“Oricine nu-şi poartă crucea şi vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu.” Luca 14:27.

R 5223 W. T. 15 aprilie 1913 (pag. 121)

Un ucenic este un elev, unul care urmează un învăţător sau conducător. Domnul a promis ucenicilor Săi anumite binecuvântări mari. Dacă ei vor fi ascultători, vor fi binecuvântaţi cu viaţă veşnică, vor sta cu El pe Tronul Său şi vor fi cu El acolo unde este El.

Prin urmare, ce înseamnă ucenicia, este o întrebare importantă. Este o chestiune uşoară sau grea? Cum putem intra în Şcoala lui Cristos? Domnul ne spune despre termeni aici şi în altă parte. În alt text spune: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”. “Oricine nu-şi ia crucea şi vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu.” Mat. 16:24; Luca 14:27.

Este, prin urmare, un proces în această chestiune. Mai întâi persoana trebuie să vadă ce înseamnă ucenicia şi ce înseamnă crucea. Unii pot înţelege mai clar sau mai puţin clar decât alţii. Pentru unii ar putea fi un chin foarte mare să ia crucea. Unii judecă greutatea unui lucru prin percepţie, alţii prin experienţă.

Domnul nostru a spus că ar fi mai bine să nu luăm crucea dacă nu avem hotărârea să continuăm până la sfârşit. El ilustrează aceasta zicând: “Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu”. Luca 9:62.

Domnul a spus foarte clar ce va însemna crucea pentru cei care vor deveni ucenicii Lui. A spus că oricine vrea să devină ucenicul Său va suferi persecuţie. Ne-a prevenit că purtarea crucii va fi o chestiune serioasă. Dacă, prin urmare, hotărăşti că vrei să fii ucenicul Lui, stai jos şi socoteşte preţul. Dacă iei crucea, aceasta nu trebuie să fie numai ridicată de jos, ci dusă cu credincioşie până la moarte.

Ce constituie purtarea crucii

Luarea crucii deci, se face după ce am ajuns la o cunoştinţă a Adevărului. Lumea nu poartă crucea deloc; nici acei cărora li se face mereu ceva împotriva voinţei lor. Mulţi bărbaţi spun: “De când m-am căsătorit, am de dus crucea mea cu soţia”; şi multe soţii spun că au de dus crucea lor cu soţul. Dar nici una din acestea nu este crucea lui Cristos — dificultatea este că judecata în privinţa căsătoriei a fost greşită. Perechile sunt nepotrivite.

Totuşi, astfel de lucru ar putea deveni o purtare a crucii. Dacă, de exemplu, împotrivirea soţului sau a soţiei ar fi cauzată de credincioşia faţă de Domnul, suportarea acesteia ar fi purtarea crucii, fiindcă ar fi îndurată pentru Cristos, pentru Adevăr. Suportarea împotrivirii din partea concurenţei în afaceri din pricina credincioşiei faţă de Cristos ar fi parte din purtarea crucii. Probabil că este bine pentru noi că nu vedem tot timpul ce înseamnă crucea.

“Noi nu ştim ce ne-aşteaptă,

Domnul din graţie,

Aceasta o ţine-n taină

Şi pân-sfârşim calea,

Scene noi ne descoperă.”

Noi nu putem lua crucea până când vedem ce este crucea şi ne angajăm să luăm acea cruce şi să devenim ucenicii lui Cristos. După ce am luat crucea, aceasta trebuie purtată, cum ne spune Domnul nostru. Purtarea ei nu înseamnă a fugi de ea sau a ne alarma din pricina ei. A o purta înseamnă a suporta. Noi trebuie să urmăm instrucţiunile în această privinţă.

Domnul nostru spune: “Când vă vor persecuta într-o cetate să fugiţi în alta”. Oricine este credincios va suferi persecuţie. De aceea, a nu avea împotrivire este o dovadă, nu a faptului că suntem favorizaţi de Dumnezeu, ci a faptului că El nu lucrează cu noi ca fii. Numai cei cu care lucrează ca fii vor fi din Preoţimea împărătească şi vor participa în Împărăţia Sa glorioasă. Oricine se gândeşte să fugă de greutăţile care vin, face o greşeală.

Scopul Realizat Prin Încercări

Atunci pe ce baza ne-am putea elibera de încercări? Să nu căutăm să ne eliberăm decât dacă ne dăm seama că prin suportare nu facem nici un serviciu pentru Adevăr. Atunci am putea căuta să vedem dacă Domnul deschide altă uşă. Dacă, de exemplu, cineva constată că suferă pur şi simplu fără nici un rost, să se uite în jur şi să-I ceară Domnului în rugăciune să-i arate ce să facă. Poate că Domnul va deschide o cale de scăpare. Nu vom scăpa de încercările şi de imperfecţiunile noastre însă, până când vom scăpa de carnea muritoare; deoarece cursul lumii nu este în acord cu dreptatea. Întreaga lume este deviată de pe cale prin ignoranţă, superstiţie, orbire; şi în mijlocul lumii trebuie să ne străduim să vestim virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.

Astfel deci, urmarea în urmele Domnului pare că este lucrul accentuat în mod special în textul nostru. Purtarea crucii este calea creşterii în caracter pentru copilul consacrat al lui Dumnezeu. Dacă nu avem încercări sau dificultăţi, dacă apetiturile sau dorinţele noastre nu sunt împiedicate în serviciul nostru pentru Domnul şi pentru Adevăr, putem fi siguri că facem ceva greşeală. N-am devenit ucenici ai Lui.

Dar dacă vom avea astfel de încercări, apostolul spune că trebuie să le considerăm numai ca necazuri uşoare şi numai pentru o clipă; şi că acestea lucrează “pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă”. În prezent căutăm, nu lucrurile care se văd — aplauze şi slavă pământească — ci gloria cerească — lucrurile pe care Domnul le-a promis celor care-L iubesc. 2 Cor. 4:17, 18.

PURTAREA CRUCII UN PRIVILEGIU

“Pe când Îl duceau, au pus mâna pe un anume Simon din Cirena … şi i-au pus crucea în spinare ca s-o ducă după Isus.” Luca 23:26.

R 5221 W. T. 15 aprilie 1913 (pag. 120)

Acest text ne evocă în minte toată scena ruşinii, înjosirii Învăţătorului nostru — condamnarea Sa de către guvernatorul roman la solicitarea preoţilor celor mai de seamă, a cărturarilor şi a fariseilor — oameni din naţiunea Sa. Cei care-L duceau erau sutaşul şi soldaţii numiţi de Pilat — nu din voia lui, ci datorită insistenţelor din partea naţiunii iudee. Preoţii cei mai de seamă ameninţaseră că-l vor raporta ca necredincios intereselor imperiului roman dacă nu-L va condamna pe Isus. Şi atunci cum îl va trata împăratul pe acela care îngăduia acestui Nazarinean umil să pretindă că era împărat în teritoriul de sub jurisdicţia romană?

Ne amintim că Sinedriul evreiesc L-a judecat pe Domnul sub o acuzaţie cu totul diferită. Acuzaţia lor era de blasfemie, care sub Lege era pedepsită prin omorâre cu pietre. Probabil că atunci nu le era îngăduită omorârea cu pietre; sau poate se temeau de popor.

Intenţia divină n-a fost ca Domnul nostru să fie omorât cu pietre, ci să fie tratat ca un blestemat — atârnat pe lemn (Deut. 21:22, 23). “După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa va fi înălţat şi Fiul Omului” (Ioan 3:14, 15). Astfel că de frica mulţimii sau din lipsa autorităţii din partea guvernatorului roman, evreii nu L-au omorât cu pietre pe Isus.

Deoarece nu puteau aduce acuzaţia de blasfemie înaintea curţii romane, ei au fost obligaţi să aducă altă acuzaţie — că în timp ce ei erau loiali împăratului roman, Isus nu era loial intereselor romane. Pilat şi-a spălat mâinile de această afacere. El dorea să fie fără nici o vină. Dar la insistenţa iudeilor şi doritor să păstreze pacea, el a lăsat să fie făcută acuzaţia pentru care Domnul a fost răstignit, fiindcă pretindea a fi Împăratul iudeilor.

