Scripturile spun că planurile lui Dumnezeu nu vor da greş; că Planul Său în prezent este alegerea sau selecţia Bisericii, iar scopul alegerii Bisericii este binecuvântarea celor nealeşi. Dumnezeu a avut acest scop în minte înainte de întemeierea lumii şi El îl va duce la îndeplinire. Biserica se alege că să fie asociată cu Fiul lui Dumnezeu, Logosul, Mijlocitorul, în Împărăţie.

Ilustraţia Unităţii Corpului

Toţi care sunt chemaţi acum primesc o concepere de Spirit sfânt. Toţi sunt botezaţi de acelaşi Spirit în acelaşi Corp. Membrii Lui sunt părtaşi în suferinţele din timpul de acum. Ei urmează să fie părtaşi în gloriile care vor urma. Astfel aici apostolul Pavel dezvoltă această anumită fază a subiectului. Un mădular nu poate spune: “Nu sunt necesar”; căci Dumnezeu a pus pe fiecare mădular în Trup aşa cum I-a plăcut. Şi Corpul nu va fi complet fără fiecare dintre ele, decât dacă vreunul nu-şi face chemarea şi alegerea sigură.

Cu această vedere a lucrurilor, să fim foarte compătimitori unul cu altul. În corpul uman nu este nici o dezbinare. Totuşi o mână este separată de cealaltă; este separare şi între mână şi picior. Dar fiecare parte a corpului are de făcut o lucrare. Mâna şi piciorul sunt legate prin intermediul capului. Creierul este în legătură cu toate părţile corpului prin nervi. Hrana trece de la staţiile centrale la diferitele părţi ale corpului. Aşa este şi în Corpul spiritual. Nu toţi facem acelaşi lucru. Dumnezeu are multe lucruri care trebuie făcute. El îi dă unuia să facă o lucrare într-un departament, iar altuia îi dă altă lucrare în alt departament.

Apostolul continuă şi spune că dacă un membru suferă, toate celelalte membre vin în ajutorul lui. Dacă un membru din Corpul lui Cristos suferă, toate celelalte membre suferă cu el. Şi nici un membru nu poate fi bolnav fără cunoştinţa şi compătimirea membrului Cap, Cristos. Domnul nostru i-a zis lui Saul din Tars: “Eu sunt Isus pe care-L persecuţi”. Când Saul îi persecuta pe unii dintre membrii Bisericii, Îl persecuta pe Isus. Fie că era un membru care trăia în zilele lui Isus, fie că este unul care trăieşte astăzi, este acelaşi Corp. Există un Dumnezeu şi Tată al tuturor, un Domn şi Mântuitor Isus Cristos şi un Spirit sfânt prin care toţi trebuie să fie controlaţi şi îndrumaţi.

Este un fapt binecuvântat să remarcăm această untitate între Cristos Isus şi membrii Corpului Său. Domnul nostru nu Îşi ia în mod egoist toată slava şi nu caută s-o reţină pentru Sine. Dimpotrivă, cu grijă iubitoare El remarcă progresul membrilor Corpului Său, pe măsură ce ei se dezvoltă în asemănarea caracterului Său, şi spune: “Eu sunt preamărit în ei” (Ioan 17:10); şi vrea ca toţi să fie legaţi împreună cu Sine în Iubirea Tatălui. Vrea de asemenea ca ei să fie cu El, privind şi împărtăşind slava pe care Tatăl I-a conferit-o ca răsplată pentru loialitate şi ascultare prin toate încercările necesare care au venit asupra Lui.

Toată familia divină este legată împreună într-o legătură a iubirii şi părtăşiei, a încrederii, a compătimirii, armoniei şi interesului comun; iar onoarea şi slava unuia, sunt onoarea şi lauda tuturor. Rugăciunea Domnului este plină de cereri pentru această unitate. Să remarcăm expresia: “Ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine” (Spiritul sau dispoziţia şi scopurile şi ţinta fiind comune pentru noi toţi) (Ioan 17:21). Prin urmare, El vrea ca noi să adoptăm acelaşi Spirit, ţintă şi scop ale Tatălui, şi să ne dedicăm toate puterile cu zel şi credincioşie pentru realizarea voinţei Tatălui.

Nu fi servitorul oamenilor: cugetă ce preţ scump

A fost plătit ca tu să poţi fi servitorul Lui,

Serviciu care este libertate perfectă.

Aceasta să-ţi ţină inima tare,

Cererea Lui e mare.

Pe toţi care-s ai Lui să-i serveşti:

Fraţii lui Cristos au nevoie de ajutor.

Când îi serveşti pe ei, pe El Îl serveşti.

Cel mai mic dintre ei este un membru scump al Lui,

Răscumpărarea celui mai slab L-a costat sângele Său.

A discerne voia lui Dumnezeu

“Învaţă-mă, Doamne, calea Ta.” Ps. 27:11.

