BABILONUL ACUZAT ÎN FAŢA MARII

CURŢI DE JUSTIŢIE

Puterile civile, sociale şi eclesiastice ale Babilonului, creştinătăţii — Acum sunt cântărite în balanţă — acuzarea puterilor civile — acuzarea sistemului social actual — acuzarea puterilor eclesiastice — Chiar acum, în mijlocul festivităţilor lui, se poate urmări scrisul de pe perete prevestind soarta lui şi poate fi citit clar, chiar dacă judecata nu este încă completă

„Dumnezeu, da, chiar Dumnezeu, Domnul a vorbit şi a chemat pământul, de la răsăritul soarelui până la asfinţitul lui.” „El va striga spre ceruri [puterile înalte sau conducătoare], sus, şi spre pământ [masele de oameni], ca să judece pe poporul Său [declarat, creştinătatea].”

„Ascultă, poporul Meu, şi voi vorbi; ascultă, Israele [Israelul spiritual nominal — Babilonul, creştinătatea], şi-ţi voi da mărturie. ... Dumnezeu zice însă celui rău: «Ce tot înşiri tu legile Mele şi ai în gură legământul Meu, când tu urăşti mustrările şi arunci cuvintele Mele înapoia ta? Dacă vezi un hoţ, te uneşti cu el şi te însoţeşti cu cei ce sunt adulteri. Dai drumul gurii la rău şi limba ta urzeşte viclenie. Stai şi vorbeşti împotriva fratelui tău [sfinţii adevăraţi, clasa grâu], defăimezi pe fiul mamei tale. Iată ce ai făcut şi Eu am tăcut. Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra şi îţi voi pune totul sub ochi!

Luaţi seama dar, voi, care uitaţi pe Dumnezeu, ca nu cumva să vă sfâşii şi să nu fie nimeni să vă scape!” Ps. 50:1, 4, 7, 16-22.

CA O CONSECINŢĂ logică a marii creşteri a cunoştinţei asupra fiecărui subiect, acordată providenţial în această „zi a pregătirii” pentru domnia Milenară a lui Cristos, puterile ((76)) civile şi eclesiastice ale creştinătăţii, Babilonul, sunt cântărite acum în balanţele Dreptăţii, în faţa întregii lumi. Ceasul judecăţii fiind venit, Judecătorul este acum pe scaunul său; martorii — publicul general — sunt prezenţi; şi la această etapă a procesului „puterile care sunt” au permisiunea să audă acuzaţiile şi apoi să vorbească în apărarea lor. Cazurile lor sunt judecate public şi toată lumea priveşte cu interes intens şi febril.

Obiectivul acestui proces nu este să convingă pe marele Judecător de starea reală a acestor puteri; căci suntem deja avertizaţi de soarta lor prin „cuvântul sigur al prorociei” Sale; şi oamenii pot citi deja pe pereţii sălilor lor de banchet scrierea mâinii misterioase dar fatale — „MENE, MENE, TECHEL, UFARSIN!” Procesul actual, cuprinzând discuţia despre cele drepte şi cele nedrepte, despre doctrine, autorităţi etc., este pentru a arăta tuturor oamenilor caracterul adevărat al Babilonului, aşa încât oamenii, chiar dacă au fost de multă vreme înşelaţi de pretenţiile lui goale, să poată în cele din urmă, prin acest proces de judecată, să-şi dea seama pe deplin de dreptatea lui Dumnezeu în răsturnarea lui finală. În acest proces, pretenţiile lui de sfinţenie superioară şi de autoritate şi numire divină ca să conducă lumea, precum şi multele lui pretenţii doctrinare monstruoase şi contradictorii, sunt puse toate sub semnul întrebării.

Cu ruşine şi tulburare evidentă pe faţă înaintea unei aşa mulţimi de martori, puterile civile şi eclesiastice, prin reprezentanţii lor, conducătorii şi clerul, se străduiesc să dea raportul. Niciodată, în toate analele istoriei, n-a existat o asemenea stare de lucruri. Niciodată înainte nau fost examinaţi, interogaţi şi criticaţi eclesiasticii, oamenii de stat şi conducătorii civili, cum sunt acum la bara judecăţii publice, prin care Spiritul pătrunzător al Domnului acţionează asupra lor, spre marea lor confuzie. ((77)) În ciuda hotărârii şi efortului lor de a evita examinarea şi interogarea spiritului acestor timpuri, ei sunt obligaţi să îndure, şi procesul continuă.

Babilonul cântărit în balanţă

în timp ce masele de oameni cu îndrăzneală provoacă astăzi puterile civile şi eclesiastice ale creştinătăţii să-şi dovedească pretenţiile la autoritate divină de a conduce, nici ei nici conducătorii nu văd că Dumnezeu a acordat, sau mai degrabă a permis o concesionare a puterii* unor astfel de conducători cum putea alege sau tolera omenirea, fie buni fie răi, până la expirarea „Timpurilor Neamurilor”; că în acest timp Dumnezeu a permis lumii în mare măsură să-şi conducă afacerile şi să meargă pe calea sa în privinţa autoguvernării, cu scopul ca astfel făcând, toţi oamenii să poată învăţa că în starea lor decăzută sunt incapabili să se autoguverneze şi că nu merită să încerce să fie independenţi nici de Dumnezeu, nici unul de altul. Rom. 13:1.

Conducătorii şi clasele conducătoare din lume, nevăzând aceasta dar dându-şi seama de ocazia lor şi profitând de masele de oameni mai puţin norocoşi, prin a căror permisiune şi toleranţă, din ignoranţă sau cu bună ştiinţă, au fost de mult susţinuţi la putere, s-au străduit să vâre în masele analfabete doctrina absurdă a numirii divine şi a „dreptului divin al regilor” — civil şi eclesiastic. Şi în scopul continuării acestei doctrine, atât de convenabilă politicii lor, ignoranţa şi superstiţia au fost nutrite şi încurajate multe secole printre mase.

Numai în timpurile recente cunoştinţa şi educaţia au devenit generale. Şi aceasta s-a produs prin forţa circumstanţelor providenţiale, şi nu prin eforturile regilor şi eclesiasticilor. Tiparul şi transportul cu aburi au fost ((78)) mijloacele principale în promovarea lor. Înainte de aceste intervenţii divine, masele de oameni, fiind în mare măsură izolaţi unii de alţii, n-au putut învăţa mult în afară de propriile lor experienţe. Dar aceste mijloace au fost folositoare în producerea unei minunate creşteri a călătoriei şi a schimburilor sociale şi de afaceri, aşa încât toţi oamenii, indiferent de clasă sau stare, pot profita de experienţele altora din întreaga lume.

Acum publicul larg este publicul care citeşte, publicul care călătoreşte, publicul care gândeşte; şi devine repede publicul nemulţumit şi gălăgios, căruia i-a rămas puţin respect faţă de regi şi potentaţi, care au ţinut împreună vechea ordine de lucruri sub care se frământă acum cu atâta nelinişte. Nu sunt decât cam trei sute cincizeci de ani de când o lege a parlamentului englez a făcut o prevedere pentru analfabeţii dintre membrii lui, în aceste cuvinte — „Orice lord sau lorzi din parlament şi orice pair sau pairi din regat care au loc sau voce în parlament, la cererea sau la rugămintea lor, pot pretinde beneficiul acestui act, chiar dacă nu pot citi”. Dintre cei douăzeci şi şase de baroni care au semnat Magna Carta, se spune că numai trei şi-au scris numele, în timp ce douăzeci şi trei şi-au făcut semnele.

Văzând că tendinţa iluminării generale a maselor este spre judecarea puterilor conducătoare şi nu în sprijinul stabilităţii lor, ministrul rus de interne a propus, ca un control al creşterii nihilismului, să oprească educaţia înaltă a membrilor claselor mai sărace. În 1887 el a scos o ordonanţă din care dăm în cele ce urmează un extras: „Gimnaziile, liceele şi universităţile vor refuza de acum încolo să primească în calitate de elevi sau studenţi pe copiii servitorilor casnici, ai ţăranilor, ai meseriaşilor, ai micilor comercianţi, ai fermierilor şi ai altora de condiţie asemănătoare, ai căror urmaşi nu trebuie ridicaţi din cercul căruia îi aparţin, şi să fie conduşi prin aceasta, aşa cum a ((79)) arătat experienţa îndelungată ... să ajungă nemulţumiţi cu soarta lor şi iritaţi împotriva inegalităţilor inevitabile ale poziţiilor sociale existente”.

Dar ziua este prea înaintată pentru ca o astfel de politică să reuşească, chiar şi în Rusia. Este politica pe care a urmato papalitatea în zilele puterii sale, dar care, acea instituţie vicleană îşi dă seama acum că ar fi un eşec, şi sigur ar reacţiona asupra puterii care ar încerca-o. Lumina a răsărit în minţile maselor şi ele nu pot fi trimise în întunericul în care au fost înainte. Cu creşterea treptată a cunoştinţei, sau cerut forme de guvernare republicană, iar cele monarhice au fost cu necesitate modificate mult prin forţa exemplului lor şi prin cererile poporului.

În lumina zorilor zilei noi oamenii încep să vadă că sub protecţia pretenţiilor false, sprijinite de popor în ignoranţa lui de dinainte, clasele stăpânitoare în mod egoist au făcut o marfă din drepturile şi privilegiile naturale ale restului omenirii. Şi privind la pretenţiile celor în autoritate şi cântărindu-le, ajung repede la propriile lor concluzii, în ciuda slabelor scuze oferite. Dar ei înşişi nefiind însufleţiţi de principii ale dreptăţii şi adevărului mai înalte decât clasele stăpânitoare, judecata maselor este tot atât de departe de a fi corectă asupra celeilalte părţi a chestiunii, dispoziţia lor crescândă fiind să ignore în grabă orice lege şi ordine mai degrabă decât să analizeze la rece şi cu calm pretenţiile dreptăţii asupra tuturor părţilor în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

În timp ce Babilonul, creştinătatea — organizarea şi ordinea actuală a societăţii aşa cum este reprezentată de oamenii de stat şi de clerul ei — este cântărit în balanţa opiniei publice, multele lui pretenţii monstruose sunt văzute a fi fără temei şi absurde, iar acuzaţiile grave împotriva lui — de egoism şi neconformare la regula de aur a lui Cristos, al cărui nume şi autoritate le pretinde — au înclinat deja mult ((80)) balanţa şi au ridicat braţul atât de mult încât, chiar acum, lumea nu prea mai are răbdare să audă şi alte dovezi ale caracterului ei într-adevăr anticreştin.

Reprezentanţii lui cheamă lumea să observe gloria împărăţiilor, triumful armelor, splendoarea oraşelor şi palatelor, valoarea şi puterea instituţiilor politice şi religioase ale lor. Ei se străduiesc să retrezească vechiul spirit al patriotismului şi superstiţiei tribale, care înainte se înclina cu respect supus şi adorator în faţa celor în autoritate şi putere; care strigau pătimaş „Trăiască regele!” şi priveau cu respect persoanele celor care pretindeau a fi reprezentanţii lui Dumnezeu.