Naraţiunea pare să implice că Isus Şi-a dus crucea pe drumul spre Calvar şi că a căzut sub greutatea ei. Ar putea fi diferite motive pentru aceasta. El a fost slab fiindcă a trecut prin mare încordare fizică şi mentală. Suferise din pricina transpiraţiei cu sânge în Grădina Ghetsimani şi îndurase diferite procese — înaintea Sinedriului, înaintea lui Pilat şi înaintea lui Irod. După acestea a fost biciuit! Ne putem imagina că o persoană care ar trece prin atâtea, de abia ar mai putea să umble, darămite să mai şi ducă o greutate.

Greutatea Probabilă A Crucii

Când ne gândim la Domnul nostru ca la un om perfect, nu ne gândim că a fost cel mai puternic dintre oameni. Imperfecţiunile rasei noastre se manifestă în diferite feluri. Nu avem nici un motiv să ne gândim că primul specimen al rasei noastre, Adam, a avut o putere peste măsură de mare, care ar putea indica nedelicateţe. Vedem acest principiu ilustrat la fructe şi legume. Când găsim un măr peste măsură de mare, găsim că nu este atât de fraged ca unul de mărime medie. Aşa este şi cu un om cu o statură fizică mare — un uriaş — ar putea fi aspru. Trebuie să ne gândim la Domnul nostru, nu ca fiind extrem de solid, nu ca fiind slab, ci având mare delicateţe, putere şi structură rezonabile.

Când ne gândim la cruce, de asemenea, credem că nu era uşoară. Nu ştim să existe lemn uşor în vecinătatea Ierusalimului. Cel mai obişnuit copac acolo este măslinul, care este un lemn extrem de greu şi are o densitate remarcabilă. Dacă am presupune că crucea avea un metru în pământ şi o înălţime rezonabilă, trebuie să fi fost de patru până la cinci metri de lungă, iar bara transversală trebuie să fi avut cel puţin 1,5 metri. Permiţând o grosime rezonabilă ca să fie tare şi să nu se îndoaie sub greutate, am gândi că crucea trebuie să fi cântărit între şaptezeci şi nouăzeci de kilograme. Aceasta ne dă ideea că n-a fost o greutate mică.

Lecţii Din Această Întâmplare

Avem toate motivele să fim foarte de acord cu tradiţia că Domnul nostru a căzut sub greutatea crucii. În această conjunctură, Simon, evident un om de la ţară puternic şi solid care trecea pe acolo, a fost oprit de către sutaş şi ceata lui, şi a fost obligat să-L ajute pe Isus să ducă crucea. După cât se pare, chiar şi atunci greutatea ei a fost asupra lui Isus.

În această întâmplare există lecţii pentru noi. Una este că ucenicii lui Isus, cei unsprezece credincioşi, au pierdut ocazia de a duce crucea. La început am putea fi înclinaţi să-i criticăm sever. Trebuie să ne gândim însă că ei se temeau pentru viaţa lor. Putem compătimi cu ei şi în acelaşi timp să învăţăm o lecţie de curaj mai mare în tot ce este legat de Învăţătorul.

Este adevărat că mulţimea putea să fie nerăbdătoare să ceară moartea ucenicilor ca şi a lui Isus. Dar unul dintre ei spusese că era gata să moară pentru Domnul, şi aşa au spus toţi. Ce straniu este că în momentul încercării n-au dat dovadă de curaj! Este mult mai uşor să mărturiseşti mare loialitate, mare credincioşie, decât să arăţi aceste trăsături când vine proba. La momentul oportun vin dificultăţile şi scenele şi sunetele înfricoşate, aducând teroare cu ele.

Noi desigur nu avem nici o ocazie să facem ceva de felul acesta pentru Învăţătorul însuşi. Dar ne dăm seama că El este cu noi încă prin fraţi. Ce privilegiu preţios ne dă aceasta, de a duce crucea Învăţătorului! Ce avantajos este să ştim că El recunoaşte că orice facem pentru cel mai mic dintre aceşti fraţi, facem pentru El!

Purtarea Crucii Este Înaintea Încununării

Un alt gând pe care-l avem în legătură cu aceasta este dacă Simon, sub necesitatea ducerii crucii, a primit povara de bună voie sau nu. Nu avem nici o relatare despre experienţa lui. Există o tradiţie care declară că după aceea el a devenit unul dintre ucenicii Învăţătorului. Astfel, în providenţa Domnului, se pune uneori asupra noastră o responsabilitate. Şi dacă Domnul pune o cruce asupra noastră, va fi aceasta dusă cu bucurie sau cu murmurare? Dacă va fi cu bucurie, vom avea o binecuvântare, chiar dacă noi n-am căutat crucea, chiar dacă ne-a fost impusă cu forţa.

Când vin probe şi încercări şi ni se impun cruci, fericiţi suntem dacă apreciem ocazia purtării crucii, recunoscând că aceasta este strâns legată de încununare. Simon a reprezentat în acest caz pe toţi credincioşii Domnului care ajută la purtarea crucii, urmând exemplul Său, mergând în urmele Sale. Crucea nu va fi prea grea pentru noi. Domnul va duce capătul cel greu al ei; şi experienţele noastre vor fi numai din acelea care să fie spre binele nostru şi să producă binecuvântarea noastră.

LUPTA NOII CREATURI PENTRU EXISTENŢĂ

“Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire … ca nu cumva să fiu eu însumi dezaprobat.”

1 Corinteni 9:27.

R 5220 W. T. 15 aprilie 1913 (pag. 119)

Există o dualitate în creştini, care nu se regăseşte în alţi oameni. Omul natural nu are o existenţă distinctă faţă de corpul său. Noua Creatură este recunoscută ca având o viaţă şi o existenţă distinctă faţă de trup; şi această Nouă Creatură este dezvoltată şi hrănită temporar în vechiul corp. Vechiul corp are voinţa sa, dorinţele sale. Noua Creatură are interesele sale, dorinţele sale. În consecinţă există un conflict între acestea.

În prima parte a textului — “Mă port aspru cu trupul meu” — putem vedea ideea de stăpânire. Noua Creatură ar trebui să spună: “Eu sunt stăpânul — nu-mi voi lăsa trupul să mă stăpânească”, de parcă i-ar fi teamă ca nu cumva vechea creatură s-o supună şi s-o înăbuşe. Este o luptă pentru a hotărî care va câştiga, care va trăi şi nu va fi distrusă.

Primul lucru deci pentru Noua Creatură este să disciplineze trupul şi astfel să aibă autoritate. După ce a câştigat autoritate, Noua Creatură ar trebui, ca un al doilea pas, să supună vechea natură şi să nu facă ceea ce îi cere ea. Vechea creatură încearcă în continuu să se afirme. Foarte frecvent se ceartă cum ar trebui şi cum n-ar trebui să fie tratată. Câteodată, din falsă compasiune, ar putea fi tratată prea bine.

Trebuie să ne amintim că viaţa vechii creaturi înseamnă moartea Noii Creaturi. Trebuie să biruim carnea; şi nu vom fi biruitori până când carnea nu va fi distrusă în totalitate. Victoriile noastre ca Noi Creaturi nu vor fi obţinute până când vom muri ca vechi creaturi. Astfel lupta este până la moarte şi nu trebuie să existe o simpatie deosebită între cele două naturi.

Ceea ce ar însufleţi, încuraja în vreun fel carnea, este un duşman şi trebuie izgonit din inimile noastre. Aceasta ar putea duce în unele cazuri la extreme în conduită şi am putea fi catalogaţi ca extremişti de către lume. Dar nu lumea este judecătorul nostru. Cei din lume nu au “făgăduinţe nespus de mari şi scumpe”. Ei sunt o clasă complet diferită de noi. Noi nu trebuie să ne luăm instrucţiunile de la ei, nici să-i lăsăm să ne formeze vederile în această chestiune, ci trebuie să folosim spiritul minţii sănătoase în toate lucrurile.

Moartea Cărnii Este Necesară

Apostolul spune că noi trebuie să fim morţi cu Cristos, să suferim cu El. Învăţătorul ne cheamă să ne luăm crucea şi să-L urmăm. Aceasta înseamnă subjugarea completă a cărnii — moartea ei. Dacă nu reuşim să câştigăm biruinţa asupra cărnii, nu vom câştiga marele premiu. Cei care vor obţine premiul Chemării de Sus sunt cei care vor răstigni carnea, cei care o vor omorî. Trebuie să fim “mai mult decât biruitori”.