R 5212 W. T. 1 aprilie 1913 (pag. 104-105)

Domnul nu vrea ca noi să umblăm prin vedere şi astfel să nu avem nici o dificultate în a discerne voia Sa. De aceea El pune lucrurile în aşa mod încât să ne fie încercate atât ascultarea cât şi perseverenţa; căci noi trebuie să umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Pentru a face aceasta, trebuie să ducem totul la Domnul în rugăciune zilnic. Să nu întreprindem nimic fără să căutăm să cunoaştem voia Domnului în privinţa acelei chestiuni.

Dar, deoarece noi nu avem o înţelegere miraculoasă prin care să cunoaştem voia lui Dumnezeu în toate amănuntele vieţii zilnice, nu putem discerne întotdeauna acea voie. Când este vorba despre o chestiune în privinţa căreia Scripturile dau instrucţiuni, atunci este clar; fiindcă singura cale pe care copilul lui Dumnezeu doreşte să o urmeze este aceea a ascultării. Dar când chestiunea depinde de judecata noastră, atunci nu este atât de clar. Dându-ne seama că judecata noastră nu este suficientă, să nu ne solicităm mintea cu ceea ce ştim că este peste puterea noastră de a decide, ci să lăsăm lucrurile în seama Domnului.

Ştim că Domnul ne poate îndruma calea, oricare ar fi modul pe care l-ar alege, dacă noi ne punem sub grija Sa. Astfel că la începutul zilei putem spune: “Doamne, iată-mă; Îţi mulţumesc pentru privilegiul încă al unei zile, care sper că va fi plină de ocazii de serviciu pentru Adevăr şi pentru fraţi. Te rog să-mi îndrumezi gândurile, cuvintele şi conduita, ca să Te pot servi în mod acceptabil”. Apoi putem continua şi să ne folosim judecata cea mai bună.

Dacă Domnul vrea să ne conducă într-o direcţie sau în alta, aceea este partea Lui, nu a noastră. Noi I-am solicitat îndrumarea, şi ochii noştri sunt atenţi să cunoască şi să facă voia Lui cu orice preţ. În această atitudine putem rămâne liniştiţi, ştiind că Dumnezeu este în stare şi este dispus să conducă lucrurile spre slava Sa şi spre folosul nostru.

În copilărie, editorul (fr. Russell — n. t.) a observat că unii oameni aveau un anumit mod de a merge la Domnul cu toate afacerile lor. Ei deschideau Biblia la întâmplare şi versetul pe care se întâmpla să-l atingă degetul lor îl considerau a fi mesajul Domnului pentru ei; şi îi urmau cu grijă sugestia. Uneori textul la care deschideau părea a fi un răspuns remarcabil la rugăciunea lor.

Editorul nu doreşte să găsească vină în această metodă. Dar deoarece nu era potrivită cu judecata lui, el a dus chestiunea la Domnul în rugăciune şi a zis: “Tată, mă tem cu adevărat să adopt acest plan. Aşa că, dacă este voia Ta, aş vrea mai degrabă să fiu îndrumat după judecata mea decât prin această metodă; căci mintea mea nu pare a fi în stare s-o accepte”. Domnul pare ca i-a acceptat cuvântul.

Există desigur un motiv pentru care ceea ce este drept, este drept în orice chestiune; şi noi să dorim să-l cunoaştem. Să dorim să ştim de ce doreşte Dumnezeu ca o chestiune să fie într-un fel şi nu în altul; nu fiindcă ne îndoim de înţelepciunea Sa, ci ca să putem intra în spiritul reglementărilor Sale. Metoda editorului de a căuta îndrumarea divină este aceea de a studia Scripturile, luând toate versetele care au legătură cu subiectul respectiv şi încercând să găsească principiul care stă la baza procedurilor şi învăţăturilor lui Dumnezeu.

Prin această metodă are mai multă fericire decât ar putea avea altfel. Urmând cealaltă metodă, n-ar putea şti dacă Dumnezeu sau diavolul sau întâmplarea i-ar deschide Biblia. El preferă să urmeze ceea ce crede că este învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu; şi anume, să încredinţeze totul Tatălui în rugăciune, cerând să-i îndrumeze raţiunea şi judecata, şi apoi să treacă şi să-şi folosească acea raţiune şi judecată după puterile sale. Chiar dacă Dumnezeu i-ar permite să-şi folosească judecata într-un mod care după aceea i s-ar părea că n-a fost cel mai bun, totuşi Tatăl îl poate folosi să-i aducă mari binecuvântări sau o lecţie folositoare. Prin judecată el se referă desigur la înţelegerea Cuvântului Tatălui şi a conducerilor Sale providenţiale. Făcând astfel, el ştie că toate lucrurile vor lucra împreună spre bine. Rom. 8:28.