Dar zilele acelea au trecut: rămăşiţele fostei ignoranţe şi superstiţii dispar repede şi odată cu ele şi sentimentele de patriotism tribal şi de reverenţă religioasă oarbă; iar în locul lor se găsesc independenţa, suspiciunea şi sfidarea, care promit să ducă în curând la conflict mondial — anarhie. Persoanele din diferitele corăbii ale statului vorbesc mânios şi ameninţător căpitanilor şi piloţilor, şi uneori devin chiar răzvrătiţi. Ei pretind că politica actuală a celor de la putere este să-i momească spre pieţele de sclavi ale viitorului şi să facă o marfă din toate drepturile lor naturale şi să-i reducă la robia părinţilor lor. Şi mulţi insistă cu vehemenţă crescândă asupra înlocuirii căpitanilor şi piloţilor actuali şi a lăsării corăbiilor să plutească în derivă în timp ce ei se ceartă între ei pentru autoritate. Dar împotriva acestei vociferări nestăpânite şi periculoase, căpitanii şi piloţii, regii şi oamenii de stat se luptă şi-şi menţin locurile lor de putere, strigând tot timpul către popor: „Jos mâinile! veţi conduce vasul pe stânci!” Apoi vin în faţă învăţătorii religioşi şi sfătuiesc supunere din partea poporului; şi, căutând să accentueze autoritatea lor ca fiind de la Dumnezeu, ei ajung la o înţelegere tacită cu puterile civile să ţină poporul sub restricţii. Dar şi ei încep să-şi dea seama că puterea lor a trecut şi caută peste tot ceva mijloace s-o reîntărească. Aşa ((81)) că vorbesc despre unire şi cooperare printre ei, şi îi auzim discutând aprins cu statul pentru mai mult ajutor din acea sursă, permiţând în schimb să sprijine instituţiile civile cu puterea lor (care slăbeşte). Dar în tot timpul acesta se ridică o furtună, şi deşi masele poporului, incapabile să înţeleagă pericolul, continuă să vocifereze, cei de la cârma corăbiilor îşi dau sufletul de frică din pricina celor pe care le văd acum că trebuie să vină în mod sigur.

Puterile eclesiastice, în special, simt că este obligatoriu să dea raportul despre ei pentru a arăta cât mai bine posibil; astfel, dacă este posibil, să ţină în frâu curentul revoluţionar al sentimentului public îndreptat împotriva lor. Dar când încearcă să se scuze pentru rezultatele slabe din secolele trecute ale puterii lor, ei numai adaugă mai mult la confuzia şi dezorientarea lor, şi stârnesc atenţia altora asupra stării adevărate de lucruri. Aceste scuze apar constant în coloanele presei laice şi religioase. Şi în contrast marcant cu acestea sunt criticile neînfricate din partea lumii în general la adresa puterilor atât civile cât şi eclesiastice ale creştinătăţii. Următoarele sunt exemple extrase din rapoartele care circulă în presă.

Acuzarea puterilor civile de către lume

„Printre toate credinţele ciudate ale rasei, nu este nici una mai ciudată decât aceea care L-a făcut pe Atotputernicul Dumnezeu să aleagă cu grijă pe unii din cei mai obişnuiţi membri ai speciei, adesea bolnăvicioşi, stupizi şi vicioşi, ca să domnească peste comunităţi mari sub protecţia Sa specială, ca reprezentanţii Săi de pe pământ.” New York Evening Post.

Un alt jurnal de acum câţiva ani spunea următoarele, sub titlul — „Soarta slabă a regilor”:

„Se spune şi pare a fi adevărat că regele Milan al Serbiei este bolnav mintal. Regele Württembergului este parţial lunatic. Ultimul rege al Bavariei s-a sinucis într-un acces de nebunie, iar conducătorul actual al ţării este debil mintal. Ţarul Rusiei ocupă ((82)) acea funcţie fiindcă fratele său, moştenitorul natural, a fost declarat incapabil din punct de vedere mintal; iar actualul ţar este afectat de melancolie de la încoronarea sa şi a chemat în ajutor specialişti în boli mintale din Germania şi din Franţa. Regele Spaniei este victima scrofulozei şi probabil nu va ajunge la vârsta bărbăţiei. Împăratul Germaniei are un abces incurabil în ureche, care în cele din urmă îi va afecta creierul. Regele Danemarcei a lăsat ca moştenire sânge otrăvit câtorva dinastii. Sultanul Turciei este afectat de melancolie. Nu este nici un tron în Europa în care păcatele părinţilor să nu fi descins în mod vizibil la copii, şi în încă o generaţie sau două nu vor mai fi nici Burboni, nici Habsburgi, nici Romanovi, nici Guelpfi să tulbure şi să stăpânească lumea. Sângele albastru de felul acesta nu va mai avea trecere în anii 1900. Se exclude singur din problema viitorului”.

Un alt scriitor pentru presa cotidiană a calculat costul regalităţii astfel:

„Târgul făcut cu regina Victoria la urcarea ei pe tron îi dă 385.000 de lire pe an, cu puterea acordării de pensii noi până la suma de 1.200 de lire pe an, estimate a fi egale cu o rentă de 19.871 de lire. Acestea fac un total general de 404.871 de lire numai pentru regină, din care 60.000 de lire sunt pentru punga ei personală, adică pur şi simplu bani de buzunar. Ducatul de Lancaster, care totuşi rămâne sub administrarea coroanei, de asemenea îi plăteşte 50.000 de lire pe an în punga personală. Astfel regina are 110.000 de lire pe an bani de cheltuială; pentru celelalte cheltuieli ale casei sunt prevăzuţi bani prin alte puncte ale Listei Civile. Când se anunţă un cadou de 50 sau 100 de lire pentru caritate din partea reginei, nu trebuie să se presupună că vin din punga personală, fiindcă există un cont separat, de 13.200 de lire pe an pentru mărinimia, pomenile şi caritatea reginei. Printre funcţiile din casa regală douăzeci sunt clasate ca politice, cu salarii totale de 21.582 de lire pe an, regula fiind aceea că un om ia salariul şi altul face munca. Departamentul medical cuprinde douăzeci şi cinci de persoane, de la medici extraordinari la farmacişti şi droghişti, toţi pentru a ţine corpul regal în bună sănătate, în timp ce treizeci şi şase de capelani permanenţi şi nouă preoţi permanenţi slujesc pentru ((83)) sufletul regal. Departamentul lordului şambelan cuprinde o listă lungă de funcţii, printre care, toate puse de-a valma cu examinatorul de jocuri, cu poetul laureat şi cu supraveghetorul de tablouri, sunt şi maestrul luntraş, îngrijitorul de lebede şi păstrătorul bijuteriilor în Turn. Cea mai curioasă funcţie sub şeful Vânătorii Regale este marele şoimar ereditar, deţinută de ducele de Sf. Albans cu un salariu de 1.200 de lire pe an. Probabil că ducele nu cunoaşte deosebirea dintre un şoim şi un pinguin şi nu intenţionează s-o afle vreodată. Regina Victoria a desfiinţat multe funcţii nefolositoare, făcând prin aceasta o economie considerabilă, care merge toată în punga ei personală încăpătoare.

Îngrijindu-se atât de generos pentru regină, naţiunea britanică trebuie să-i dea ceva şi soţului ei. Prinţul Albert a primit 30.000 de lire pe an prin vot special, pe lângă cei 6.000 de lire pe an în calitate de feldmareşal, 2.933 de lire pe an în calitate de colonel a două regimente, 1.200 de lire pe an în calitate de guvernator al castelului Windsor şi 1.500 de lire în calitate de supraveghetor al parcurilor Windsor şi Home. Soţul reginei a costat naţiunea în total 790.000 de lire în timpul celor douăzeci şi unu de ani de căsnicie şi a conceput o familie mare care să fie instalată în naţiune. Următoarea vine împărăteasa Augusta a Germaniei, care scoate 8.000 de lire pe an, pe lângă faptul că are o zestre de 40.000 de lire şi 5.000 pentru pregătiri de nuntă. Dar această alocaţie largă nu este destulă ca să-şi plătească călătoria spre Anglia pentru a-şi vedea mama, căci la fiecare astfel de ocazie i se dau 40 de lire pentru călătorie. Când prinţul de Wales a ajuns la majorat, a primit o mică sumă de 601.721 de lire ca dar pentru ziua de naştere, aceasta fiind suma veniturilor acumulate ale ducatului de Cornwall până la acea perioadă. De atunci a primit în medie 61.232 de lire pe an de la ducat. Naţiunea a cheltuit de asemenea 44.651 de lire pentru reparaţia Casei Marlborough, reşedinţa din oraş a prinţului, din 1871; îi plăteşte 1.350 de lire pe an în calitate de colonel al Regimentului Zece Husari; i-a dat 23.450 să-şi plătească cheltuielile de căsătorie; îi alocă soţiei sale 10.000 de lire pe an şi i-a dat lui 60.000 de lire bani de cheltuială pentru vizita sa în India în 1875. În total el a scos 2.452.000 de lire (peste 12.000.000 de dolari) din ((84)) portmoneul lui John Bull până acum zece ani şi de atunci tot scoate încă cu regularitate.

Acum în privinţa fiilor şi fiicelor mai mici. Prinţesa Alice a primit 30.000 de lire la căsătoria ei în 1862 şi o rentă de 6.000 de lire până la moartea ei în 1878. Ducelui de Edinburgh i s-au acordat 15.000 lire pe an la majorat în 1866 şi încă 10.000 de lire pe an la căsătoria sa în 1874, pe lângă cei 6.883 de lire pentru cheltuieli de nuntă şi pentru reparaţia casei sale. Primeşte aceste sume pentru că nu face nimic decât că este prinţ. Dar pentru munca de căpitan şi în ultima vreme de amiral în marină a câştigat 15.000 de lire. Prinţesa Elena, la căsătoria ei cu prinţul Cristian de Schleswig-Holstein, în 1866, a primit o zestre de 30.000 de lire şi o alocaţie de 7.000 de lire pe an toată viaţa, în timp ce soţul ei primeşte 500 de lire pe an ca supraveghetor al parcului Windsor Home. Prinţesa Louisa a primit aceleaşi favoruri ca şi sora ei Elena. Ducele de Connaught a început viaţa în 1871 cu 15.000 de lire pe an din partea naţiunii şi aceasta a crescut la 25.000 la căsătoria sa în 1879. El deţine acum comanda armatei din Bombay, cu 6.600 de lire pe an şi valoroase câştiguri suplimentare. Ducelui de Albany i s-au acordat 15.000 de lire pe an în 1874, suma fiind mărită la 25.000 de lire la căsătoria sa în 1882, iar văduva lui primeşte 6.000 de lire pe an. Ducele ghinionist a fost geniul familiei; şi dacă ar fi fost un cetăţean obişnuit cu ocazii mijlocii, şi-ar fi putut câştiga o existenţă confortabilă ca avocat pledant, căci a fost orator. Prinţesa Beatrice a primit la căsătoria ei zestrea obişnuită de 30.000 de lire şi o rentă anuală de 6.000 de lire. Astfel naţiunea, de la urcarea reginei pe tron până la sfârşitul lui 1886, a plătit 4.766.083 de lire pentru luxul unui prinţ consort, a cinci prinţese şi a patru prinţi, lăsând afară din socoteală banii de buzunar speciali, reşedinţele gratuite şi scutirea de taxe.