Aceasta este ceea ce spune apostolul: Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat. Oricât aş predica altora, aceasta nu mă va duce în Împărăţie. Trebuie să îmi disciplinez trupul şi să-l ţin în supunere, cu toată silinţa. Orice aş câştiga din el, răsfăţul lui în oarecare fel ar fi spre dezavantajul meu. Trebuie să fiu vigilent ca să dobândesc victoria, ca nu cumva să fiu dezaprobat.

Cunoştinţa Voinţei Noi Este Condiţionată

În alt loc apostolul ne-a spus că Biserica este o Nouă Creaţie a lui Dumnezeu; şi că pentru cei concepuţi din nou de Spirit sfânt, cele vechi se duc şi toate se fac noi (2 Corinteni 5:17). Adresându-se aceleiaşi clase, el spune: “…V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui…”. Ne-am dezbrăcat de omul vechi, natural, căzut, cu privilegiile sale ca succesor al lui Adam, în acelaşi sens în care ne-am dezbrăcat de voinţa cea veche şi am primit o minte nouă, în Cristos. Prin urmare, în loc să mai aparţinem familiei umane, am intrat ca membri în Corpul lui Cristos — am ieşit din cel vechi şi am intrat în cel nou.

Corpul lui Cristos nu este uman, ci spiritual. Am făcut această trecere de la o familie, cu speranţele şi interesele ei, la cealaltă. Omul cel vechi se află într-o condiţie căzută şi stricată din toate punctele de vedere; şi ne dăm seama că faptele sale erau departe de a fi satisfăcătoare pentru noi şi în special erau nesatisfăcătoare în ochii lui Dumnezeu. Noi deci, prin voinţa noastră, am ieşit din această stare, prin conducere de Sus. Am făcut o consacrare deplină a tuturor drepturilor şi intereselor vechi pe care le-am avut în natura cea veche, ca să putem fi în Omul cel Nou, Cristos.

Venind ca membri în Omul cel Nou, Cristos, al cărui Cap este Isus, avem sub acest Cap o creştere a cunoştinţei. “Ne-am înnoit spre cunoaştere deplină după chipul Celui care ne-a creat.” Noua Creatură ajunge la o cunoştinţă tot mai clară a voinţei noi, în măsura în care caută să supună voinţa umană şi să fie condusă de Spirit sfânt.

S-ar părea, prin urmare, că ne-am dezbrăcat de omul cel vechi, Adam, şi de natura umană în general, ca să ne putem îmbrăca cu Cristos şi să fim găsiţi în El, ca membri ai Corpului Său, şi să putem primi împreună cu El o parte în gloria nespusă, şi în cele din urmă să fim socotiţi vrednici de un loc în Împărăţia lui Dumnezeu. Pe măsură ce creştem în har, în cunoştinţă, aprecierea lucrurilor cereşti creşte. Astfel reînnoirea noastră continuă.

Voinţa cea nouă recunoscută de Dumnezeu prin concepere cu Spirit sfânt este Noua Creatură care se dezbracă astfel de cea veche şi se îmbracă în cea nouă. Existenţa ei depinde de această transformare. Eşecul înseamnă Moartea a Doua. Biruinţa la limită va însemna un loc mai jos pe planul spiritual — în “Mulţimea Mare”. Doar cei “mai mult decât biruitori” vor fi împreună moştenitori cu Domnul lor — cu glorie nespusă şi natură divină.

PREGĂTIRE PENTRU LOCURI DE MEMBRI ÎN ÎMPĂRĂŢIE

“Uitaţi-vă cu atenţie cum cresc crinii de pe câmp.” Matei 6:28.

R 5219a W. T. 15 aprilie 1913 (pag. 118-119)

În Predica de pe Munte, Învăţătorul îi învaţă pe ucenici anumite lecţii importante. El nu învaţă lumea, ci pe acei care au venit la El, care doresc în mod special să fie învăţaţi, care doresc să fie ucenicii Lui. El le arată că dacă vreau să fie ucenicii Lui, de atunci înainte obiectivul principal al vieţii lor va fi să caute să devină membri ai Împărăţiei lui Dumnezeu. El Însuşi va fi marele Împărat şi un număr ales de oameni din lume vor fi asociaţi cu El în acea Împărăţie. Când această alegere se termină, acea Împărăţie va fi stabilită. Atunci, sub acea Împărăţie, va urma binecuvântarea întregii lumi, în armonie cu promisiunea făcută lui Avraam, “În tine şi în sămânţa ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului”.

Aceştia deci, care aspiră să fie membri ai clasei Împărăţiei, trebuie să facă din aceasta obiectivul principal al vieţii lor: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa”; adică, dreptatea necesară pentru a obţine un loc în acea Împărăţie. Se promite că toate lucrurile necesare le vor fi date unor astfel de aspiranţi şi căutători. Domnul nostru n-a promis îmbrăcăminte scumpă, case frumoase, confort sau lux; nici nu putem presupune că acestea ar fi în mod special de ajutor.

Este necesară o anumită pregătire pentru a fi membru în Împărăţie. Dumnezeu, marele Gospodar într-o anumită ilustraţie, marele Supraveghetor în alta, va supraveghea treburile fiecărui membru; şi toate lucrurile vor fi făcute să lucreze împreună spre binele lor. Dacă ei au nevoie de experienţe în încercări, dificultăţi şi lipsuri, El Se va asigura ca ei să aibă astfel de experienţe. Dacă ar fi mândri, ar avea experienţe care să-i umilească. Dacă ar fi fără maniere, ar avea experienţe care să-i facă amabili. Este necesar să aibă aceste experienţe; pentru că dacă n-ar învăţa deloc, n-ar primi niciodată moştenirea la care au fost făcuţi părtaşi.

Învăţături În Toate Experienţele Vieţii

Domnul a observat că majoritatea oamenilor sunt plini de griji pentru viaţa de zi cu zi — ce vor mânca, ce vor bea şi cu ce se vor îmbrăca. El a văzut că majoritatea celor săraci erau necăjiţi, neştiind probabil când va fi următoarea masă. Dacă aşa ar fi poporul Domnului, ei ar trebui să aibă credinţă. Dacă Tatăl ar permite copiilor Săi să fie în asemenea dificultăţi, El a văzut că sunt nişte lecţii bune pe care să le înveţe. Ei ar trebui deci să caute să înveţe aceste lecţii, nu să fie neliniştiţi de starea lor.

Aceasta nu înseamnă că urmaşii Săi trebuie să fie nepăsători, să nu-i intereseze cum arată, sau ce vor mânca. Nu aşa trebuie să facă; ci în timp ce apreciază frumuseţile naturii, ale îmbrăcămintei etc., ei trebuie să aibă credinţă în Tatăl lor Ceresc şi să-şi dea seama că luxul vieţii ar putea să nu fie cel mai bun pentru ei. Dar trebuie să fie mulţumiţi — ştiind că toate lucrurile vor lucra spre bine pentru cei care vor fi bine pregătiţi prin ele.

Această problemă de a se îngrijora pentru hrană şi îmbrăcăminte nu se limitează doar la cei săraci. Unii din clasa de mijloc, când se ridică la bogăţie, se pomenesc cuprinşi de grijile acestei vieţi, mâncare, băutură şi îmbrăcăminte — şi îşi spun: Cu ce să mă îmbrac acum, sau atunci etc.? Mâncarea, băutura şi îmbrăcămintea par a fi gândurile care-i acaparează atât pe bogaţi cât şi pe săraci.

Cei din poporul Domnului trebuie să fie mulţumiţi cu ceea ce au. Şi trebuie să caute să se îngrijească de lucrurile care sunt cinstite şi cuviincioase. Dar lucrurile cinstite şi cuviincioase nu sunt cele extravagante. Cei din poporul Domnului nu trebuie să fie tentaţi să-şi folosească banii pentru mulţumire de sine. Când se uită la alţi copii ai Domnului, văd că nu trebuie să ia prea multe binecuvântări pentru ei înşişi, ci să-şi folosească banii cu economie. Să-şi administreze banii ca parte a administrării lor şi să ştie că vor trebui să dea socoteală de ei.