Conflictul Între carne Şi spirit

“Căci firea păcătoasă pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii păcătoase; şi acestea sunt opuse unul altuia, ca să nu faceţi ceea ce aţi voi.” Gal. 5:17.

R 5211a W. T. 1 aprilie 1913 (pag. 103-104)

Apostolul adresează aceste cuvinte creştinilor care au devenit Creaturi Noi în Cristos, pentru care cele vechi au trecut şi toate s-au făcut noi. Despre aceştia se spune că au fost concepuţi de Spirit sfânt, şi de aceea sunt în realitate fiinţe spirituale care vor fi schimbate la Înviere “într-o clipă, într-o clipeală de ochi” — fiinţe spirituale care n-au fost încă complete. Dar Noua Creatură are în prezent numai carnea în care să funcţioneze.

Dumnezeu aşteaptă ca Noua Creatură să-şi arate loialitatea şi să-şi demonstreze vrednicia de perfecţiune a spiritului la Întâia Înviere. Apostolul spune că aceştia trebuie să se aştepte ca în ei să se desfăşoare un conflict — Spiritul poftind împotriva cărnii şi carnea împotriva Spiritului. Cuvântul a pofti de aici este un cuvânt anglo-saxon bun şi înseamnă a dori. Noua Creatură doreşte cu tărie să-I fie loială lui Dumnezeu şi să-I facă voia. Carnea doreşte cu tărie împotriva acestora.

Aceste două spirite sunt în opoziţie. Cele două sunt în antagonism. Carnea doreşte să se servească pe sine. Ea are dorinţe pământeşti, obiective pământeşti, scopuri pământeşti. Noua Creatură doreşte să-şi fixeze iubirea pe lucrurile cereşti şi să sacrifice interesele, scopurile şi perspectivele pământeşti, să trăiască precum o fiinţă spirituală care locuieşte într-un cort de carne — să nu mai trăiască precum o fiinţă umană cu interese pământeşti. Tot ceea ce serveşte interesele uneia, este în conflict cu interesele celeilalte.

Noile creaturi sunt Împiedicate de carne

Cuvintele din textul nostru nu sunt adresate lumii, ci Bisericii. Biserica a fost concepută de Spirit sfânt — o Nouă Creaţie. Dacă aceştia trăiesc după carne, dacă renunţă la legământul lor de sacrificiu, vor muri. Dar dacă-şi omoară faptele cărnii şi o abandonează complet pe aceasta pentru Spirit, vor trăi — vor avea viaţă veşnică. Cu toţii vedem că în Domnul nostru Isus, sfânt, nevinovat, nepătat, a fost un astfel de contrast; interesele pământeşti trăgând pe o parte, iar interesele cereşti pe alta. Toate acestea au fost dorinţe curate şi perfecte; totuşi, ca Nouă Creatură, concepută de Spirit sfânt, El a fost obligat să le învingă.

Ne amintim cuvintele Domnului nostru foarte aproape de încheierea misiunii Sale: “Am un botez cu care să fiu botezat şi cât de mult doresc să se îndeplinească!” (Luca 12:50). Conflictul continua, dar spiritul Domnului a fost tare şi a fost ascultător faţă de condiţiile sacrificiului Său. Dar fiind perfect, a putut face lucrurile pe care voia să le facă. Le-a făcut şi a câştigat marea victorie.

În cazul nostru, chestiunea este diferită. Noi suntem căzuţi prin natură. Poftele şi gusturile noastre pământeşti sunt degradate. Toate sunt mai mult sau mai puţin egoiste; unele sunt mai degradate decât altele.

Carnea noastră este degradată; nu putem face ceea ce am vrea. Ca atare, avem nevoie de meritul lui Cristos ca să ne ajute; de aceea apostolul ne spune că de fiecare dată când greşim ca Noi Creaturi, să ne recunoaştem greşeala şi să mergem la tronul harului ceresc ca să căpătăm milă şi ajutor pentru nevoile viitoare. Astfel Îi arătăm lui Dumnezeu loialitatea inimilor noastre. Toţi aceia care au mintea sau dispoziţia lui Cristos sunt împiedicaţi numai de slăbiciunile cărnii, ale cărnii decăzute; dar ei au un Avocat la care pot merge şi să li se compenseze pentru slăbiciunile cărnii decăzute.

Se poate ridica întrebarea: De ce să fie un conflict între carne şi spirit în cazul nostru, şi cum învingem aceste slăbiciuni, suficient ca să dorim să devenim moştenitori împreună cu Cristos, înainte de a fi concepuţi de Spirit? Răspunsul este că în timp ce toată rasa este decăzută, mulţi dintre cei decăzuţi îşi dau seama de ruşinea stării lor şi doresc să facă drept, dar nu sunt în stare. Ei constată că sunt robi ai păcatului. Sunt slabi; sunt atât de legaţi încât nu pot face ceea ce ar vrea. Mulţi dintre evrei erau în această stare. Ei erau doritori să facă voia lui Dumnezeu, dar nu erau în stare. Dorinţa exista, voinţa exista. Dar din pricina stării decăzute a omului, existau alte caracteristici ale minţii lor care se împotriveau.