Dar aceasta nu este totul. Naţiunea nu are de întreţinut numai pe urmaşii reginei, ci şi pe verişorii, unchii şi mătuşile ei. Voi consemna numai sumele pe care aceşti pensionari regali le-au primit de la 1837 încoace. Leopold I, regele belgienilor, numai pentru că s-a căsătorit cu mătuşa reginei a primit 50.000 de lire pe an până la moartea lui în 1865, un total de 1.400.000 de lire în timpul domniei actuale. Totuşi, el a avut o anumită decenţă, fiindcă ((85)) atunci când în 1834 a devenit regele belgienilor, pensia lui a fost plătită împuterniciţilor, stipulând numai rentele pentru servitorii săi şi pentru întreţinerea Casei Claremont, şi când a murit toată suma a fost returnată Ministerului de Finanţe. N-a fost aşa cu regele Hanovrei, un unchi al reginei. El a luat tot ce a putut primi, ceea ce, de la 1837 la 1851, s-a ridicat de la 21.000 de lire la 294.000 de lire pe an. Regina Adelaida, văduva lui William IV, a scos 100.000 de lire pe an timp de doisprezece ani, sau 1.200.000 de lire în total. Mama reginei, ducesa de Kent, a primit 30.000 de lire pe an de la urcarea fiicei sale pe tron până la moartea sa, un total de 720.000 de lire. Ducele de Sussex, un alt unchi, a primit 18.000 de lire pe an timp de şase ani, un total de 108.000 de lire. Ducele de Cambridge, unchiul nr. 7, a absorbit 24.000 de lire pe an, sau 312.000 de lire în total, în timp ce văduva lui, care este încă în viaţă, primeşte 6.000 de lire pe an de la moartea lui, sau 222.000 de lire în total. Prinţesa Augusta, altă mătuşă, a primit cam 18.000 de lire în total. Contesa de Hesse, mătuşa nr. 3, a primit cam 35.000 de lire, Ducesa de Gloucester, mătuşa nr. 4, a ieşit cu 14.000 de lire pe an, timp de 20 de ani, sau 280.000 de lire în total. Prinţesa Sofia, altă mătuşă, a primit 167.000 de lire, iar ultima mătuşă, prinţesa Sofia de Gloucester, nepoata lui George III, a primit 7.000 de lire pe an timp de 7 ani, sau 49.000 de lire. Apoi ducele de Mecklenburg-Strelitz, verişorul reginei, a fost plătit cu 1.788 de lire pe an în timpul domniei ei de 23 de ani, sau 42.124 de lire.

Ducele de Cambridge, în calitate de comandant-şef al armatei britanice, cu pensiile, cu salariul de comandant-şef, cu funcţia de colonel al câtorva regimente şi de adiministrator al câtorva parcuri, din care mari părţi le-a transformat în rezervaţii de vânătoare private, a primit 625.000 de lire din banii publici. Sora lui, ducesa de Mecklenburg-Sterlitz, a primit 132.000 de lire, iar a doua soră a lui, «Mary grasa», ducesă de Teck, a luat 153.000 de lire. Acestea fac un total general de 4.357.124 de lire pe care i-a plătit naţiunea pentru întreţinerea unchilor, a mătuşilor şi a verişorilor reginei în timpul domniei ei.

În afară de sumele date în Lista Civilă a Reginei, costul originar şi costul întreţinerii celor patru iahturi regale sunt ((86)) incluse în evaluările marinei, chiar dacă în mod legitim fac parte din cheltuiala regalităţii. Costul iniţial a fost de 275.528 de lire, iar costul total al întreţinerii şi al plăţii, al alocaţiilor şi al hranei echipajului timp de zece ani a fost de 346.560 de lire, un total de 622.088 de lire pentru acest singur punct.

În rezumat, numeroşii unchi, mătuşi şi verişori ai reginei au costat 4.357.124 de lire; soţul, fiii şi fiicele ei 4.766.083 de lire; ea însăşi şi casa ei 19.838.679 de lire; iar iahturile ei 622.088 de lire. Acestea fac un total de 29.583.974 de lire [aproape o sută cincizeci de milioane de dolari] pe care naţiunea britanică i-a cheltuit pe monarhie în timpul domniei actuale. [Până în anul 1888.] Merită jocul? Acesta este un preţ destul de piperat pentru stabilitate, fiindcă înseamnă că oamenii sunt taxaţi până la limita puterilor pentru a menţine în inactivitate un număr de persoane care ar face mai mult bine ţării dacă şi-ar câştiga traiul cinstit”.

Încoronarea spectaculoasă a ţarului Rusiei a fost o ilustraţie marcantă a extravaganţei regale, menită, cum sunt toate înfloriturile ţanţoşe ale regalităţii, să imprime în masele poporului ideea că conducătorii lor sunt atât de mult deasupra lor în slavă şi demnitate încât sunt vrednici de adorare ca fiinţe superioare şi de supunerea lor cea mai mizerabilă şi servilă. Se spune că marea etalare a regalităţii cu această ocazie a costat 25.000.000 de dolari.

Despre această extravaganţă, în aşa contrast cu nefericitele condiţii ale milioanelor ei de ţărani, cu ale căror mizerii lumea întreagă a devenit atât de bine familiarizată în timpul foametei din 1893, extragem din comentariile jurnalului englezesc The Spectator după cum urmează:

„Este greu să examinezi relatările în legătură cu pregătirile pentru încoronarea rusă, care spun ca şi cum s-ar cuveni să fie tipărite în aur pe mătase purpurie, fără o senzaţie de dezgust, mai ales dacă citim în acelaşi timp descrierile despre masacrele armenilor pe care ruşii au refuzat să-i protejeze, chiar dacă au avut puterea. Putem, cu efort, să amintim minunata scenă prezentată în Moscova, cu arhitectura ei asiatică şi cu cupolele ei strălucitoare, cu străzile ei pline de uniforme europene strălucitoare ((87)) şi de rochii asiatice mai strălucitoare, cu prinţi albi în roşu, cu prinţi galbeni în albastru, cu prinţi cafenii în haine aurii, cu conducătorii triburilor din orientul îndepărtat, cu dictatorul Chinei şi cu generalul japonez cafeniu în faţa căruia dictatorul acela a căzut închinându-se, alături de membrii tuturor caselor domnitoare din Europa, şi cu reprezentanţii tuturor bisercilor cunoscute cu excepţia mormonilor, a tuturor popoarelor care se supun ţarului — credem că sunt optzeci — şi a fiecărei armate din apus, toţi mişcându-se printre regimente nesfârşite la număr şi în varietăţi de uniforme, şi printre milioanele de oameni simpli — jumătate asiatici, jumătate europeni — plini de emoţie şi devotament faţă de domnul lor pământesc. Putem anticipa vuietul mulţimilor nesfârşite, al corurilor nenumăraţilor călugări, al salvelor de artilerie repetate din post în post până când în tot nordul lumii, de la Riga la Vladivostock, toţi oamenii să audă în acelaşi moment că ţarul şi-a pus coroana pe cap. Englezii studiază acest lucru ca şi cum ar studia un poem de Moore şi-l găsesc splendid şi scârbos în acelaşi timp. Nu este prea grandios pentru grandoare? Nu este mai degrabă de operă decât de viaţă? Nu este oare ceva asemenea vinei, într-un imperiu ca Rusia, cu milioanele peste milioanele lui de oameni care suferă, în cheltuiala enormă care produce aceste efecte de purpură? Cinci milioane de lire sterline pentru un ceremonial! Există un principiu pe baza căruia o cheltuială ca aceasta poate fi justificată plauzibil? Nu este risipa unui Belşaţar, etalarea unei mândrii aproape nebune, o revărsare de comori aşa cum revarsă uneori regii orientali, numai să stârnească un sentiment de slavă într-o minte suprasaturată? Nimic nu l-ar putea face pe un englez să voteze astfel de sumă pentru un astfel de obiectiv, şi Anglia s-ar putea dispensa de banii aceştia de cel puţin zece ori mai repede decât Rusia.

Dar există temerea că acei care conduc Rusia sunt înţelepţi în generaţia lor şi că această cheltuială nesăbuită de energie şi bogăţie asigură un rezultat care, din punctul lor de vedere, este un câştig adecvat. Obiectivul este să adâncească impresia ruşilor că poziţia ţarului este cumva supranaturală, că resursele lui sunt la fel de nelimitate ca puterea lui, că el este într-un fel de relaţie specială ((88)) cu Cel divin, că încoronarea sa este o consacrare atât de solemnă şi cu aşa semnificaţie pentru omenire, încât nici o manifestare exterioară pentru a o face vizibilă nu poate fi excesivă, că omenirea poate fi poftită să privească fără a o micşora, că actualul moment de pace care a fost cu atâta grijă răspândit peste tot nordul lumii este cauzat nu de ordine, ci de aşteptarea unui eveniment adecvat. Iar ruşii de la conducere cred că rezultatul este obţinut şi că impresia încoronării este egală în tot imperiul cu impresia unei victorii care ar costa tot atâta în bani şi mult mai mult în lacrimi. Ei repetă ceremonialul la fiecare cedare a tronului, cu o splendoare mereu crescândă şi cu o lărgime a proiectului corespunzătoare creşterii poziţiei Rusiei, remarcată chiar acum, după cum cred ei, prin mersul posac înapoi al Japoniei, prin supunerea Chinei şi prin servilitatea linguşitoare a conducătorului Constantinopolului. Ei cred chiar că încoronarea creşte prestigiul stăpânului lor în Europa, că grandoarea imperiului său, mulţimea soldaţilor săi, posesia tuturor resurselor civilizaţiei, precum şi a tuturor resurselor unei Puteri barbare, sunt aduse tot mai aproape de mintea colectivă a Apusului, şi creşte neplăcerea existentă acolo de a se confrunta cu marea Putere nordică. În Berlin există, gândesc ei, un fior mai profund la gândul invaziei, în Paris mai multă exaltare, deoarece oamenii îşi aduc aminte de Alianţă, în Londra o pauză mai lungă, deoarece oamenii ei de stat meditează, cum meditează întotdeauna, cum poate fi oprit sau deviat marşul gheţarului în viitor. Poate cineva susţine cu încredere că ei greşesc cu totul, sau că timp de un an diplomaţia Rusiei nu va fi mai îndrăzneaţă ca urmare a sărbătorii naţionale, a rezistenţei celor care se împotrivesc mai timid fiindcă au văzut, cel puţin cu ochii minţii lor, o scenă care probabil ar putea fi mai bine descrisă, dacă s-ar căuta concizia, ca trecerea în revistă a unui imperiu ţinut între zidurile capitalei lui, sau ca marşul trecut al Europei de Nord şi al Asiei în onoarea Comandantului-şef al ei?

Ar putea fi înşelător, dar de aceasta ne simţim asiguraţi, că scene ca aceea prezentată la această încoronare constituie unul dintre riscurile din lume. Ele trebuie să conducă la demoralizarea celor mai puternici oameni ai ei. Despre ţarul actual nimeni nu ((89)) ştie nimic, decât, cum spune unul care împrejurările au făcut să fie în contact strâns cu el, că «este un om cu simţăminte adânci»; dar el trebuie să fie mai mult decât masa obişnuită, dacă el, un descendent al lui Alexandru I care a semnat Tratatul de la Tilsit, poate simţi zile întregi că este centrul acelei scene de încoronare, poate fi venerat de fapt, ca şi cum ar fi domnit în Ninive, fără să aibă vise; şi visele regelui sunt de obicei despre stăpânire. Există o îmbătare de grad, prespunem, ca şi o îmbătare de putere, şi omul asupra căruia este fixat fiecare ochi şi în faţa căruia toţi prinţii par mici, trebuie să fie o minte temperată într-adevăr dacă uneori nu se umflă de convingerea că el este primul din omenire. Conducătorii Rusiei pot afla totuşi că, deşi în ridicarea ţarilor lor atât de sus au întărit loialitatea şi au adâncit supunerea, ei au dizolvat puterea stăpânirii de sine care este apărarea necesară a minţii”.