Noi trebuie să căutăm mai întâi interesele Împărăţiei. Dacă interesele Împărăţiei ar avea nevoie de bani, ne-am simţi vinovaţi dacă am folosi banii consacraţi Domnului pentru mulţumirea de sine. Probabil de aceea Domnul a lăsat interesele Împărăţiei într-o condiţie de semi-sărăcie — ca poporul Său să promoveze interesele Împărăţiei. Dumnezeul nostru este foarte bogat. Tot aurul şi argintul sunt ale Lui, la fel şi vitele de pe o mie de dealuri; şi dacă ar fi spre binele clasei Împărăţiei, El le-ar da bani din belşug. Dar lucrurile sunt lăsate aşa cum sunt, ca noi să practicăm economia şi să avem ocazia să ne reţinem de la binecuvântările prezente pentru interesele Împărăţiei.

Lecţii Învăţate De La Crini

În legătură cu aceasta vine textul nostru, ilustrând ideea prin crinul de pe câmp. Crescând pe pământ, el primeşte toate lucrurile de care are nevoie pentru dezvoltare. Domnul n-a ales o plantă de seră, dependentă de horticultor, ci a ales o floare de pe câmp. Acea plantă creşte în acele condiţii fiindcă marele Ocrotitor se îngrijeşte de interesele ei.

Aceasta nu înseamnă ca planta să fie inactivă; dacă ar fi inactivă ar muri. Rădăcina trimite în continuu hrană către tulpini. Nu este inactivă în nici un caz. Dar realizează planta aceste lucruri îngrijorându-se? Nu. Foloseşte doar oportunităţile care i-au fost date. Îşi exercită doar funcţiile după legile naturii.

Dumnezeu Se îngrijeşte de crin în solul unde răsare; şi pe măsură ce creşte în frumuseţea lui, “nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia”. Tot aşa va fi şi pentru copiii lui Dumnezeu. Când Tatăl ne concepe ca fii ai Săi şi suntem puşi în condiţiile actuale, putem fi siguri că Cel care ne-a pus astfel, a făcut toate pregătirile necesare pentru noi; că El nu este neînţelept; că nu ne-a pus în condiţii nefavorabile nouă. Toate sunt prin aranjament divin.

Dacă ieşim din aceste condiţii, putem fi răspunzători într-o oarecare măsură, dar atâta timp cât nu încercăm să ieşim de sub grija Sa providenţială, putem fi siguri că toate lucrurile vor fi conduse să lucreze spre binele nostru. Dacă deci căutăm să ne împodobim cu toate harurile Spiritului sfânt, şi dacă folosim ocaziile care ne sunt mai la îndemână, vom folosi mijloacele pentru dezvoltarea noastră.

Crinul are dreptul să folosească tot ce-i stă în putere pentru a se hrăni. Tot aşa, este dreptul şi datoria noastră să folosim mijloacele care ne stau în putere pentru înfrumuseţarea caracterului şi pentru hrănirea noastră spirituală, ştiind că Acel care a început în noi lucrarea bună, o poate duce la capăt până în Ziua lui Isus Cristos.

Meditarea Evlavioasă La Caracterul Lui Dumnezeu Este De Ajutor

Domnul nostru ne atrage atenţia cum astfel de lucruri simple din natură ar trebui să fie studiate, să ne gândim la ele. Lecţiile de învăţat cu privire la toate aspectele vieţii vor fi folositoare pentru cei care abordează studiul din punctul corect de vedere, al credinţei în Creator şi al înţelegerii că El este întruchiparea şi reprezentantul celor mai înalte şi mai nobile calităţi pe care le poate concepe mintea umană — perfect în Dreptate, perfect în Înţelepciune, perfect în Putere, perfect în Iubire.

Inima care gândeşte astfel, face progres, creşte în har, în cunoştinţă, în iubire. Inima care nu ia aminte la lucrurile mărunte, este împiedicată de a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum este şi de a aprecia în mod cuvenit Planul Său, şi astfel de a aprecia cum se cuvine Caracterul Său.

PRIVILEGIILE FIILOR LUI DUMNEZEU

“Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie” Matei 6:8.

R 5219 W. T. 15 aprilie 1913 (pag. 117)

Aceste cuvinte nu au fost adresate lumii în gene­ral; căci întreaga lume zace în păcat, deci nu este în relaţie cu Dumnezeu. Aceste cuvinte n-au fost adresate nici măcar evreilor obişnuiţi; căci şi evreii sunt membri ai rasei adamice, care nu este în armonie cu Dumnezeu, iar Legământul lor n-a fost unul de fii, ci unul de servitori. Moise a fost credincios în toată casa lui ca servitor (Evrei 3:5). Nu găsim nicăieri că israeliţii sunt numiţi fii ai lui Dumnezeu. În profeţii se fac referiri la ceea ce va face Dumnezeu pentru ei în viitor. Dar nu se spune nicăieri în mod direct că El a fost Tatăl lor, sau că ei au fost fiii Lui.

Cu toţii vedem că aşa a fost. Ar fi fost nepotrivit să fie altfel, pentru că Ispăşirea pentru Păcat nu fusese încă făcută pentru lume. Nici evreii şi nici alţii din lume nu au astăzi dreptul de a-L numi pe Dumnezeu Tatăl lor, nici să se gândească la El ca fiind Tatăl lor. Singurii care au dreptul de a-L numi pe Dumnezeu “Tatăl nostru” sunt cei care au intrat în relaţie de legământ cu El prin Cristos. Prin această relaţie apostolul Ioan spune: “Acum suntem copii ai lui Dumnezeu”.

Încă nu suntem în Împărăţie ca să fim fii ai lui Dumnezeu fără imperfecţiune; dar în viitor, în momentul “schimbării” noastre, vom fi “copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi” şi vom fi ca Domnul nostru şi-I vom împărtăşi gloria. Dar în prezent suntem fii ai lui Dumnezeu şi avem acest privilegiu binecuvântat, această onoare de a-L numi pe Dumnezeu Tatăl nostru, fiindcă am primit Spiritul Său cel sfânt. Avem această comoară a Spiritului sfânt în vase pământeşti şi umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Toţi cei care au intrat în Corpul lui Cristos prin consacrare deplină sunt fii ai lui Dumnezeu prin credinţă, şi le este permis să se numească astfel, să-L recunoască drept Tatăl lor şi să se gândească la faptul că mărturia scripturilor se referă în totalitate la ei.

Fii Ai Lui Dumnezeu Prin Credinţă

Dar întrebarea este, de ce a folosit Domnul aceste cuvinte către ucenicii Săi înainte de a Se prezenta înaintea lui Dumnezeu şi de a face o atribuire a meritului Său pentru ei? Oare nu erau ei încă sub Legământul Legii? Răspundem, da. Erau încă sub Legământul Legii. Doar prin credinţă le-a fost permis să-L numească pe Dumnezeu Tatăl lor. Ei acceptaseră pe Cristos ca fiind Calea, Adevărul şi Viaţa, şi acceptaseră pe Isus ca fiind Trimisul lui Dumnezeu, acela care în final va îndeplini tot ceea ce a venit să facă. Ei urmau să-şi arate credinţa numindu-L pe Dumnezeu Tatăl lor, numindu-se pe ei fii Lui Dumnezeu — deşi găsim că de fapt n-au vorbit despre ei ca fiind fii ai lui Dumnezeu.

După câtva timp de la moartea Domnului nostru, credinţa lor a început să înţeleagă acest privilegiu. Evreilor le-ar fi fost frică să-şi spună fii ai lui Dumnezeu, sau să-L numească Tatăl lor. Dacă ar fi vorbit despre ei ca fiind fii ai lui Dumnezeu, ar fi crezut că fac ceva condamnabil. Când Isus a spus că este Fiul lui Dumnezeu, ei au spus că huleşte. Ioan 5:18; Luca 22:70,71.

Găsim din context că Domnul ne sfătuieşte să nu ne gândim, când ducem cererile noastre înaintea Tatălui, că acestea sunt pentru informarea Sa. Practic Domnul nostru a spus: “Voi n-aveţi un Tată ignorant. Păgânii fac mari cereri când se roagă, ca şi cum Dumnezeul lor ar dormi sau ar fi indiferent. Dar voi, ca ucenici ai Mei, ştiţi că Dumnezeu este Tatăl vostru ceresc; şi cum un tată pământesc bun îşi iubeşte copilul şi face pregătiri pentru el, tot aşa Tatăl vostru ceresc ştie lucrurile de care aveţi nevoie înainte de a I le cere. Nu trebuie să-I daţi sfaturi, căci El vă cunoaşte nevoile mai bine decât voi şi ştie că unele dintre lucrurile pe care le cereţi v-ar fi dăunătoare”.