Mintea umană este formată din diferite caracteristici. Când a intrat păcatul, caracteristicile mai joase şi mai rele ale omului originar au câştigat ascendenţă, iar cele mai nobile s-au şters treptat, până când asemănarea originară cu Dumnezeu a dispărut în mare măsură din omenire. Dar în unii dintre fiii şi fiicele lui Adam există suficient din asemănarea originară cu Dumnezeu ca să se împotrivească păcatului şi să caute să-şi reformeze viaţa. Astfel de influenţe bune sunt evidente chiar şi printre păgâni.

În timpul Veacului Iudeu, unii dintre evrei căutau să trăiască în armonie cu Dumnezeu. Alţii urmau calea lui Belial şi serveau pe Satan dedându-se la egoism. Aşa este şi astăzi. Evreii n-au putut respecta Legea lor, şi dacă n-au putut-o respecta în mod perfect, n-au reuşit să obţină viaţă veşnică, întocmai ca aceia care n-au fost niciodată sub Lege. De la Cincizecime a fost un aranjament diferit. Dumnezeu a dat un Mântuitor, a cărui moarte este eficientă pentru păcatele lumii.

Conflictul Se Sfârşeşte La Moarte

Atunci de ce această moarte n-a fost încă eficientă pentru lume? Dumnezeu doreşte să găsească o clasă dispusă să-şi dea viaţa în serviciul Său. Unii dintre aceşti copii decăzuţi ai lui Adam, observând chemarea din Cuvântul lui Dumnezeu — de a fi urmaşi ai lui Isus — au destulă tărie de caracter ca să urmeze în urmele lui Cristos. Ei îşi arată hotărârea prin consacrarea vieţii în serviciul Lui. Astfel de consacrare înseamnă că acele caracteristici mai înalte ale minţii s-au unit şi au câştigat controlul asupra celor mai joase, punându-le sub stăpânire.

Sub influenţa inspiratoare a promisiunilor lui Dumnezeu şi a Mesajului Evangheliei, ei sunt primiţi prin marele Avocat ca membri ai Corpului Său — ca Noi Creaturi în Cristos, concepuţi de Spirit sfânt. De atunci încolo ei au o relaţie cu Dumnezeu. De la ei se aşteaptă să înainteze pas cu pas, luptând continuu împotriva capcanelor lui Satan. Aceasta este viaţa creştină — bătălia menţionată în textul nostru. Cele două influenţe — ale cărnii şi ale Spiritului — sunt contrare; de aceea este conflict.

Nu trebuie să mergem în afară şi să ne luptăm cu alţii. Există mult de făcut înăuntru. Ferice de aceia care prin străduinţele lor îşi arată loialitatea faţă de Dumnezeu! La timpul cuvenit, prin puterea primei Învieri, vor pierde corpul vechi şi vor fi îmbrăcaţi cu nemurire. Dacă suntem “credincioşi până la moarte”, vom fi ca El, Domnul şi Capul nostru, Îl vom vedea aşa cum este şi-I vom împărtăşi slava.

Este însă o luptă mare şi continuă; căci, deşi voinţa nouă se impune, ţine corpul în stăpânire şi-l obligă să se supună la mintea cea nouă, totuşi, corpul muritor, nefiind mort în realitate, vine continuu în contact cu lumea şi cu Adversarul, şi este continuu stimulat de aceştia şi de grijile, ambiţiile, metodele, străduinţele, conflictele pământeşti, spre nesupunere la voinţa cea nouă.

Nici un sfânt nu este fără experienţe de acest fel — lupte exterioare şi lupte interioare. Trebuie să fie luptă până la sfârşit, altfel marele premiu pentru care luptăm nu va fi câştigat. Căci, deşi Noua Creatură, prin harul şi tăria Domnului, în mod repetat îşi stăpâneşte corpul muritor, totuşi, până la moarte nu poate înceta conflictul.

“Cum merge lupta cu tine?

Lupta de-o viaţă împotriva a tot ce e rău?

Lupta nu-i mică, scopul nu-i egoist;

E-un război de uriaşi şi de-mpăraţi!

Nu spune că lupta e lungă;

Numai aceasta şi lupta-i sfârşită;

Nu mai e alta să-ţi strice victoria,

Şi triumful în ea este pe veşnicie!”

CalitĂŢile Şi atributele lui Iehova

R 5209 W. T. 1 aprilie 1913 (pag. 101-103)

Scripturile declară că există un “început al creaţiei lui Dumnezeu”. Calităţile şi atributele Sale erau aceleaşi atunci ca şi acum; fiindcă Scripturile arată că El nu Se schimbă — “este acelaşi ieri şi azi şi în veci”. Evr. 13:8; Ps. 90:1, 2.