Dar faptul că aceşti conducători ai aşa-ziselor Împărăţii Creştine sunt în general lipsiţi de sentimente creştine adevărate şi deficitari chiar în compătimire umană este dovedit cu prisosinţă prin faptul că, în timp ce bogăţia era irosită ca apa în sprijinul regalităţii, a pompei şi a spectacolului său deşert, şi în timp ce milioane de soldaţi şi marinari şi un uimitor armament militar se afla la ordinul lor, ei ascultau impasibili strigătele bieţilor creştini armeni pe care turcii îi torturau şi-i omorau cu zecile de mii. Uimitoarele armate nu sunt, evident, organizate de dragul umanităţii, ci numai pentru scopurile egoiste ale conducătorilor politici şi financiari ai lumii; adică, să acapareze teritorii, să apere interesele deţinătorilor de obligaţiuni şi să se repeadă unul la gâtul celuilalt, aprinşi de mânie ucigaşă, ori de câte ori se vede o bună ocazie de a-şi lărgi imperiile ori de a-şi creşte bogăţia.

În contrast marcant cu această extravaganţă regală care predomină, într-o anumită măsură în fiecare ţară unde este menţinută o familie regală, este Enorma Datorie a Ţărilor Europene.

„Economiste Francais a publicat un articol elaborat, scris de dnul René Stourm, despre Datoria publică a Franţei. Se spune că cea mai obişnuită estimare a capitalului datoriei este 6.400.000.000 $. Cea mai moderată estimare o plasează cu câteva ((90)) milioane mai puţin. D-nul Paul Leroy-Beaulieu o dă la 6.343.573.630 $. Rezultatul calculului d-nului Stourm este un total de 5.900.800.000 $, cu specificarea însă că el a omis 432.000.000 $ pentru anuităţi, pe care alţi economişti le-au tratat ca parte din capitalul datoriei. Cota anuală pentru dobândă şi pentru stingerea datoriei, pe toată datoria, inclusiv anuităţile, este 258.167.083 $. Din datoria pe termen lung 2.900.000.000 $ sunt obligaţiuni perpetue de 3%, 1.357.600.000 $ sunt de 4,5%, iar 967.906.200 $ obligaţiuni răscumpărabile de diferite feluri. Anuităţile către diferite companii şi corporaţii de 477.400.000 $, şi 200.000.000 $ datoria pe termen scurt, completează bilanţul total al d-nului Stourm. Aceasta este de departe cea mai grea povară purtată de vreo naţiune de pe glob. Cea mai aproape de aceasta este datoria Rusiei, care este declarată la 3.605.600.000 $. Anglia este următoarea, cu 3.565.800.000 $, iar Italia următoarea, cu 2.226.200.000 $. Datoria Austriei este de 1.857.600.000 $, iar a Ungariei de 635.600.000 $. Spania datorează 1.208.400.000 $, iar Prusia 962.800.000 $. Acestea sunt cifrele d-nului Stourm. Nici una dintre aceste naţiuni, cu excepţia Angliei şi a Prusiei, nu ridică venituri suficiente ca să garanteze un echilibru permanent al bugetului, dar Franţa este cel mai greu împovărată dintre toate, şi creşterea datoriei ei a fost cea mai rapidă în trecutul recent şi este cea mai ameninţătoare pentru viitor.

În concluzie d-nul Stourm spune: «Ne abţinem de a insista asupra reflecţiilor tulburătoare pe care le trezeşte rezultatul muncii noastre. Sub oricare aspect am privi aceste 29,5 miliarde, fie în comparaţie cu datoriile altor ţări, fie cu datoria noastră de acum zece sau douăzeci de ani, ele apar ca o culme a unei înălţimi necunoscute, depăşind limita pe care vreun popor din lume, din oricare epocă, a gândit că poate fi atinsă. Turnul Eiffel va fi perechea lor veritabilă; noi o dominăm pe a vecinilor şi dominăm istoria noastră cu înălţimea datoriei noastre ... în faţa căreia este timpul ca ţara noastră să simtă spaimă patriotică»”.

London Telegraph a publicat odată următorul rezumat al perspectivei financiare naţionale:

((91))

„Lipsa de bani atârnă ca un nor întunecos şi aproape general deasupra naţiunilor Europei. Timpurile sunt foarte rele pentru Puterile de peste tot, dar cele mai rele sunt pentru cele mici. Nu prea este o naţiune pe Continent al cărei bilanţ pentru anul trecut să nu prezinte o perspectivă tristă; în timp ce multe dintre ele sunt simple mărturisiri de faliment. Rapoartele atente asupra condiţiilor financiare din diferitele state arată o străduinţă a celor câteva trezorerii de a o scoate la capăt, care niciodată n-a fost atât de răspândită. Starea aceasta de lucruri este întradevăr aproape mondială; căci, dacă privim în afara Continentului nostru, Statele Unite pe de o parte, şi India şi Japonia cu vecinii lor pe de altă parte, au simţit strânsoarea care predomină. ...

Marea Republică este prea mare şi plină de resurse ca să moară de bolile ei financiare; deşi ea însăşi este foarte bolnavă. Marea Britanie, de asemenea, are să se confrunte cu un deficit în bugetul viitor, şi a îndurat scump, poate ireparabil, pierderile afacerii nebune a grevei cărbunelui. Franţa, ca noi şi ca America, este una dintre ţările care nu pot fi bine imaginate ca insolvabile, atât de bogat este solul ei şi atât de harnic este poporul ei. Venitul ei însă manifestă deficite frecvente; datoria ei naţională a luat proporţii enorme, iar povara armatei şi a flotei ei aproape striveşte industria ţării. Germania de asemenea trebuie scrisă în categoria puterilor prea solide şi prea tari ca să sufere mai mult decât o eclipsă temporară. Totuşi, în timpul anului trecut s-a calculat că ea a pierdut 25.000.000 de lire sterline, ceea ce reprezintă cam jumătate din economiile naţionale. Mare parte din această pierdere s-a datorat investiţiilor germane la bursele din Portugalia, Grecia, America de Sud, Mexic, Italia şi Serbia; Germania însă a simţit acut şi confuzia de pe piaţa argintului. Povara păcii sale înarmate apasă poporul ei cu o greutate zdrobitoare. Printre puterile pe care le grupăm împreună ca solvabile în mod natural, este izbitor să aflăm că Austro-Ungaria are de dat cea mai bună şi cea mai fericită socoteală. ...

Când ne întoarcem de la acest grup mare şi ne aruncăm ochii la Italia, iată un exemplu de «Putere Mare» aproape adusă la starea de cerşetor prin mărimea ei. An de an venitul ei scade şi cheltuielile ((92)) ei cresc. Acum şase ani valoarea comerţului extern al Italiei era de 2.600.000.000 de franci; acum a scăzut la 2.100.000.000 de franci. Ea trebuie să plătească 30.000.000 de lire sterline dobândă pe datoria ei publică, pe lângă o primă pentru aurul necesar. Certificatele ei de garanţie sunt un drog pe piaţă; emisia ei prodigioasă de bancnote a pus aurul şi argintul la preţuri fantastice. Populaţia ei este aruncată într-o stare de sărăcie şi neajutorare aproape inimaginabilă aici, iar când noii ei miniştri inventează alte şi alte taxe, izbucnesc revolte sângeroase.

În privinţa Rusiei, declaraţiile ei financiare sunt învăluite în aşa mister încât nimeni nu poate vorbi despre ele cu încredere; dar nu prea sunt motive de îndoială că numai mărimea imperiului ţarului o împiedică de a deveni falimentară. Populaţia a fost stoarsă până când a fost extrasă aproape ultima picătură de sânge din viaţa industriei. Chiar cel mai nechibzuit şi mai neîndurător ministru de finanţe de abia îndrăzneşte să învârtă şurubul impozitării cu o jumătate de tură.

O autoritate autohtonă moderată şi corectă scrie despre situaţia din Rusia în următoarele cuvinte:

«Fiecare copeică pe care ţăranul reuşeşte s-o câştige este cheltuită, nu pentru a-şi pune lucrurile în ordine, ci pentru a plăti restanţe la impozite. ... Banii plătiţi de populaţia ţărănească sub masca taxelor se ridică la între două treimi şi trei pătrimi din marele venit al ţării, pe lângă munca lor ca muncitori agricoli.» Creditul aparent bun al guvernului este susţinut prin mijloace artificiale. Observatorii atenţi aşteaptă o prăbuşire a arcadelor atât sociale cât şi financiare ale imperiului. Şi aici uimitorul coşmar al păcii înarmate a Europei ajută în mare măsură să paralizeze comerţul şi agricultura. Exemplul Portugaliei este în afara competenţei noastre; căci, deşi regatul odată faimos este insolvabil, poziţia lui nefericită nu se datoreşte desigur ambiţiei militare sau cheltuielilor febrile. Grecia însă, deşi este nesemnificativă printre Puteri cu populaţia ei de două milioane, oferă un exemplu vizibil de ruină la care va fi dusă o naţiune prin extravaganţa financiară şi prin planurile ei infatuate. «Marea idee» a fost blestemul micuţei Grecii, şi noi am văzut-o recent împinsă să evite povara datoriei ((93)) publice printr-un act de absolută necinste, numai parţial suspendat în faţa protestelor Europei. Banii risipiţi pe «Armata şi Flota» ei puteau la fel de bine să fie aruncaţi în mare. Politica a devenit pentru ea o boală, care a infectat cei mai buni şi mai capabili bărbaţi publici ai ei. Un popor de rând prea educat ca să muncească; studenţi la universitate mai mulţi decât zidari; datorii publice şi datorii private pe care nimeni n-are de gând să le plătească vreodată; o armată şi o flotă fictive, care consumă fonduri; lipsa onestităţii făcută principiu în politică şi planuri secrete care, fie trebuie să însemne mai multe împrumuturi, fie un târg corupt şi periculos cu Rusia — aceste lucruri caracterizează Grecia contemporană.

Privind peste tot continentul, prin urmare, nu se poate nega că starea de lucruri în privinţa bunăstării poporului şi bilanţului naţional sunt foarte nesatisfăcătoare. Desigur că un motiv principal şi evident pentru aceasta este acea pace înarmată care apasă asupra Europei ca un coşmar şi care a transformat toată Europa într-o tabără permanentă. Priviţi numai la Germania! Acel imperiu serios şi sobru! Bugetul armatei s-a ridicat acolo de la 17.500.000 de lire sterline în 1880 la 28.500.000 de lire sterline în 1893. Creşterea sub noul Act al Armatei de Apărare adaugă încă 3.000.000 de lire pe an la masa colosală a armelor de apărare ale Germaniei.