Scopul Divin În Răspunsul La Rugăciune

Atunci de ce mai cerem dacă El este Tatăl nostru, şi ca un Tată iubitor Se îngrijeşte de tot ce avem nevoie? Răspundem că instrucţiunea de a ne ruga are ca scop să ne dăm seama mai mult că toate binecuvântările vin de la Tatăl nostru ceresc; altfel riscăm să pierdem o mare binecuvântare spirituală din meditarea la dragostea şi grija Sa. El nu vrea ca noi să primim binecuvântarea la fel cum copacii absorb umezeala. Vrea să fim inteligenţi, să ne gândim că El este Tatăl nostru. El ne cunoaşte nevoile şi Se îngrijeşte de ele. Vrea să practicăm credinţă în privinţa grijii Sale şi a tuturor lucrurilor promise.

Scopul divin în răspunsul la rugăciune este deci ca să ne fie stimulată credinţa în legătură cu primirea zilnică a binecuvântărilor — atât naturale cât şi spirituale. Domnul ştie care sunt lucrurile de care lumea are nevoie şi face o pregătire generală pentru ea. El a făcut deja un plan prin care lumea se va întoarce în cele din urmă ca fii pe plan uman, şi face ca toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele lor într-un mod general şi larg. Dumnezeu are un Plan mare de răscumpărare prin Isus, şi un Plan mare de înălţare a Bisericii ca să fie împreună cu Domnul ei în Împărăţia cerească. Atunci acea Împărăţie va revărsa binecuvântări pe pământ pentru îndepărtarea blestemului şi pentru Restabilirea omenirii la perfecţiunea originară a lui Adam în Eden.

În măsura în care cineva are urechi de auzit, este bine să i se spună aceste lucruri bune. Dar numai cei ce au urechi de auzit trebuie să fie în mod special instruiţi în acest timp prezent. Cunoştinţa harului lui Dumnezeu acuma este în mod special pentru cei chemaţi. Este permis ca restul omenirii să rămână în ignoranţă. Este foarte potrivit pentru ei, pe măsură ce încep să se trezească, să audă şi să înţeleagă puţin; dar suntem siguri că lumea nu poate vedea lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. După cum ne spune apostolul: “Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”. Şi iarăşi ne spune: “...Duhul cercetează toate, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. 1 Corinteni 2:14, 10.

Cine se poate ruga

Domnul nu are de-a face cu lumea, căci nu este în relaţie de legământ cu El, de aceea ea nu poate să-I fie plăcută. El a încetat să mai aibă legătură cu lumea când a fost condamnată în Adam. N-a avut drept la viaţă. A păcătuit şi trebuia să moară. El încă n-a completat aranjamentul de vindecare a încălcării. Este în cursul pregătirilor pentru acel aranjament al Noului Legământ de restabilire a omenirii.

Singurii care au acum o relaţie cu El sunt membrii Corpului lui Cristos. “Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.” Dacă rupem relaţia cu Cristos, nu mai avem dreptul de a ne ruga. Dar dacă păstrăm această relaţie, dacă Cuvântul Lui rămâne în noi, dacă ne conformăm vieţile după voinţa Lui şi dacă suntem în armonie cu voinţa Sa şi cu Spiritul Cuvântului Său, putem să cerem şi vom primi.

Cei care rămân cu totul în Cristos nu vor vrea decât să se facă voia lui Dumnezeu. Şi dacă în ei va rămâne din plin Cuvântul Său,vor şti ce este potrivit să ceară. Dar dacă ar fi în necunoştinţă de voinţa lui Dumnezeu în acea chestiune, atunci ar spune cu siguranţă: “Nu voia mea, ci a Ta să se facă!” Aşa că orice ar cere, ar primi, pentru că doresc să se împlinească voinţa lui Dumnezeu.

COMPĂTIMIREA LUI DUMNEZEU faŢĂ de POPORUL SĂU

“Căci aşa zice Cel Prea Înalt a cărui locuinţă este veşnicia şi al cărui Nume este sfânt: “Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să reînsufleţesc inimile zdrobite.”” Isaia 57:15.

R 5217 W. T. W. T. 15 aprilie 1913 (pag. 115-116)

IEHOVA este Cel Înalt şi Înălţat care locuieşte în eternitate. Înainte de a fi făcuţi munţii sau dealurile, înainte de a fi creat Întâiul-născut, El este Dumnezeu. Către Moise la rugul aprins, El a spus: “EU SUNT CEL CE SUNT” (Exod 3:14). Dumnezeul nostru este foarte mare, foarte înţelept, foarte înălţat. Totuşi, Scripturile ne arată că este şi foarte compătimitor. Este un Dumnezeu al Milei şi al Iubirii.

Pasajul din care este luat textul ne spune că dacă Dumnezeu ar fi să se lupte cu omenirea, rezultatul ar fi că neamul omenesc ar fi şters din existenţă. Dar El Îşi aduce aminte că suntem ţărână şi are compasiune faţă de noi. În această privinţă El este diferit de dumnezeii păgânilor care sunt dominatori, aparent puşi pe răzbunare asupra celor aflaţi sub puterea lor.

Pe lângă că este foarte măreţ şi înălţat, Dumnezeul nostru este compătimitor în special faţă de cei cu inima zdrobită şi mâhnită, al căror duh este umilit, care îşi dau seama că sunt imperfecţi, care doresc să fie în armonie cu El şi să locuiască în sfinţenie. De aceştia este mereu aproape — să învioreze duhul celor mâhniţi, să le dea putere. El nu îi va călca în picioare, cum fac mulţi puternici ai pământului cu supuşii lor, ci îi va ajuta în calea cea dreaptă şi va înviora inima celor mâhniţi. Aceştia trebuie să ştie că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al compătimirii, al milei şi al dragostei, care Îşi găseşte plăcerea în a le înviora inimile şi în a-i aduce din nou în armonie cu El, dacă sunt dornici să se lase conduşi.

Descurajarea O Condiţie Favorabilă

Există deosebire între o inimă zdrobită şi o inimă mâhnită. O inimă este zdrobită când este apăsată de jale şi întristare; o inimă este mâhnită când are în mod continuu o întristare ascunsă, adâncă pentru fapte care nu sunt în conformitate cu dreptatea. O voinţă zdrobită nu este neapărat acelaşi lucru; căci sunt din aceia care au o voinţă zdrobită, dar care nu sunt supuşi voinţei Divine.

A fi pocăit înseamnă a fi cu totul supus Voinţei Divine şi implică o schimbare a atitudinii mintale faţă de păcat. Această condiţie umilă şi descurajată devine foarte favorabilă dacă persoana caută ajutor divin, dacă devine supusă Domnului şi gata să-I împlinească voia. Aceştia cu siguranţă vor primi binecuvântarea lui Dumnezeu; căci Domnul este foarte aproape de toţi cei cu inima zdrobită. Pentru o astfel de persoană, drumul către o deplină consacrare este foarte scurt.

Dacă cei cu inima mâhnită se vor supune Domnului, El îi va scăpa de greutăţile lor şi îi va aduce într-un loc larg, cum spune profetul David (Ps. 18:19). Aceasta nu înseamnă neapărat că îi va scăpa din necazuri financiare, dar că le va da pace şi odihnă, care sunt mai bune decât banii. Dacă au probleme familiale, vor găsi în El un Prieten mai bun, care poate şi vrea să le ofere consolare şi înviorare mai bune.

Veniţi nemângâiaţilor, oriunde-aţi fi,

Veniţi la tronul milei, cu înfocare îngenuncheaţi;

Aduceţi-vă inima rănită, aduceţi-vă suferinţa;

Pământul nu are necaz pe care cerul să nu-l

poată vindeca.

Bucuria celor disperaţi, lumina celor rătăciţi,

Speranţa celor pocăiţi, eternă şi pură!

Aici vorbeşte Mângâietorul, tandru spunând,

Pământul nu are necaz pentru care cerul să nu

aibă leac.