Caracterul complet al perfecţiunii divine este de aşa natură încât Iehova nu are nevoie de tovărăşie pentru a fi fericit. Cel a cărui “locuinţă este veşnicia” este independent. Crearea omului şi a îngerilor a fost din plăcerea Lui, fiindcă, din bunăvoinţă, El doreşte să facă bine, să dea capacitate de a simţi plăcere şi să-i dea ocazie de împlinire. Mai mult, cel mai mare bine al creaturilor Sale cere o manifestare deplină a tuturor elementelor caracterului divin — Dreptatea, Iubirea, Puterea şi Înţelepciunea divină.

A Crede În Existenţa Lui Satan Este Logic

Declaraţia Bibliei în privinţa Puterii Tatălui este că “ochii Domnului îinteligenţa lui Iehovaş sunt în orice loc, văzând răul şi binele” (Prov. 15:3). Această afirmaţie implică faptul că exi­stă lucruri rele şi bune; lucruri pe care Dumnezeu le aprobă şi pe care le dezaprobă. Acest citat este cel mai aproape de o sugestie care se află în Scripturi referitoare la omniprezenţa lui Dumnezeu.

Faptul că Domnul are cunoştinţă de toate stările de lucruri nu este în dezarmonie cu alte fapte, că El permite stările pe care le dezaprobă şi despre care declară că în cele din urmă le va distruge. “Domnul … nimiceşte pe toţi cei răi.” Ps. 145:20.

Dacă acceptăm marea promisiune divină, că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, atunci suntem obligaţi să acceptăm declaraţia că exi­stă o fiinţă numită Satan, că el este “dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4:4) şi că el “lucrează acum în fiii neascultării” (Efes. 2:2). Aceste cuvinte implică nu numai că există principii rele care lucrează în această lume, dar că în spatele lor sunt fiinţe spirituale rele, pe care Satan le inspiră şi prin care lucrează.

Sunt anumite declaraţii în privinţa lui Satan care n-ar putea fi aplicate în mod cuvenit la un principiu al răului sau la o lucrare a erorii; ca, de exemplu, Isus a spus că Satan a fost un “ucigaş” de la început — şi un “mincinos” (Ioan 8:44). Erorile şi principiile nu sunt ucigaşi şi mincinoşi. Ar fi o folosire greşită a limbii dacă am face astfel de aplicare. Numai o fiinţă inteligentă poate fi ucigaş şi mincinos. Prin urmare, Scripturile sprijină afirmaţia că există o astfel de fiinţă, Satan, şi că el Îi este opus lui Dumnezeu.

Dacă ar fi să presupunem continuarea veşnică a lui Satan ca fiinţă, ca adversar al lui Dumnezeu, chestiunea ni s-ar părea stranie, fiindcă n-ar fi în acord cu ideea noastră despre puterea lui Dumnezeu. Avem declaraţia Scripturilor în privinţa domniei lui şi a distrugerii lui finale (Evr. 2:14). Cu această informaţie, avem o idee raţională, logică asupra subiectului. Când ne gândim la prezentarea scripturală mai departe, că la început Satan n-a fost o fiinţă rea, ci el a devenit rău prin exercitarea libertăţii personale şi a devenit inamicul lui Dumnezeu, subiectul pare să fie clar şi raţional. De fapt, aceasta este singura soluţie raţională a problemei existenţei lui.

A prespune că nu există Satan, înseamnă a presupune că Dumnezeu a permis prin Cuvântul Său ca omenirea să fie înşelată  în această privinţă, sau că diavolul este o manifestare a lui Dumnezeu însuşi — o poziţie care este inimaginabilă. Nu este logic nici să spunem că există un diavol, un împotrivitor al lui Dumnezeu, şi în acealaşi timp să susţinem că Dumnezeu este totul în toţi şi este omniprezent — prezent peste tot. Dar nu găsim că această declaraţie din urmă este biblică. Declaraţia scripturală este că la sfârşitul Veacului Milenar, când Cristos va fi cucerit păcatul şi pe Satan, când Satan va fi fost distrus, şi când Împărăţia universului va fi în armonie absolută, atunci Dumnezeu va fi totul în toţi (1 Cor. 15:28). În toată eternitatea nu va mai fi împotrivire la voinţa Lui. Însă acum este împotrivire în multe locuri şi de multe ori. Dar în cele din urmă Dumnezeu va avea control deplin.

Atotputernicia lui Iehova

A spune că Dumnezeu este tot numai Putere, ar fi un sofism de limbaj, care adesea l-ar induce în eroare pe cel care întreabă şi pe cel care încearcă să-i răspundă. Declaraţia nu este corectă. Dacă Dumnezeu este tot numai putere, atunci El nu este Iubire, sau Dreptate, sau Înţelepciune. El ar fi astfel limitat la acel mare atribut, al Puterii, sau forţei. O minte logică nu poate gândi astfel. Aceasta este însă o formă de declaraţie, care se foloseşte adesea, poate neintenţionat, dar foarte dăunătoare pentru facultăţile de gândire.