Franţa şi-a încordat puterea până la acelaşi punct al apropiatei căderi pentru a egala pe rivalul său puternic. Este inutil să se arate ce rol teribil joacă aceste asigurări de război în necazul actual al poporului din Europa. Nu numai că pune la o parte din profituri şi din câştiguri sume mari cu care cumpără praf de puşcă şi ghiulele şi construieşte cazărmi, ci şi ia din rândurile industriei milioane de lucrători tineri la începutul forţei lor bărbăteşti, care în acele perioade sunt pierduţi pentru familie şi pentru fortificarea populaţiilor. Lumea n-a inventat încă un birou de decontare a cecurilor internaţionale mai bun decât groaznicul şi costisitorul Templu al războiului”.

Dar în ciuda datoriei apăsătoare şi a încurcăturii financiare a naţiunilor, unii statisticieni capabili estimează că actualul cost ((94)) pentru Europa al diferitelor bugete ale armatelor şi flotelor, al menţinerii garnizoanelor şi al pierderii forţei de muncă industrială prin retragerea oamenilor din industria productivă poate fi în mod rezonabil luat ca fiind de 1.500.000.000 de dolari pe an, ca să nu mai spunem nimic de pierderea imensă de vieţi, care în douăzeci şi cinci de ani ai secolului trecut (de la 1855 la 1880) este declarată la 2.188.000, şi aceasta în mijlocul unor orori care nu pot fi descrise. D-nul Charles Dickens a observat foarte adevărat că:

„Noi vorbim cu entuziasm şi cu un anumit foc despre «o şarjă magnifică!», despre «o şarjă splendidă!», totuşi foarte puţini se gândesc la hidoasele amănunte reprezentate de aceste cuvinte umflate. «O şarjă splendidă» este o goană năvalnică a unor oameni pe cai puternici, îmboldiţi până la viteza lor cea mai mare, urmărind şi ajungând din urmă o masă împotrivitoare de pedestraşi. Mintea cititorului nu merge mai departe; fiind mulţumit cu informaţia că linia vrăjmaşului a fost «ruptă» şi «a cedat». Nu completează imaginea. Când «şarja splendidă» şi-a făcut lucrarea şi a trecut, se va găsi o scenă foarte asemănătoare cu un accident de tren înspăimântător. Va fi un efectiv întreg de spinări rupte în două, de braţe complet răsucite, de oameni înfipţi în propriile lor baionete, de picioare sfărâmate ca lemnele de foc, de capete despicate ca merele, de alte capete prefăcute de copitele de fier ale cailor într-o piftie moale, de feţe călcate şi scoase din orice asemănare cu omul. Acestea stau ascunse în spatele unei «şarje splendide». Aceasta urmează, de fapt, când «băieţii noştri au zburat călare spre ei în stil mare» şi «i-au tăiat straşnic».”

„Imaginaţi-vă”, spune un alt scriitor, „milioanele care trudesc pe toată faţa Europei, roind zi de zi spre locul de muncă, lucrând neîncetat din zori până la apusul răcoros, la cultivarea pământului, la producerea ţesăturilor, la schimbul de mărfuri, în mine, în fabrici, în fierării, la docuri, în ateliere, în magazine; pe căi ferate, pe râuri, pe lacuri, pe oceane; străbătând măruntaiele pământului, supunând încăpăţânarea materiei brute, stăpânind elementele naturii şi făcându-le să slujească confortul şi binele omului, şi creând prin toate acestea o masă de bogăţie care ar putea aduce abundenţă şi confort fiecărei case a lor. Şi apoi imaginaţi-vă mâna ((95)) puterii venind şi măturând în fiecare an în abisul cheltuielii militare şase sute de milioane din banii câştigaţi cu atâta greutate.”

Ceea ce urmează, din Harrisburg Telegram, este de asemenea la subiect:

„Le costă ceva pe naţiunile «creştine» ale Europei ca să ilustreze noţiunea lor de «pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui». Adică, le costă ceva ca să se menţină cu totul pregătite de a se arunca una pe alta în aer în fragmente mici. Statisticile publicate în Berlin arată suma cheltuielilor militare ale marilor puteri în timpul celor trei ani: 1888, 1889, 1890. Următoarele cheltuieli sunt date în cifre rotunde: Franţa 1.270.000.000 $, Rusia 813.000.000 $, Marea Britanie 613.000.000 $, Germania 607.000.000 $, Austro-Ungaria 338.000.000 $, Italia 313.500.000 $. Aceste şase puteri au cheltuit în total 3.954.500.000 $ pentru scopuri militare în trei ani, sau la rata de peste 1.318.100.000 $ pe an. Totalul pentru trei ani depăşeşte considerabil datoria naţională a Marii Britanii şi este aproape destul de mare ca să plătească de trei ori dobânda pe datorie a Statelor Unite. Cheltuiala corespunzătoare în Statele Unite a fost în jur de 145.000.000 $, exclusiv pensiile. Dacă le-am adăuga pe acestea, cheltuiala noastră totală s-ar ridica la în jur de 390.000.000 $.

Conform estimărilor statisticienilor francezi şi germani, în războaiele din ultimii treizeci de ani au pierit 2.500.000 de oameni, în timp ce pentru ducerea acestor războaie s-au cheltuit nu mai puţin de 13.000.000.000 $. Dr. Engel, un statistician german, dă următoarele, ca fiind costul aproximativ al principalelor războaie din ultimii treizeci de ani: războiul crimeean 2.000.000.000 $, războiul italian din 1859 a costat 300.000.000 $, războiul pruso-danez din 1864 a costat 35.000.000 $; războiul de secesiune (nord), 5.100.000.000 $, sud 2.300.000.000 $; războiul pruso-austriac din 1866 a costat 330.600.000 $; războiul franco-german din 1870, 2.600.000.000 $; războiul ruso-turc 125.000.000 $; războaiele sud-africane 8.770.000 $; războiul african 13.250.000 $; războiul sârbo-bulgar 176.000.000 $.

Toate aceste războaie au fost ucigătoare la extremă. Războiul crimeean, în care s-au dat puţine lupte, a costat 750.000 de vieţi, ((96)) numai cu 50.000 mai puţini decât au fost ucişi sau au murit de răni în nord şi în sud în timpul războiului de secesiune. Expediţiile mexicană şi chineză au costat 200.000.000 $ şi 85.000 de vieţi. În timpul războiului ruso-turc au fost ucişi şi răniţi mortal 250.000, iar în războiul italian din 1859 şi în războiul dintre Prusia şi Austria câte 45.000.

Într-o scrisoare către deputatul Passy de Paris, distinsul John Bright, trecut din viaţă, membru al Parlamentului engelz, a spus:

„În prezent toate resursele europene sunt înghiţite de exigenţele militare. Interesele poporului sunt sacrificate pentru cele mai mizerabile şi mai culpabile fantezii ale politicii străine. Interesele reale ale maselor sunt călcate în picioare pentru respectarea falselor noţiuni de glorie şi onoare naţională. Nu pot să nu mă gândesc că Europa merge spre ceva catastrofă mare de o greutate zdrobitoare. Sistemul militar nu poate fi sprijinit la infinit cu răbdare, iar populaţia, împinsă la disperare, nu peste mult timp poate să înlăture regalităţile şi pe pretinşii oameni de stat care guvernează în numele lor”.

Astfel judecata puterilor civile merge împotriva lor. Nu numai presa este astfel făţişă, dar şi oamenii de peste tot vorbesc tare şi vociferează împotriva puterilor care sunt. Neliniştea este generală şi devine tot mai periculoasă în fiecare an.

Lumea acuză sistemul social actual

Sistemul social al creştinătăţii este de asemenea sub inspecţie — reglementările lui monetare, planurile şi instituţiile lui financiare, şi, rezultând din acestea, politica lui egoistă în afaceri şi deosebirile lui de clasă bazate în principal pe bogăţie, cu tot ce implică ele în privinţa nedreptăţii şi suferinţei pentru masele de oameni — acestea sunt tot aşa de aspru tratate în judecata din acest ceas, ca şi instituţiile civile. Observaţi discuţiile nesfârşite asupra problemei argintului şi a standardului în aur, şi disputele interminabile între muncă şi capital. Ca valurile umflate ale mării sub un vânt care se înteţeşte sună murmurul unit al nenumăratelor glasuri împotriva sistemului social actual, în special în măsura în ((97)) care este văzut a fi neconcordant cu codul moral conţinut în Biblie, pe care creştinătatea, în mod general, pretinde că-l recunoaşte şi că-l urmează.

Este într-adevăr un fapt însemnat că în judecata creştinătăţii, chiar de către lume în general, standardul de judecată este Cuvântul lui Dumnezeu. Păgânii ţin sus Biblia şi declară cu îndrăzneală: „Nu sunteţi atât de buni ca şi cartea voastră”. Ei arată spre binecuvântatul ei Cristos şi spun: „Voi nu vă urmaţi exemplul”. Şi atât păgânii cât şi masele creştinătăţii adoptă regula de aur şi legea iubirii, cu care să măsoare doctrinele, instituţiile, politica şi mersul general al creştinătăţii; şi toate mărturisesc la fel pentru adevărul scrisului straniu de pe pereţii ei de sărbătoare — „Ai fost cântărit în balanţă şi ai fost găsit uşor”.

Mărturia lumii în privinţa sistemului social actual este auzită peste tot, în fiecare ţară. Toţi o declară a fi un eşec; împotrivirea este tot mai activă şi răspândeşte alarma peste tot în lume, „clătinând îngrozitor” toată încrederea în instituţiile existente şi din când în când paralizând industria cu panică, greve etc. Nu există o naţiune în creştinătate în care împotrivirea la aranjamentele sociale actuale să nu fie pronunţată, încăpăţânată şi tot mai ameninţătoare.

D-nul Carlyle spune: „Existenţa industrială britanică pare să devină repede o enormă închisoare-mlaştină de molimă urât mirositoare, fizic şi moral, o hidoasă Golgota vie de suflete şi corpuri îngropate de vii. Treizeci de mii de cusătorese istovindu-se repede. Trei milioane de săraci putrezind în inactivitate forţată, ajutând pe sus-numitele cusătorese să moară. Acestea sunt doar aspecte din tristul registru al disperării”.

Din altă publicaţie numită The Young Man, extragem următorul articol, intitulat „Devine lumea mai bună?” Acesta spune:

„Bărbaţi puternici, dornici de muncă cinstită, îndură agoniile foamei şi ale expunerii la intemperii, şi în multe cazuri ale necazului în plus de a vedea suferinţele propriilor familii. Pe de altă parte, ((98)) bogăţia covârşitoare este adesea aliată cu avariţia şi imoralitatea; şi în timp ce săracii mor de foame puţin câte puţin, bogaţii, în mare măsură, ignoră nevoile fraţilor lor şi sunt grijulii numai ca Lazăr să nu devină neconvenabil de proeminent. Mii de tineri sunt forţaţi să robească în ateliere neaerisite şi în magazii mohorâte câte şaptezeci şi optzeci de ore pe săptămână, fără să aibă vreodată un interval de recreaţie fizică sau mentală. În Cartierul de Est femeile cos cămăşi sau fac cutii de chibrituri toată ziua pentru o plată care este insuficientă pentru chiria unui pat — să nu mai vorbim de o cameră separată — şi sunt obligate adesea să aleagă între foame şi viciu. În Cartierul de Vest toate arterele de circulaţie sunt în posesia sirenelor de senzualitate şi păcat sulemenite şi vopsite — fiecare o mustrare permanentă pentru slăbiciunea şi răutatea omului. În privinţa tinerilor, mii intră în puşcărie pierzând la jocuri de noroc sau mor devreme de băutură; şi totuşi fiecare ziar respectabil este ocupat cu lungi rapoarte despre cursele de cai, şi guvernul creştin (?) permite să se planteze câte o tavernă la fiecare colţ de stradă. S-a făcut ca păcatul să fie uşor, s-a făcut ca viciul să fie ieftin, înşelarea predomină în comerţ, amărăciunea în politică şi apatia în religie”.