Metoda Domnului de eliberare

Scripturile ne asigură că “Nu este nici unul drept, nici unul măcar”. Există însă o dreptate relativă pe care Dumnezeu o poate aproba. Cei ce caută să fie în armonie cu El după toate puterile lor, care umblă pe căile dreptăţii şi în acelaşi timp se încred în sângele preţios al Răscumpărătorului nostru — despre aceştia se spune că sunt drepţi. Despre aceştia se spune: “Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi săturaţi.” Matei 5:6.

Această clasă va avea totuşi necazuri. Scripturile ne spun că toţi cei care vor duce o viaţă evlavioasă vor suferi (Fapt. 14:22; 2 Timotei 3:12; Romani 5:3-5). Motivul pentru care se întâmplă aceasta este că lumea merge în direcţie opusă dreptăţii — pe calea egoismului şi a mulţumirii cărnii. Citim: “Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2:15). Aceasta este adevărat în special în acest Veac Evanghelic, când unii umblă în urmele Învăţătorului. A fost de asemenea adevărat şi în Veacul Iudeu, când unii au căutat să umble în căile neprihănirii. Domnul i-a eliberat din necazurile lor, nu în sensul că i-a ferit de încercări, ci nu a permis să fie copleşiţi de dificultăţi.

Vrednicii din vechime au apreciat pe deplin favoarea Divină exercitată pentru ei şi au acceptat cu bucurie răpirea averilor lor, ca să primească şi mai departe aceeaşi favoare şi mai mari binecuvântări în curând. Dumnezeu i-a eliberat din încercările şi dificultăţile lor, nepermiţând ca acestea să-i copleşească. Aceasta a fost adevărat şi cu privire la Domnul nostru şi este adevărat şi cu privire la Biserică. Dumnezeu ne scapă şi pe noi din încercări şi dificultăţi, ca să nu fim apăsaţi mental de ele, cum sunt alţii. El ne va susţine şi ne va sprijini în experienţele noastre şi în final ne va scăpa de ele dându-ne o parte în Întâia Înviere.

Fiii adoptivi ai lui Dumnezeu din acest Veac Evanghelic, în special sunt asaltaţi de probe şi dificultăţi. Dacă ar cădea totuşi, faptul că s-au poticnit nu-i va face să se simtă ca şi cum ar merge înapoi în păcat, dacă inima lor este de felul potrivit. Chiar din contră, vor simţi ca apostolul Petru, care, când alţii se poticneau, a spus: “Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6:68). Poporul adevărat al lui Dumnezeu nu are dorinţa de a merge la altcineva decât la El. Dacă se poticnesc, îşi revin, se folosesc de aranjamentele Sale pentru iertare şi merg mai departe. Prin aceste poticniri ei află despre slăbiciunile lor şi se întăresc ca să fie tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Efeseni 6:10.

Un om drept nu va cădea în păcat. Cel mai mult ce i s-ar putea întâmpla ar fi să se poticnească. Sunt mai multe cauze de poticnire. Dar dacă inima este potrivită, se va ridica din nou; căci Domnul îi va arăta că a greşit şi îi va arăta calea ca să-şi revină. Dacă iubeşte dreptatea, va dori să continue să meargă către ceea ce este drept, corect, aprobat de Domnul, chiar dacă s-ar poticni de multe ori. Ps. 37:23, 24; Prov. 24:16.

Dovada favorii lui Dumnezeu

În ceea ce priveşte omenirea, suntem ruinaţi din cauza căderii. Se cuvine deci să fim foarte umili, să ne vedem micimea şi condiţia noastră căzută. Se cuvine să avem remuşcări, să fim foarte mult împotriva păcatului, să simţim că păcatul este marea boală a întregii rase umane şi că Dumnezeu nu va fi în armonie cu nimic decât cu ceea ce este drept şi sfânt.

Prin urmare, toţi cei care vor să fie în armonie cu Dumnezeu trebuie să se pocăiască în privinţa neajunsurilor lor şi să aprecieze standardele Lui înalte — standardele Lui sfinte. În schimb, El îi informează pe aceştia că vor avea parte de compătimirea Sa şi vor avea sprijinul Său. El apreciază atitudinea mentală în care se află; şi, prin urmare, după cum spune textul nostru, este gata să învioreze duhul celor smeriţi şi zdrobiţi. Acestora le va arăta mântuirea Sa; altora nu.

Numai cei cu mintea smerită îşi pot evalua starea. Dumnezeu nu numai că le va înviora duhul, dar este gata să-i ridice şi să-i facă din nou fii ai Săi, cu toate binecuvântările pe care aceasta le implică. În prezent El are această atitudine faţă de cei smeriţi şi zdrobiţi din prezent şi întotdeauna a avut acest spirit faţă de cei smeriţi şi zdrobiţi. În timpul domniei lui Cristos, această clasă smerită va avea favoarea şi binecuvântarea Sa. Doar cei smeriţi şi zdrobiţi au ocazia să devină împreună-moştenitori cu Domnul nostru.

Dumnezeu Se împotriveşte celor mândri. Celor smeriţi le dă har şi le deschide ochii înţelegerii. Ei devin copiii Săi pentru că sunt în atitudinea de a-I primi binecuvântările şi de a fi îndrumaţi de instrucţiunile Sale. Textul nu se aplică doar la timpul prezent, ci şi la veacul viitor. “Treceţi, treceţi pe porţi! Pregătiţi calea poporului! Croiţi, croiţi drum, daţi pietrele la o parte! Ridicaţi un steag peste popoare!” (Isaia 62:10). Aceste cuvinte sunt intenţionate să indice pregătirile pentru Veacul care vine. Nu este nici o prevedere pentru cei mândri, nici una pentru cei trufaşi, nici una pentru cei conştienţi de sine — ci numai pentru cei smeriţi.

Dacă Dumnezeu are aceste binecuvântări în păstrare numai pentru cei smeriţi, şi dacă cei smeriţi sunt într-un număr mic în prezent, ce se întâmplă cu restul omenirii? Dumnezeu permite acum o influenţă de umilire să lucreze cu oamenii, care să-i înveţe umilinţa şi să-i facă zdrobiţi în inimă. Însă aceasta va fi în mai mare măsură în Veacul viitor. “Când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea” (Isaia 26:9). Toate binecuvântările vor fi peste cei zdrobiţi şi smeriţi. Şi aceasta va fi atât de evident în faţa oamenilor, încât toţi vor şti că s-a produs o schimbare.

Acum cei smeriţi şi zdrobiţi sunt călcaţi în picioare în stradă. Cei mândri sunt fericiţi. “Acum fericim pe cei mândri; da, cei ce practică răutatea sunt zidiţi; da, ei ispitesc pe Dumnezeu şi scapă” (Maleahi 3:15). Dar în noua Împărăţie, oricine se va înălţa va fi smerit, şi cine se va smeri va fi înălţat (Luca 14:11). Dumnezeu a prevăzut o mie de ani pentru educarea tuturor. O mie de ani poate să pară puţin pentru o asemenea lucrare, când ştim că de şase mii de ani lucrurile merg prost. Dar trebuie să ţinem cont că în aceşti şase mii de ani mulţi au trăit foarte puţin — mulţi au murit în pruncie.

În noua ordine a lucrurilor aceasta se va schimba şi fiecare va trăi mai mult. “Nu vor mai fi în el copii care trăiesc puţine zile, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr, şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos” (Isaia 65:20). “Voi face din judecată îjustiţieş o linie şi din dreptate un fir cu plumb; şi grindina va surpa locul de scăpare al neadevărului şi apele vor îneca adăpostul ascuns.” Isaia 28:17.

Atunci nu va mai fi nevoie ca unul să zică altuia, ““Cunoaşte pe Domnul. Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul”” (Ieremia 31:34). Standardul înalt pe care Îl are Dumnezeu pentru poporul Său va fi recunoscut. Atunci toţi cei care au smerenie şi o stare potrivită a inimii vor veni în armonie cu Dumnezeu. Toţi cei care vor refuza să vină în armonie cu Dumnezeu vor primi plata păcatului — Moartea a Doua.

oricare timp. Totuşi trebuie să se facă o deosebire. Iosif a trăit înainte de timpul conceperii de spirit, şi prin urmare a fost doar un om natural, nu un creştin. A trăit înainte de timpul Bibliei, înainte de timpul propovăduirii şi al Şcolilor Duminicale. El doar a moştenit de la tatăl său o puternică credinţă în Dumnezeul lui Avraam, care a promis că, în cele din urmă, prin urmaşii lui Iacov va veni o binecuvântare pentru toţi oamenii. Iosif, care era unul din acea familie, a venerat pe Dumnezeu şi a căutat să trăiască umilit, nobil. Credincioşia sa faţă de Dumnezeu şi încrederea sa în Făgăduinţa lui Dumnezeu i-a servit ca o cârmă care i-a condus şi îndrumat toate afacerile vieţii. Tot ce a făcut a fost pentru a plăcea lui Dumnezeu şi a câştiga aprobarea Lui.