Biblia nu spune nicăieri că Dumnezeu este tot numai Putere. Este o deosebire marcată între a fi putere şi a exercita putere. Dumnezeu este atotputernic. El are capacitatea de a exercita putere în orice direcţie, cât voieşte El. Dacă ar fi vrut, l-ar fi putut crea pe Satan aşa încât acesta să nu poată gândi sau face altfel decât în armonie cu voinţa divină; sau Şi-ar fi putut exercita puterea să-l zdrobească pe adversar şi astfel l-ar fi distrus cu mult timp în urmă. Dar i-a permis lui Satan să existe timp de şase mii de ani, astfel că nu-l restrânge pe diavol de la a face rău. Scripturile însă ne spun că în cele din urmă Dumnezeu îl va distruge pe Satan.

Sfera de exercitare a Puterii divine este universul, dar pentru mintea noastră limitată este greu să înţeleagă sensul acestui cuvânt — univers. Astronomii ne spun că prin foto-astronomie pot vedea aproape 125.000.000 de sori — centre de sisteme solare ca al nostru, cu probabil mai mult de un miliard de planete, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu Pământul nostru. Acestea, putem presupune, sunt în proces de dezvoltare, sunt în pregătire pentru a avea locuitori, pe care marele Creator îi va da la timpul cuvenit. Din punct de vedere scriptural însă, marea lucrare a creaţiei umane a început cu Pământul nostru. Ce idee nelimitată avem în simpla sugestie că miliardul de lumi vor fi populate, şi că lecţiile dreptăţii şi păcatului, vieţii şi morţii veşnice, care se dau acum ca învăţătură omenirii, nu vor mai trebui să fie repetate!

Rămânem uimiţi de imensitatea spaţiului şi de legea şi ordinea care domnesc pretutindeni! Consimţim din inimă la cuvintele profetului David: “O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte îl face cunoscut altei nopţi, fără grai, fără cuvinte; totuşi glasul lor este auzit” (Ps. 19:2, 3). Persoana care poate privi această manifestare a puterii supraomeneşti şi crede că aceste lumi s-au creat singure, dă dovadă, pentru majoritatea dintre noi, că, dacă are creier, acesta este grav tulburat, dezechilibrat. Oricine, care după gândire serioasă, ajunge la concluzia că nu există Dumnezeu, că totul a ajuns să fie cum este din întâmplare sau prin funcţionarea unei forţe oarbe — acea persoană este descrisă în Scripturi prin cuvintele următoare: “Nebunul zice în inima lui: “Nu exi­stă Dumnezeu””. Ps. 14:1.

Aşa cum instrumentele ştiinţifice ne demonstrează imensitatea universului, ne dăm seama că profetul a folosit cuvinte într-adevăr foarte moderate în descrierea puterii maiestuoase şi a măreţiei Creatorului, când Îl reprezintă pe Iehova cântărind munţii cu cântarul şi măsurând apele cu mâna Lui (Is. 40:12). Din punctul Lui de vedere, o mie de ani nu sunt decât o strajă din noapte (Ps. 90:4). Cât de mici ne simţim toţi în prezenţa Dumnezeului nostru! Nu este de mirare că unii oameni mari sunt înclinaţi să spună că omenirea este prea nesemnificativă din punctul de vedere divin pentru a fi vrednică de chiar cea mai mică atenţie — cu atât mai puţin să fie subiect al grijii şi providenţei divine!

Atotştiinţa Lui Iehova

A spune că Dumnezeu este tot numai Cunoştinţă, este de asemenea o declaraţie incorectă. Dacă Dumnezeu ar fi tot numai Cunoştinţă, cum ar putea fi tot numai Putere? Dumnezeu are toată Cunoştinţa, posedă toată Cunoştinţa. Dar aceasta este o chestiune diferită. Dacă spunem: “Băiatul are un cerc”, nu vrem să spunem că este un cerc. A fi un cerc şi a avea un cerc nu este acelaşi lucru. Dumnezeu este atotştiutor, adică, El ştie toate lucrurile. Chiar acest lucru dovedeşte că El este un Dumnezeu personal. Nu poate exista cunoştinţă fără personalitate. Cunoştinţa implică cunoaşterea lucrurilor exterioare. Printre lucrurile din afara Persoanei divine există lucruri bune şi rele.