Cu câtva timp în urmă Philadelphia Press a publicat următoarele:

„Pericol în faţă! Nu este nici o îndoială că New York-ul este împărţit în două clase mari, cei foarte bogaţi şi cei foarte săraci. Clasele mijlocii de oameni respectabili, harnici, corecţi dispar treptat, mergând în sus pe scara bogăţiei lumeşti sau în jos în sărăcie şi încurcătură. Pare indiscutabil că între aceste clase există, şi este în creştere rapidă, alimentată intenţionat de către oamenii răi, o ură distinctă, pronunţată, malignă. Sunt aici oameni care au 10.000.000 $ şi 20.000.000 $, despre care nu se ştie nimic. Cunosc o doamnă care locuieşte într-o casă magnifică, a cărei viaţă este tot atât de liniştită cum ar trebui să fie a unui slujitor bisericesc, care a donat nu mai puţin de 3.000.000 $ în cinci ani, ale cărei binefaceri înainte de moartea ei vor ajunge la nu mai puţin de 7.000.000 $, care are în casa ei picturi, statui, diamante, pietre preţioase, specimene splendide de aur şi argint, şi lucrări scumpe ((99)) de fiecare artă imaginabilă, a căror estimare internă este de 1.500.000 $, şi bogăţia ei este mai mică decât a multora dintre vecinii ei cu până la câteva milioane de dolari. Sunt oameni care acum douăzeci de ani vindeau haine în strada Chatham, care astăzi trăiesc cu o cheltuială anuală de 100.000 $, care poartă bijuterii ce costă 25.000 $ la magazinele rezonabile.

Veniţi cu mine într-o maşină pe Madison Avenue în orice zi, pe ploaie sau pe vreme bună, între orele zece dimineaţa şi cinci sau şase după-masa, şi vă voi găsi maşină după maşină pline cu doamne în ai căror urechi sunt diamante în valoare de între 500 şi 5.000 $ fiecare, pe ale căror mâini neînmănuşate, roşii şi catifelate, sclipesc averi. Mergeţi cu mine în orice zi, de la vechiul magazin al lui Stewart, de la colţul Străzii a Noua cu Broadway până la colţul Străzii a Treisprezecea cu Broadway. Nu vreau să spun duminicile, în sărbători sau la ocazii speciale, ci întotdeauna, şi vă voi arăta pe fiecare stradă femei îmbrăcate în cape din piele de focă până jos la călcâi, în valoare de 500 la 1.000 $ fiecare, cu cercei de diamant şi cu inele de diamant, precum şi cu alte pietre preţioase, ducând în mâini poşete elegante umflate de bani. Ele reprezintă noii bogaţi cu care se umple New York-ul.

Pe aceeaşi stradă, la aceeaşi oră, vă pot arăta oameni pentru care un dolar ar fi o avere, ai căror pantaloni, rupţi şi ruşinos de zdrenţuiţi, sunt ţinuţi strânşi în jurul brâului cu funii sau sfori sau ace, ale căror picioare fără ciorapi se târăsc pe caldarâm în pantofi atât de stricaţi încât nu îndrăznesc să le ridice de pe caldarâm, ale căror feţe sunt pistruiate, ale căror bărbi sunt lungi şi încâlcite, cum le este şi părul, în timp ce mâinile lor înroşite se subţiază la unghii ca ghearele. Cât mai este până când acele gheare se vor înfige în noii-îmbogăţiţi? Negreşit sentimentul s-a născut, sentimentul creşte şi mai curând sau mai târziu sentimentul va izbucni.

Numai aseară am mers pe Strada a Paisprezecea, pe care au rămas doar puţine locuinţe, şi în faţa uneia era un baldachin care ducea de la uşă la trotuar, sub care nişte doamne îmbrăcate încântător, însoţite de escortele lor, mergeau de la trăsurile lor spre uşa deschisă prin care se revărsau râuri de lumină şi de ((100)) muzică. Am stat un moment cu mulţimea, o mulţime mare, şi iată că s-a născut această idee a unei răbufniri inevitabile dacă nu se făcea ceva, şi încă repede, să se termine cu prejudecata care nu numai că există, ci este nutrită intenţionat, împotriva celor foarte bogaţi de către cei foarte săraci. Te-ar face să tremuri dacă ai auzi felul cum vorbeau femeile. Invidie, gelozie, cruzime duşmănoasă, fiecare element necesar era acolo. Tot ce mai trebuie este un conducător”.

Lumea compară condiţiile oribile ale Sistemului sclaviei umane de Stoarcere a Sudorii şi mizeriile marii armate de oameni fără lucru, şi ale unei alte armate mari de muncitori slab plătiţi, cu luxul şi cu extravaganţa bogăţiei imense, aşa cum a făcut-o un jurnal londonez cu câtva timp în urmă — astfel:

„Casa modestă a unui milionar. Aflăm din New York că dnul Cornelius Vanderbilt, milionarul din New York şi regele căilor ferate, tocmai şi-a deschis noul palat cu un bal mare. Această casă modestă, care va adăposti cam zece oameni timp de şase luni din an şi care va rămâne închisă în celelalte şase, este la colţul Străzii a Cincizeci şi şaptea cu a Cincea, şi l-a costat pe proprietarul ei 1.000.000 de lire. La exterior are un model spaniol, construită din piatră gri, cu contururi roşii, cu turnuleţe şi creneluri. Are două etaje şi o mansardă înălţată. Sala de bal este cea mai mare sală de bal privată din New York, având 22,86 m lungime şi 15,24 m lăţime, decorată în alb şi auriu, stil Ludovic al XIV-lea. Tavanul costă o avere şi este făcut în forma unui con dublu, acoperit cu nimfe şi cupidoni pictaţi. În jurul cornişei sunt flori delicat modelate, fiecare cu o lumină electrică în mijloc, în timp ce în centru atârnă un candelabru imens de cristal. În noaptea balului de inaugurare pereţii au fost acoperiţi de la podea la tavan cu flori naturale, la preţul de 1.000 de lire; şi distracţia se spune că a costat-o pe gazdă 5.000 de lire. Alături de casă se află cea mai scumpă grădină de această mărime din lume, căci, deşi este numai de mărimea unei parcele urbane obişnuite, s-a plătit pentru ea suma de 70.000 de lire, şi o casă a cărei construcţie costase 25.000 de lire a fost dărâmată ca să facă loc pentru cele câteva ronduri de flori”.

((101))

Un jurnal, Industry, din San Francisco, California, a publicat următorul comentariu despre extravaganţa a doi oameni bogaţi din această ţară:

„Cina lui Wanamaker la Paris şi cina lui Wanderbilt la Newport, care au costat împreună cel puţin 40.000 $, poate mult mai mult, sunt printre semnele timpului. Astfel de lucruri prezic o schimbare în această ţară. Acest caz, care este numai un caz tipic pentru încă o sută de cazuri de asemenea spectacol ostentativ al banilor, poate fi asemănat cu un ospăţ din Roma înainte de a veni sfârşitul, şi cu luxul din Franţa care, cu un secol în urmă, a fost precursorul unei revoluţii. Banii cheltuiţi anual de către americani în străinătate, în principal pentru lux şi mai rău, sunt estimaţi la o treime din venitul nostru naţional”.

Informaţia foarte interesantă care urmează, citată în National View, este din Ward McAlister, odată un mare lider al societăţii newyorkeze:

„Cheltuielile de trai medii anuale ale unei familii de respectabilitate medie, compusă din soţ, soţie şi trei copii, se ridică la 146.945 $, repartizaţi după cum urmează: Chiria unei case la oraş 29.000 $; a unei case la ţară 14.000 $; cheltuielile casei la ţară 6.000 $; salariile servitorilor din casă 8.016 $; cheltuielile casei, inclusiv salariile servitorilor 18.954 $; îmbrăcămintea soţiei 10.000 $; propria garderobă 2.000 $; îmbrăcămintea şi banii de buzunar ai copiilor 4.500 $; şcolarizarea celor trei copii 3.600 $; distracţiile prin baluri şi dans 7.000 $; primirea la cină 6.600 $; loja la operă 4.500 $; teatrul şi petrecerile după teatru 1.200 $; ziare şi reviste 100 $; contul curent al bijutierului 1.000 $; articole de papetărie 300 $; cărţi 500 $; cadouri de nuntă şi de sărbători 1.400 $; strana din biserică 300 $; taxa la club 425 $; nota de plată a medicului 800 $; nota de plată a dentistului 500 $; transportul celor din casă la ţară şi înapoi 250 $; călătoriile în Europa 9.000 $; costul grajdurilor 17.000 $”.

Chauncey M. Depew este citat că ar fi spus:

„Cincizeci de oameni din Statele Unite au în puterea lor, datorită bogăţiei pe care o stăpânesc, să se adune în douăzeci şi patru de ore şi să ajungă la o înţelegere prin care fiecare ((102)) roată a călătoriei şi a comerţului poate fi oprită din învârtirea ei, fiecare ramură a industriei poate fi blocată şi fiecare buton electric poate amuţi. Acei cincizeci pot controla circulaţia banilor şi pot crea panică oricând doresc”.

Judecarea puterilor eclesiastice de către lume

Criticarea eclesiasticismului este tot atât de severă ca şi a monarhiei şi a aristocraţiei; fiindcă ei sunt recunoscuţi ca fiind una în interes. Cele ce urmează vor servi ca ilustraţii ale acestor sentimente.

North American Review de acum câţiva ani conţinea un scurt articol de John Edgerton Raymond, despre „Declinul eclesiasticismului”. Descriind forţele opuse bisericii şi care în cele din urmă vor realiza răsturnarea ei, el a spus:

„Biserica creştină se află în mijlocul unui mare conflict. Niciodată de la organizarea creştinismului n-au fost atâtea forţe desfăşurate împotriva ei. Ceea ce anumitor teologi le place să numească «puterea lumii» n-a fost niciodată mai puternică decât acum. Biserica nu mai are împotrivire din partea raselor barbare, a filosofilor superstiţioşi, a preoţilor religiilor mitice, ci din partea celei mai înalte culturi, a celei mai adânci învăţături şi a celei mai profunde înţelepciuni a naţiunilor luminate. Tot timpul călătoriei ea are împotriviri din partea «puterii lumii», care reprezintă cele mai înalte realizări şi cele mai bune idealuri ale minţii umane.