O astfel de credincioşie a fost probabil ceva rar în acel timp, după cum este şi astăzi, şi răsplata a fost avansarea lui Iosif la cea mai înaltă poziţie în casa stăpânului său – cea de administrator. Conştiinciozitatea l-a făcut să fie atent, econom şi înţelept; şi stăpânul său a putut şi a încredinţat totul în grija sa. Tinerii de felul lui Iosif sunt foarte preţuiţi peste tot astăzi – da, ei au fost preţuiţi în orice perioadă a istoriei lumii – oameni de încredere, credincioşi, economi, înţelepţi; şi toate aceste calităţi merg împreună cu evlavia – cu credinţa în Dumnezeu şi cu înţelegerea responsabilităţii faţă de El.

Dar exact în culmea prosperităţii lui Iosif, a venit dezastrul. Statornicia faţă de principiu a supărat-o pe stăpâna lui. Ea l-a acuzat pe nedrept; şi a fost aruncat în închisoare şi făcut să pară vinovat de o nelegiuire ticăloasă, necredincios stăpânului şi binefăcătorul său. Totuşi, tot timpul a fost nevinovat; dar numai Dumnezeu şi el însuşi cunoşteau această nevinovăţie. Adversarul a făcut ca dovezile circumstanţiale să pară atât de puternice încât vina lui Iosif n-a fost pusă la îndoială. Poetul Shakespeare a remarcat acest aspect al slăbiciunii umane prin aceste cuvinte: “Nici iadul nu are o furie mai mare ca o femeie dispreţuită”.

Cât de ciudat pare ca Dumnezeu să permită o astfel de pacoste să cadă asupra vieţii unuia care căuta să umble în căile dreptăţii! Ne putem imagina nedumeririle lui Iosif că a fost lovit de acest rău, şi zicem împreună cu profetul: „Acum fericim pe cei mândri; da, cei ce practica răutatea sunt zidiţi; da, ei ispitesc pe Dumnezeu şi scapă!” În timp ce toţi care voiesc să trăiască în evlavie sunt persecutaţi.

Dar evident, Iosif nu şi-a permis să se îndoiască de Înţelepciunea Providenţei divine, care l-a dus în închisoare în Egipt, după cum nu şi-a permis nici să pună la îndoială Înţelepciunea aceleiaşi Providenţe divine care a permis să fie vândut ca sclav în Egipt. Credinţa lui în Dumnezeu a rezistat la probă. El a devenit mai tare când s-a văzut oprit de la toate speranţele şi ambiţiile pământeşti – mort faţă de lume. Cu atât mai mult a cultivat credinţa în Atotputernicul; cu atât mai mult s-a hotărât că va trăi corect, sobru, reverenţios cu orice preţ. Chiar şi în închisoare, credincioşia, inteligenţa şi bunătatea lui generală au fost recunoscute. El a devenit omul de încredere şi ajutorul temnicerului. Un astfel de caracter, indiferent cât de trădat, interpretat greşit şi calomniat, în cele din urmă se va recomanda el însuşi celor cu care este în legătură apropiată. Şi principiul este valabil şi astăzi ca şi atunci.

Visurile paharnicului Şi ale pitarului

Regulile închisorilor din trecut erau mai puţin metodice decât în prezent. Iosif stătuse în închisoare câţiva ani, probabil fusese uitat, şi ar fi putut continua să stea acolo un timp nedefinit, dacă nu s-ar fi întâmplat un lucru care să aducă cazul lui la cunoştinţa oficialilor. Când avea douăzeci şi opt de ani, doi dintre marii oficiali au fost aruncaţi în închisoare pentru că Faraonul s-a simţit ofensat de conduita lor. Unul din aceştia era secretarul şi majordomul împăratului, sau paharnicul. Celălalt era şeful departamentului său culinar.

Iosif, ca supraveghetor general al închisorii, a venit în contact cu aceşti oameni, a observat tristeţea feţei lor şi le-a oferit compătimire. Ce exemplu nobil! În loc să umble abătut, deplângându-şi soarta, Iosif a fost vesel, încrezându-se în Dumnezeu şi aşteptând ceva împrejurare prin care Dumnezeu în cele din urmă îi va deschide calea. Un astfel de caracter nobil poate găsi întotdeauna timp să spună un cuvânt de consolare celor în necaz! Ce exemplu pentru oamenii lumeşti din ziua de astăzi! Ce exemplu pentru creştinii din ziua de astăzi, care au mai mare avantaj în atâtea feluri.

Există unii care ne spun că rasa noastră se ridică atât de repede de la natura animală brută prin procesele evolutive, încât ar putea să se presupună că Iosif, care a trăit cu aproximativ patru mii de ani în urmă — două mii de ani după crearea lui Adam – ar fi fost aproape un animal, numai puţin diferit de maimuţă. Dar ce vedere diferită ne este dată despre el prin această mică povestire, care nu face nici o încercare de a scoate o morală din experienţele sale, ci doar le relatează ca fapte!

Când Iosif a aflat că cei doi oficiali care erau prizonieri erau necăjiţi din cauza viselor impresionante, el s-a oferit să le interpreteze. Un vis a fost încurajator şi celălalt descurajator. El i-a spus paharnicului că peste trei zile va fi din nou în favoarea împăratului, dar l-a informat pe pitar că peste trei zile va fi executat. Apoi Iosif, atent la faptul că avea datoria de a-şi obţine propria libertate, l-a îndemnat pe paharnic – cel pe care-l încurajase şi-l ajutase – ca atunci când va fi în libertate să-şi amintească de mângâietorul său şi să facă ceva ca să aducă acest caz al său înaintea autorităţilor competente, încât să poată fi ascultat şi dacă era posibil să fie eliberat.

Dar vai, împietrirea inimii atât de răspândită! Paharnicul a uitat cu totul de Iosif, prietenul său din închisoare, timp de doi ani! Atunci chestiunea i-a fost adusă în atenţie prin visul lui Faraon; căci nici unul din înţelepţii Egiptului nu l-au putut interpreta. Cu scuze pentru neglijenţa sa, paharnicul i-a spus împăratului despre experienţele cu visul său şi al pitarului în închisoare şi despre minunatul tânăr Iosif, care, prin ceva putere primită de la zei, a interpretat visele lor, exact cum s-au dovedit a fi.

În timpul acestor doi ani, fără îndoială că Iosif a sperat mult şi a aşteptat unele schimbări în cazul său. Nu ne îndoim că în loc de a slăbi în ceea ce priveşte credinţa în Dumnezeu, el s-a prins mai mult de Domnul şi şi-a dat seama că experienţele sale trebuiau să fie spre bine. Şi aşa au fost; pentru că la vârsta de treizeci de ani — când a ajuns la maturitate sub legea din vechime – Faraonul a trimis după el ca să-i interpreteze visurile şi l-a răsplătit foarte mult.

Visurile lui faraon interpretate

Faraon a relatat cele două visuri ale sale. În primul a văzut şapte vaci grase şi frumoase, şi puţin mai târziu acelaşi număr de vaci slabe şi urâte – cele mai urâte pe care le văzuse vreodată. În vis, vacile slabe au mâncat pe cele grase şi n-au arătat mai bine. În al doilea vis, împăratul a văzut o tulpină de grâu care a ieşit din pământ, care avea şapte spice pline şi sănătoase, şi apoi a văzut altă tulpină cu şapte spice veştejite, care nu erau bune de nimic. Cele din urmă le-au înghiţit pe cele dintâi, dar n-au arătat mai bine.

Tânărul Iosif a explicat rapid visurile; dar înainte de aceasta i-a spus foarte clar împăratului că interpretarea nu venea de la el, ci de la Dumnezeu. Astfel a exemplificat învăţătura scripturală, „Recunoaşte-L în toate căile tale” şi „El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima”. Prov. 3:6; Psalmul 37:4.