Când citim că Dumnezeu l-a creat pe om în chipul şi asemănarea Sa (Gen. 1:26, 27), putem şti că omul nu este Dumnezeu. El a fost doar făcut în chipul lui Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu este perfect, de aceea fiinţa umană făcută în chipul Lui ar fi satisfăcătoare pentru El. Acea fiinţă umană a avut cunoştinţă. Dar ea a neglijat Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel a învăţat ceva prin neglijenţa sa. Ce a învăţat este menţionat în Scripturi. “Iată că omul a ajuns ca unul din Noi îElohimş cunoscând binele şi răul” (Gen. 3:22). Această declaraţie dovedeşte că Dumnezeu cunoaşte binele şi răul.

Dacă Dumnezeu n-ar deosebi răul de bine, atunci n-ar putea fi Instructorul nostru. Prin legea Sa, principiile Sale, Dumnezeu pune înaintea noastră ceea ce este corect şi ceea ce este greşit. Adam a ştiut cum să deosebească ce este corect de ce este greşit, dar neascultarea sa i-a crescut cunoştinţa atât a binelui cât şi a răului. În starea sa căzută, omul nu poate hotărî întotdeauna între ele. De aceea Dumnezeu i-a dat lui Israel o Lege şi cunoaşterea acelei Legi îl ajută să facă deosebire între bine şi rău.

Unul din vechime a spus: “Tu eşti un Dumnezeu care Te ascunzi” (Is. 45:15). Cât este de adevărat! Ca rezultat, lumea prin înţelepciunea ei nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. În Înţelepciunea şi Iubirea Sa, El este aproape, totuşi poate fi văzut numai de aceia ai căror ochi ai înţelegerii au fost deschişi. Dar suntem bucuroşi că vine timpul când toţi ochii orbi vor vedea clar. “Cât este de adevărat că Eu sunt viu”, zice Iehova, “aşa slava Domnului va umple tot pământul.” “Pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Num. 14:21; Hab. 2:14). Atunci toţi vor vedea ce a înfăptuit Dumnezeu, iar orbirea noastră temporară nu va face decât să accentueze strălucirea glorioasă a Înţelepciunii, Dreptăţii, Iubirii şi Puterii Sale.

“Dumnezeu este dragoste”

Dumnezeu este Dragoste în sensul că termenul Dragoste reprezintă principiul central al caracterului divin. În Dumnezeu nu exi­stă nimic contrar dragostei. Scripturile nu învaţă că nu există nicăieri altceva în afară de dragoste — că Dumnezeu este peste tot şi dragostea este peste tot. Dar ele învaţă că Dumnezeu are un caracter iubitor. Aceasta nu militează împotriva celorlalte declaraţii, că Dumnezeu este drept, înţelept şi puternic. Dar această caracteristică a Iubirii reprezintă Fiinţa divină cel mai bine dintre toate. Toată Dreptatea Lui este în armonie cu Iubirea. El nu-Şi exercită Dreptatea sau Puterea într-un sens rău, fiindcă toate atributele Sale lucrează împreună pentru binele tuturor creaturilor Sale.

Scripturile ne încurajează să gândim pornind de la cunoscut la necunoscut. Ele ne spun că deşi Dumnezeu este atât de mare, atât de înţelept, atât de puternic, El este şi drept şi iubitor. Şi cu cât analizăm mai mult această chestiune, cu atât mai raţională apare descrierea biblică a Celui Atotputernic. Puterea Sa o vedem demonstrată. Înţelepciunea Unuia atât de mare nu poate fi pusă la îndoială. Când ne gândim, ar putea unul atât de înţelept şi de puternic să fie nedrept sau lipsit de generozitate? Inimile noastre răspund, nu! Nimeni nu este într-adevăr mare dacă este lipsit de dreptate şi de iubire. Deoarece este sigur că Dumnezeul nostru este Iehova, El trebuie să posede aceste calităţi.

Când am venit în contact cu Biblia, şi în special după ce am învăţat ceva din învăţăturile ei şi ne-am debarasat de denaturările care s-au adunat în legătură cu ea în timpul Veacurilor Întunecate — atunci am început s-o recunoaştem ca Mesajul lui Iehova pentru creaturile Sale. Ea ne informează că marele Creator al universului nu este numai Atotputernic şi Atotînţelept, ci şi iubitor şi bun, cu Dreptatea ca temelie a imperiului Său (Ps. 89:13, 14). Din Biblie învăţăm, de asemenea, că Creatorul nostru a binevoit să ne facă în chipul Său, în asemănarea morală a Sa, cu scopul de a ne putea bucura de El şi de roadele dreptăţii Sale toată eternitatea.

Toată Puterea, toată Dreptatea, toată Înţelepciunea lui Dumnezeu trebuie să fie folosite în acord cu propriul Său caracter, care este Iubire. De aceea, El va folosi înţelepciune iubitoare, dreptate iubitoare faţă de toată creaţia în exercitarea Puterii Sale iubitoare pentru binele lor. El a creat pe om. I-a permis lui Adam să nu asculte de Legea Sa, spunându-ne că El a ştiut dinainte ce va face omul şi că El i-a permis omului să greşească. Is. 46:9, 10.