Împotrivitorii ei nu se găsesc în afara hotarelor ei. În cadrul adăposturilor ei solemne, înveşmântaţi în veşmintele ei, dând glas poruncilor ei, reprezentând-o în faţa lumii, se află mulţi care sunt gata să-i respingă autoritatea şi să-i conteste supremaţia. Mulţimi care încă se supun decretelor ei încep să pună întrebări; şi îndoiala este primul pas spre nesupunere şi părăsire. Lumea nu va şti niciodată câte suflete oneste din cadrul bisericii gem în spirit şi sunt tulburate, şi totuşi ţin o pecete pe buzele lor şi un lanţ pe limbile lor «din pricina conştiinţei», ca nu cumva «să facă pe fratele lor să se poticnească». Ei tac, nu de teama mustrării, căci a trecut timpul când a vorbi liber însemna săsuferi persecuţie şi când a sugera ((103)) că s-ar putea ca biserica să nu fie infailibilă însemna să fii acuzat de infidelitate”.

El spune că nu se cere o evanghelie nouă, ci o evanghelie veche cu un înţeles nou:

„Peste tot se cere o vestire mai literală şi mai credincioasă a preceptelor fondatorului creştinismului. «Predica de pe munte» este pentru mulţi un rezumat al filosofiei divine. «Propovăduiţi-o! Propovăduiţi-o!» strigă reformatorii din fiecare şcoală de pretutindeni; «nu numai propovăduiţi-o, ci şi exemplificaţi-o!» «Arătaţi-ne», spun ei, «că practicile voastre se conformează acestor precepte, şi vă vom crede! Urmaţi pe Cristos, şi noi vă vom urma!»

Dar chiar aici se află controversa. Biserica pretinde că învaţă preceptele lui Cristos, că propovăduieşte Evanghelia Lui. Lumea ascultă şi răspunde: «Voi aţi stricat adevărul!» Şi priviţi spectacolul unei lumi necredincioase care învaţă pe o biserică credincioasă adevăratele principii ale religiei ei! Acesta este unul dintre cele mai izbitoare şi mai semnificative semne ale veacului. Şi este cu totul nou. Lumea a fost familiară de la început cu replica: «Doctore, vindecă-te pe tine!» Dar numai în timpurile moderne s-au aventurat oamenii să zică: «Doctore, lasă-ne pe noi să prescriem medicamentul!»

Când cei săraci şi nevoiaşi, cei apăsaţi şi întristaţi, care sunt învăţaţi să aştepte din cer recompensa viitoare, au văzut preoţi sfinţi şi prinţi favorizaţi, îmbrăcaţi în purpură şi in subţire şi mâncând somptuos în fiecare zi, adunând comori pe pământ în ciuda moliilor, a ruginei şi a hoţilor, servind cu o conştiinţă uşoară pe Dumnezeu şi pe mamona, atunci au început să se îndoiască de sinceritatea lor.

Şi imediat au început să afirme că nu tot adevărul locuieşte sub turnul unei biserici, că biserica este fără putere; că ea nu poate împiedica nenorocirea, nu poate vindeca pe cei bolnavi, nu poate hrăni pe cei flămânzi şi nu poate îmbrăca pe cei goi, nu poate învia pe cei morţi, nu poate mântui sufletul. Apoi au început să spună că o biserică atât de slabă, atât de lumească, nu poate fi o instituţie divină. Şi curând au început să-i părăsească altarele. Ei au spus: «A nega infailibilitatea bisericii, eficienţa ordonanţelor ei sau ((104)) adevărul crezurilor ei nu înseamnă a nega eficienţa religiei. Noi nu suntem în război cu creştinismul, ci cu prezentarea creştinismului de către biserică. Reverenţa faţă de adevărul divin este compatibilă cu cel mai profund dispreţ faţă de eclesiasticism. Pentru Persoana sublimă care a călcat pe pământ, a cărui atingere a fost viaţă şi al cărui zâmbet a fost mântuire, avem numai veneraţie şi iubire, dar nu mai avem pentru instituţia care pretinde că-L reprezintă.

Biserica denunţă pe acuzatorii ei ca necredincioşi şi merge pe drumul ei adunând bogăţie, construind temple şi palate, făcând pacte cu regii şi legăminte cu cei puternici, în timp ce forţele desfăşurate împotriva ei cresc la număr şi în putere. Ea şi-a pierdut supremaţia, autoritatea ei a trecut. Nu este decât un semn, o umbră. Şi este imposibil ca ea să-şi recâştige ascendenţa pierdută, sau să se întoarcă la tronul ei. Visele la stăpânirea ei universală sunt o iluzie. Sceptrul ei a fost rupt pentru totdeauna. Deja ne aflăm într-o perioadă de tranziţie. Mişcarea revoluţionară a veacului este universală şi irezistibilă. Tronurile încep să se clatine. Un vulcan arde mocnit sub palatele regilor, şi când tronurile se răstoarnă, amvoanele cad şi ele.

Au fost reînsufleţiri ale religiei în trecut, mai mult sau mai puţin locale şi temporare. Va mai fi o reînsufleţire a religiei care va fi mondială — o restaurare a credinţei în Dumnezeu şi a iubirii pentru om — când cele mai strălucite vise ale fraternităţii universale vor fi realizate. Dar aceasta va veni în pofida bisericii, mai degrabă decât prin ea. Va veni ca o reacţie împotriva tiraniei eclesiastice; ca un protest împotriva simplelor forme şi ceremonialuri”.

Într-un articol din Forum, din octombrie 1890, despre „Problemele sociale şi biserica”, de episcopul Huntington, avem comentariul lui asupra unui fapt foarte notabil şi semnificativ, după cum urmează:

„«Când într-una din sălile publice din New York o mare mulţime de ascultători amestecaţi au aclamat numele lui Isus Cristos şi au fluierat numele bisericii, aceasta n-a stabilit nici o chestiune, n-a rezolvat nici o problemă, n-a dovedit nici o afirmaţie, n-a explicat nici o scriptură, dar gestul a fost tot atât de semnificativ cât jumătate ((105)) din predicile care sunt propovăduite.» El s-a referit apoi la faptul că atunci a fost timpul când poporul a auzit cuvintele «Cristos şi biserica» în linişte reverenţioasă dacă nu cu devotare entuziastă, şi apoi a remarcat: «Numai în aceste zile din urmă când muncitorii gândesc, citesc, raţionează şi reflectează, o mulţime amestecată, mai degrabă în mod primitiv decât fără reverenţă, îi desparte pe cei doi, onorând pe unul şi dispreţuind pe celălalt».”

Alte expresii semnificative din presă, despre judecata populară, sunt după cum urmează:

„Catholic Review şi alte ziare insistă că trebuie să se facă «instruire religioasă în închisori». Aşa este. Noi mergem mai departe de atât. Ar trebui să se facă instruire religioasă şi în alte locuri pe lângă închisori — acasă, de exemplu, şi în şcolile duminicale. Da, noi nu vom fi depăşiţi în liberalism, noi favorizăm instruirea religioasă din unele biserici. Nu te poţi plictisi de un lucru bun dacă-l foloseşti moderat”.

Capelanul unui anumit penitenciar a spus că acum douăzeci de ani numai cam cinci la sută dintre prizonieri fuseseră elevi la şcoala duminicală, dar că acum şaptezeci şi cinci la sută dintre criminalii reali şi cei suspectaţi au fost. Un anumit pastor dă de asemenea o relatare despre un azil pentru alcoolici unde procentul este de optzeci, şi despre altul pentru femei decăzute unde toate au fost în şcoli duminicale. Comentariul presei despre aceste fapte a fost că termenul aplicat înainte la această şcoală, «creşa bisericii», ajunge să fie o satiră fantomatică. Ce se va face?”

Din discuţiile legate de inaugurarea la Chicago a Expoziţiei Columbiene a Lumii, deschisă duminicile, au fost extrase cele ce urmează:

„Ceva Mângâiere Rămasă: Dacă se întâmplă ce este mai rău, şi târgurile, ca şi teatrele şi crâşmele, sunt deschise duminicile în Chicago, este o reflecţie foarte întăritoare că nici un singur cetăţean american nu este obligat să meargă. Nimeni nu stă mai rău în această privinţă decât au stat apostolii şi creştinii timpurii. Lor nu le-a fost permisă folosirea unui poliţist sau a legiunilor romane pentru scopul răspândirii opiniilor lor şi al obligării vecinilor să fie mai evlavioşi decât voiau ei să fie. Şi ((106)) totuşi, acel creştinism primar, fără vreun ajutor de la stat — da, un creştinism persecutat şi care suferea — a cucerit de fapt lumea”.

În agitaţia generală a acestor timpuri, mulţi din biserică şi din lume sunt foarte dezorientaţi şi nedumeriţi de marea confuzie. Sentimentele acestora au fost clar exprimate cu câtva timp în urmă în New York Sun care spunea:

„Întrebarea «Unde suntem? Unde suntem?» a devenit o întrebare religioasă semnificativă. Profesorii stau în scaunele seminariilor învăţând doctrine destul de depărtate de cele originale ca să-i facă pe binefăcătorii lor antici să se răsucească în mormintele lor; clericii semnează angajamente la rânduirea lor, pe care ei probabil ştiu că nici cel care îi rânduieşte nu le crede; standardele sunt în multe cazuri numai balize care arată ce mult s-au îndepărtat corăbiile bisericilor de la canalele trasate. Este veacul lui «mergi cum îţi place», a lui «fiecare pentru sine» şi toate acestea. Nimeni nu ştie unde se va sfârşi totul, iar cei pe care-i interesează cel mai mult pare că se sinchisesc cel mai puţin”.

Nu numai conduita şi influenţa bisericilor sunt astfel aspru criticate, ci şi cele mai proeminente doctrine ale lor. Observaţi, de exemplu, cum doctrina blasfematoare a chinului veşnic pentru marea majoritate a rasei noastre, prin care oamenii au fost ţinuţi sub control multă vreme prin frică, este în mod asemănător discreditată de publicul gânditor. Asupra acestui subiect clerul începe să vadă o necesitate foarte urgentă de accentuare, pentru a contracara sentimentele liberalismului în creştere.

Rev. Dr. Henson din Chicago şi-a făcut cunoscute ideile asupra acestui subiect cu câtva timp în urmă; şi când reporterii au intervievat pe alţi clerici în legătură cu el, modul lor uşuratic, lipsit de inimă, zeflemitor, de a trata acest subiect despre care evident ei nu ştiu nimic, dar care, după cum pretind ei, cred că implică interesele veşnice ale milioanelor de semeni ai lor, a fost într-adevăr vrednic de spiritul de persecuţie al romano-catolicismului.

Rev. Dr. Henson a spus: „Hadesul din versiunea nouă este numai iadul mascat; moartea este moarte, chiar dacă o numim somn, iar ((107)) iadul este iad, chiar dacă-l numim hades; iadul este o realitate şi este infernal de oribil. În iad vom avea corpuri. Învierea corpului implică loc şi implică chin fizic. Dar cea fizică nu este cea mai rea. Durerea mentală, regretul, anticiparea, care fac sufletul să se zvârcolească aşa cum se zvârcoleşte viermele pe jăratecul arzând, sunt cele mai rele; şi păcătosul va trebui să le sufere pe acestea. Sete fără vreun pic de apă ca s-o stingi; foame fără vreun pic de hrană ca s-o potoleşti; un cuţit înfipt în inimă, fapt care se repetă — la nesfârşit, îngrozitor. Acesta este iadul cu care va trebui să ne confruntăm. Moartea oferă o eliberare de roata ocnaşului, dar în iad nu este uşurare”.