Iosif a explicat că cele două visuri se refereau la aceeaşi chestiune – ele învăţau împreună că vor fi şapte ani de mare belşug în Egipt şi că aceştia vor fi urmaţi de şapte ani de foamete, care vor consuma complet tot surplusul anilor îmbelşugaţi. Continuând, Iosif a oferit sugestia că, evident, Dumnezeu a dorit ca această informaţie să fie folosită de Faraon, şi a recomandat ca de îndată să fie numit un agent special al împăratului care să cumpere tot surplusul de grâne în cei şapte ani de belşug şi să-l depoziteze pentru a fi folosit în cei şapte ani de foamete.

Faraonul foarte înţelept a acceptat şi cu manifestare de mare lărgime a minţii şi cu dorinţă de a servi interesele poporul său, l-a numit cu promptitudine pe însuşi Iosif să fie cumpărătorul surplusului de grâu din anii de abundenţă, să aibă deplina însărcinare a acestei chestiuni şi să se ocupe de distribuirea lui în anii următori de foamete.

Astfel Iosif a păşit afară din închisoare într-un contract de patrusprezece ani. De la suferinţă din cauza calomniei, a păşit brusc într-o poziţie de cea mai înaltă autoritate, lângă Faraon, în cel mai mare imperiu din acele zile. Putem să ne îndoim că mâna lui Dumnezeu a fost în chestiunea succesului şi înălţării lui Iosif? Desigur că nu! Nici să nu deducem lipsa de favoare în experienţele de adversitate ale lui Iosif. Dimpotrivă, putem gândi în mod sigur că lecţiile adversităţii sale au fost numai pregătiri pentru experienţele ulterioare ca logos sau purtător de cuvânt al lui Faraon în toată împărăţia.

Ni se aminteşte din nou despre lecţia de acum o săptămână – că experienţele lui Iosif au fost tipice pentru experienţele lui Isus şi ale Bisericii, urmaşii Lui. Biblia ne asigură că harurile umilinţei şi răbdării sunt strâns legate de iubire şi loialitate. Sfântul Pavel ne aminteşte de aceasta când declară: “Dacă sunteţi scutiţi de disciplinare … sunteţi nişte copii nelegitimi, iar nu fii.” “Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl”? El ne aminteşte că “Domnul disciplinează pe cine-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte”. Evrei 12:6-8.

Aşa a fost cu Isus şi cu toţi apostolii credincioşi, şi tot aşa a fost cu toţi urmaşii lui Isus de-a lungul acestui Veac Evanghelic. Fără îndoială va continua să fie adevărat în cazul întregii Biserici consacrate. Fiindcă Domnul Isus iubeşte aceste caractere nobile, El le consideră vrednice de încercări şi probe, disciplinări etc. Acestea sunt necesare pentru a-i califica pentru poziţii de onoare, glorie şi nemurire şi de mare responsabilitate, la care Tatăl L-a chemat pe Isus şi pe fraţii Lui, Biserica.

Valoarea Adversităţii

Iubirea specială a lui Iacov pentru fiul său Iosif s-a manifestat prin favoritism – haina sau veşmântul princiar etc. Foarte probabil că el l-ar fi răsfăţat pe fiul său, dacă Providenţa divină n-ar fi intervenit să-l scoată cu totul de sub controlul tatălui său. Mulţi taţi, în special cei bogaţi, au făcut greşeli similare. De aceea fiii bogaţilor nu sunt întotdeauna o cinste pentru taţii lor.

Marele Tată Ceresc însă nu face astfel de greşeli. Poporul Lui este asigurat că încercările şi dificultăţile sunt mai degrabă semne ale relaţiei lor cu Dumnezeu şi ale grijii Sale iubitoare faţă de ei. Adevărat, această grijă providenţială este restrânsă: “Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. Relaţiile Sale speciale sunt cu poporul Său consacrat – cei care au intrat în legământ cu El, care au devenit servitorii şi copiii Lui. Doar acestora le aparţine promisiunea că „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său”. Romani 8:28.

În timp ce această chemare specială i se aplică în mod deosebit Bisericii acestui Veac Evanghelic, există un sens în care li s-a aplicat evreilor, încă din timpul lui Avraam. Iosif aparţinea acestei linii care a fost în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Aceasta explică relaţia lui Dumnezeu cu el, mai degrabă decât cu alţi tineri din alte familii, din afara celei a lui Avraam. În legătură cu aceasta, este vrednic de remarcat că israeliţii au trecut prin multe experienţe de încercare pentru că au fost poporul lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi intrat în relaţie de legământ cu Dumnezeu, ei ar fi putut scăpa de multe din acele experienţe. Dar dacă ar fi scăpat de încercări şi dificultăţi, ar fi pierdut şi anumite privilegii şi binecuvântări. Şi binecuvântările pe care le dă Dumnezeu întotdeauna cântăresc mai greu decât adversităţile care le pregătesc.

Alegerile Iudee Şi Creştină

Aceasta ne aminteşte că Biblia declară că poporul evreu, şi mai apoi creştinii, sunt Aleşii lui Dumnezeu – Poporul ales al lui Dumnezeu — Sămânţa lui Avraam, naturală şi Spirituală. Ambele au oferte de binecuvântări de la Dumnezeu, care nu sunt acordate altor popoare; şi în ambele cazuri experienţele grele trebuie să li se potrivească celor aleşi pentru gloriile viitoare la care au fost invitaţi.

Cu toate acestea, Dumnezeu are rezervată o mare binecuvântare şi pentru cei care nu sunt aleşi. În timpul domniei de o mie de ani a lui Mesia, Biserica aleasă, numai cei evlavioşi, vor fi moştenitori împreună cu Mesia în marea Împărăţie a lui Dumnezeu, care va prelua atunci controlul pământului. Atunci vor fi folosiţi şi Aleşii dintre evrei, în altă parte a lucrării, în cooperare cu Biserica Creştină, unii pe plan ceresc, iar ceilalţi pe plan pământesc. Prin aceste două Israeluri va fi turnată binecuvântarea lui Dumnezeu peste toate naţiunile, neamurile, popoarele şi limbile.

Cu toate că Dumnezeu n-a supravegheat în mod special afacerile decât ale acestor două clase alese, totuşi vedem că El a permis, într-un mod general, ca peste întreaga familie umană să vină mari lecţii de adversitate. După cum încercările şi dificultăţile speciale ale claselor alese sunt intenţionate să lucreze pentru ele binecuvântări speciale şi calificare pentru marea lucrare a lor ca agenţi ai lui Dumnezeu, tot aşa necazul general al lumii va da lecţii generale care vor fi folositoare pentru toţi oamenii, dându-le tuturor experienţe cu păcatul şi moartea – astfel învăţându-i păcătoşenia peste măsură a păcatului.

În curând, când Împărăţia lui Mesia va fi stabilită, când Satan va fi legat, când domnia dreptăţii va începe, când blestemul va fi ridicat, când în locul acestuia va curge binecuvântarea – atunci toate lecţiile tristeţii şi lacrimilor şi plânsului şi morţii se vor dovedi valoroase. Omenirea va aprecia marile binecuvântări ale lui Dumnezeu în viitor, în foarte mare contrast cu relele şi necazurile din prezent. În curând, când vor fi învăţat pe deplin şi concludent că toate aceste necazuri şi lacrimi sunt rezultatul încălcării legilor lui Dumnezeu şi al nesocotirii poruncilor Lui, fără îndoială lecţia nu va fi uitată niciodată.

Oriunde a mers plugul necazului, a servit ca să brăzdeze solul înţelenit şi să-l pregătească pentru sămânţa Adevărului şi harului divin. Veacul următor, sub domnia binefăcătoare a lui Mesia, va fi timpul pentru semănarea seminţelor cunoştinţei lui Dumnezeu şi aprecierii caracterului şi Planului Său glorios. Fără îndoială rezultatele vor fi glorioase, după cum declară Scripturile. În cele din urmă toţi vor participa la aceste binecuvântări, veşnic, cu excepţia celor care cu bună ştiinţă le vor refuza, alegând păcatul, nu dreptatea, în Ziua aceea, când cunoştinţa Adevărului va fi dată tuturor şi când ajutorul pentru dreptate va fi evident.