În faptul că a permis să intre păcatul în lume, Dumnezeu a avut două obiective în vedere. El a avut ca scop să dea îngerilor o ilustraţie în privinţa rezultatelor ascultării şi neascultării. De asemenea a intenţionat ca familia umană să câştige o lecţie din această experienţă. Astfel ştim că aranjamentul lui Dumnezeu a fost de la început să fie o înviere a morţilor. “După cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii.” 1 Cor. 15:21, 22.

Dacă ar fi să luăm oricare fragment de Scriptură ca bază pentru un sistem de doctrină, ne-am pomeni fie că am învăţa universalismul pe de o parte, fie că am pretinde că Dumnezeu nu are Înţelepciune, sau că El a plănuit răul, sau câte altele. Am intra în tot felul de încurcături. Dar când vedem aranjamentul perfect al Dreptăţii, Înţelepciunii, Iubirii şi Puterii lui Dumnezeu, şi ne dăm seama că El are scopuri bune în legătură cu răul, că El a determinat ce va face şi ce nu va face acesta, atât în influenţa lui actuală, cât şi în influenţa lui finală, aceasta ne dă încredere în caracterul lui Dumnezeu.

Permisiunea Răului

Numai dintr-un punct de vedere pot fi discernute Înţelepciunea şi Iubirea lui Dumnezeu în legătură cu istoria omenirii. Aceasta trebuie să includă şi Veacul care acum este pe cale să intre — perioada domniei de dreptate a lui Mesia. Acesta va fi timpul când fiecare membru al rasei lui Adam, care are parte de pedeapsa păcatului şi a morţii din pricină că a moştenit slăbiciunile  lui, va fi eliberat de acestea; timpul când cunoştinţa slavei lui Dumnezeu va fi acordată fiecărei fiinţe umane şi fiecare va avea ocazie deplină, prin ascultare, să câştige viaţă veşnică.

Lecţia învăţată până acum este cea a bunătăţii şi a severităţii lui Dumnezeu — bunătatea Lui prin aceea că ne-a adus în existenţă, iar severitatea Lui în pedepsirea încălcării voite a tatălui Adam; de asemenea, atât pentru oameni cât şi pentru îngeri, Dreptatea, Dreptatea neclinită. Următoarea lecţie de învăţat pentru creaturile inteligente ale lui Dumnezeu este aceea că Dumnezeu este Iubire. Temelia pentru aceste lecţii este deja pusă în Jertfa de Răscumpărare a lui Isus, prin care şi datorită căreia El devine Răscumpărătorul şi Restauratorul lumii. Puţini pot crede acest Mesaj prin credinţă; şi nu mulţi au urechea credinţei sau ochiul credinţei. Numai sfinţii pot aprecia acest fapt mare în prezent.

Ceea ce este acum secret şi înţeles numai de către puţini, va fi arătat curând fiecărei creaturi din ceruri şi de pe pământ. Atunci toţi vor vedea şi vor putea aprecia marele fapt că rescumpărarea realizată prin jertfa lui Isus este pentru toată lumea şi înseamnă o eliberare deplină din condamnarea păcatului şi a morţii care a trecut asupra lui Adam şi a întregii sale rase, pentru toţi cei care o vor accepta ca un dar de la Dumnezeu. Restul vor fi distruşi în Moartea a Doua.

Moartea A Doua Esenţa Înţelepciunii

Cât despre Moartea a Doua, cu uşurinţă vedem că dacă Dumnezeu l-a creat pe om în chipul Său, neapărat omul trebuie să fie un agent moral liber, altfel n-ar putea fi în chipul lui Dumnezeu. Dacă omul a fost creat un agent moral liber, el trebuie să aibă puterea sau privilegiul să voiască atât greşit cât şi corect. Dacă el îşi exercită puterea în direcţia răului, Dumnezeu are puterea să-l distrugă. Pe de altă parte, dacă el trăieşte în armonie cu dreptatea, Dumnezeu are puterea să-i acorde viaţă în toată eternitatea.

Nimicirea celor răi în Moartea a Doua este esenţa Înţelepciunii. Cât despre declaraţia că Dumnezeu este prea curat ca să vadă răul (Hab. 1:13), ideea din original pare să se refere la caracterul lui Dumnezeu, că este aşa de curat şi aşa de drept, încât nu va continua să vadă răul. Nu va permite răul să existe toată eternitatea, fiindcă această stare nu-I este plăcută.

Însuşi acest gând implică faptul că există rău. Dacă n-ar fi aşa, cum l-ar putea vedea? Dar aceasta este în armonie cu Planul divin. În cele din urmă tot răul va fi nimicit. În cele din urmă, toate creaturile care sunt “în cer, pe pământ...pe mare” vor fi auzite zicând: “A Celui care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!” Apoc. 5:13.