Ce impresie a făcut predica „Doctorului”? Se poate judeca din următoarele interviuri ale reporterilor şi slujitorilor bisericeşti, din dimineaţa următoare:

„«Ce credeţi despre iad, şi vom fi noi toţi botezaţi întrun iad de pucioasă lichidă şi fontă dacă nu ne îndreptăm căile?» a zis un reporter către prof. Swing, unul din predicatorii renumiţi din Chicago. Atunci prof. Swing a râs din inimă în hohote, până când obrajii săi aspri au devenit rozulii ca ai unei şcolăriţe. Eminentul predicator bătea darabana pe marginea unei mese furniruite, şi sticla de lampă de pe biroul său părea să râdă şi ea. «În primul rând», a spus el, «presupun că-ţi dai seama că acest subiect al iadului şi al pedepsei viitoare este ceva despre care noi ştim de fapt foarte puţin. Ei bine, metoda mea de a face ca totul din Biblie să se armonizeze este s-o privesc din punct de vedere spiritual. Ideea mea este că pedeapsa va fi gradată potrivit păcatelor; dar deoarece lumea care vine va fi spirituală, tot aşa şi răsplăţile şi pedepsele trebuie să fie privite din punct de vedere spiritual».

Rev. M. V. B. Van Ausdale a râs când a citit un raport al predicii doctorului Henson, şi a zis: «Ei bine, trebuie să aibă dreptate. Îl cunosc pe dr. Henson de câtva timp şi aş vota pentru el cu ochii închişi. Admitem cu toţii că există un iad sau un loc de răsplătire şi acesta combină toate proprietăţile puse pe seama lui de către dr. Henson»”.

((108))

Dr. Ray a văzut predica tipărită şi a gândit că dr. Henson a exprimat aceleaşi vederi pe care le avea el asupra acestui subiect.

Slujitorii congregaţionali, adunaţi la Grand Pacific în sesiune obişnuită, cu uşile închise şi strict păzite, au admis un reporter de la Evening News care, după ce s-a terminat adunarea, a pus întrebarea: «Aţi citit sau aţi auzit de predica despre iad a doctorului P. S. Henson, ţinută aseară?»

Un spectator interesat în timpul adunării a fost dr. H. D. Porter din Pekin, China. El s-a sculat dimineaţa devreme şi a citit în ziare predica doctorului Henson pe scurt. El a spus: «Eu nu-l cunosc pe dr. Henson, dar cred că sentimentele atribuite lui sunt destul de corecte. În China nu voi propovădui pucioasă şi chin fizic real, nici nu voi spune că iadul va fi un loc unde toate suferinţele de natură reală vor da locul numai suferinţei şi neliniştii mentale intense, ci voi accepta vederea de mijloc, cea care înfăţişează iadul ca un loc de răsplătire, care combină suferinţa fizică şi mentală şi care întruchipează principiile general acceptate de slujitorii moderni».

Alt străin, Rev. Spencer Bonnell din Cleveland, Oh., a fost de acord cu dr. Henson în fiecare detaliu. «Vine un timp», a spus el, «când trebuie promovate unele idei universale despre iad, aşa încât să aducă toate minţile într-o stare de echilibru». Rev. H. S. Wilson a avut puţine de zis, dar a admis că este de acord cu dr. Henson. Rev. W. A. Moore a exprimat aceleaşi sentimente.

Rev. W. A. Holmes a scris: «Dr. Henson este un predicator strălucit care-şi înţelege bine poziţiile şi poate să le exprime clar şi accentuat. Acest extras arată că el a ţinut oamenilor, ca de obicei, o predică foarte interesantă. Poziţiile lui în aceasta au fost primite bine în general. Despre corpul de carne nu ştiu — »

«Nu ştii?»

«Nu. Un om ar putea muri şi să descopere cu certitudine.»

Slujitorii baptişti cred că predica ortodoxă despre iad a doctorului Henson a fost chiar lucrul potrivit, şi cei care au discutat-o la adunarea de dimineaţă au lăudat-o cu căldură. Un reporter de la Evening News a arătat câtorva slujitori reportajul cu predica, dar în timp ce toţi au spus că erau de ((109)) acord cu predica, numai patru s-au găsit care au vrut s-o discute câtuşi de puţin. Rev. C. T. Everett, publicist la Sunday-School Herald, a spus că vederile aşa cum au fost exprimate de dr. Henson sunt în general acceptate de slujitorii baptişti. «Noi învăţăm pedeapsa viitoare şi veşnică pentru păcatele acestei lumi», a spus el, dar în privinţa iadului real de foc şi pucioasă, aceasta este ceva despre care nu se vorbeşte într-o măsură mare. Noi credem în pedeapsă şi ştim că este aspră, dar mulţi dintre noi îşi dau seama că este imposibil să se ştie în ce fel se va da. După cum spune Henson, numai oamenii abrutizaţi gândesc că iadul implică pedeapsă fizică în întregime; durerea mentală este cea mai rea, şi aceasta vor trebui s-o sufere păcătoşii. Dr. Perrin a spus, cu mare subliniere, că era aproape inutil a nega că tot ce predică doctorul Henson se află în Biblie, şi chiar destul de corect.

D-nul Rev. Ambrose, un slujitor vechi, a fost foarte mulţumit de predică. El a crezut fiecare cuvânt din ceea ce spusese dr. Henson despre chinul viitor pentru bieţii păcătoşi. «Cei mai mulţi predicatori baptişti cred în iad», a spus el, «şi ei îl şi propovăduiesc».

D-nul Rev. Wolfenden a spus că el nu văzuse reportajul cu predica, dar dacă era ceva în el despre un iad de pedeapsă viitoare, el era de acord cu doctorul şi gândea că cei mai mulţi slujitori baptişti au aceleaşi vederi, deşi sunt câţiva care nu cred în iad în sensul ortodox strict.

Din ceea ce a înţeles reporterul se poate spune cu siguranţă că dacă problema ar veni în discuţie, slujitorii baptişti nu sar sfii să sprijine fiecare argument pentru iadul real, vechi, ortodox, al doctorului Henson”.

Clerul îşi exprimă astfel opiniile, ca şi cum chinul veşnic al semenilor ar fi numai o chestiune cu urmări neînsemnate, care să fie discutată cu glume uşuratice şi râsete şi declarată ca adevăr fără nici cea mai mică dovadă sau investigaţie biblică*. ((110)) Lumea remarcă această aroganţă încrezută şi trage propria ei concluzie în această chestiune.

Globe Democrat spune: „De la New York vin veşti bune că Societatea Americană de Tratate îşi propune să retragă hrana spirituală pe care a oferit-o în ultimii cincizeci de ani şi să-şi revizuiască religia cu totul. Faptul este că lumea a depăşit felurile de mâncare iuţi şi piperate care erau bune pentru ultima generaţie, şi este cu totul în afara puterii câtorva domni solemni să producă o reacţie. Bisericile de asemenea merg cu plăcere agale alături de restul lumii, propovăduind toleranţa, omenia, iertarea, caritatea şi mila. Ar putea fi cu totul greşit, şi ca aceste profeţii de un fel întunecat să fie tocmai ceea ce este potrivit să continuăm a crede şi a citi, dar atunci oamenii nu cred şi nu vor crede”.

Un alt jurnal declară:

„Dr. Rossiter W. Raymond, opunându-se trimiterii de contribuţii Consiliului American al Misiunilor Străine, a spus destul de energic: «M-am săturat să merg la Consiliul American în supunere, ca să ajut la sprijinirea misionarilor care cred completamente în osândirea tuturor păgânilor şi în acea erezie condamnabilă că Dumnezeu nu-i iubeşte pe păgâni. M-am săturat de toată acea înşelătorie mizerabilă şi nu voi da nici un cent pentru a răspândi veştile despre osândire. Nu voi lăsa să fie răspândită pe banii mei acea doctrină. Că Dumnezeu este iubire, e o veste bună, dar aceşti oameni care trag un car Juggernaut peste păgâni şi vreau ca noi să hrănim fiarele care-l trag au făcut din ea o chestiune învechită, stătută. Datoria mea creştină este să nu contribui la vreo activitate care-i va învăţa pe păgâni că părinţii lor au mers în iad”.

Vedem astfel ordinea actuală a lucrurilor tremurând în cântarul opiniei publice. Timpul stabilit pentru răsturnarea ei fiind venit, marele Judecător al întregului pământ ridică balanţa raţiunii umane, indică spre greutăţile adevărului şi dreptăţii, şi aducând lumina cunoştinţei crescânde, invită lumea să încerce şi să probeze dreptatea deciziei Lui, în ((111)) condamnarea la distrugere a parodiei goale a pretenţiilor false ale creştinătăţii. Treptat, dar repede, lumea aplică testul şi la sfârşit toţi vor ajunge la aceeaşi decizie; şi ca o mare piatră de moară, Babilonul, marea cetate a confuziei, cu toată puterea sa civilă şi eclesiastică cu care se laudă şi cu toată demnitatea sa asumată, cu bogăţia sa, cu titlurile sale, cu influenţa sa, cu onorurile sale şi cu toată slava sa deşartă, va fi aruncat în mare (marea agitată a oamenilor care nu pot fi guvernaţi) ca să nu se mai ridice. Apoc. 18:21; Ier. 51:61-64.

Nimicirea lui va fi complet împlinită până la sfârşitul stabilit al „timpurilor neamurilor” — 1915. Evenimentele înaintează rapid spre astfel de criză şi terminare. Deşi procesul nu este încă complet, deja mulţi pot citi scrisul prevestind soarta lui — „Ai fost cântărit în balanţă şi ai fost găsit uşor!” şi curând soarta groaznică a Babilonului, a creştinătăţii, va fi împlinită. Vechile superstiţii care l-au susţinut de mult sunt repede îndepărtate; vechile crezuri religioase şi codurile civile până acum respectate şi susţinute fără ezitare sunt acum puse la îndoială cu îndrăzneală, şubrezenia lor este arătată şi erorile lor palpabile sunt ridiculizate. Tendinţa gândirii printre masele de oameni nu este însă spre adevărul biblic şi spre logica sănătoasă, ci mai degrabă spre necredinţă. Necredinţa este larg răspândită, atât în biserica nominală cât şi în afara ei. În Biserica declarată a lui Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este standardul credinţei şi îndrumătorul vieţii. Filosofiile şi teoriile umane îi iau locul, şi chiar fanteziile păgâne încep să înflorească în locuri în care înainte nu aveau acces.

Numai puţini din marea biserică nominală sunt suficient de treji şi cumpătaţi ca să-şi dea seama de starea ei deplorabilă, dacă nu se ia în considerare puterea ei numerică şi financiară, masele atât din strane cât şi din amvoane fiind prea îmbătate şi ameţite de spiritul lumii, atât de liber absorbit, chiar să şi observe declinul ei spiritual. Dar numeric ((112)) şi financiar starea ei de slăbire este simţită acut; căci toate interesele, perspectivele şi plăcerile vieţii prezente sunt legate de continuarea instituţiilor ei; şi pentru a şi le asigura pe acestea se simte necesitatea menţinerii unei prezentări frumoase de a împlini ceea ce se crede a fi însărcinarea ei divină — a converti lumea. Măsura succesului ei în acest efort o vom observa într-un capitol următor.

În timp ce vedem Babilonul pus astfel sub acuzare ca să răspundă pentru el însuşi în prezenţa unei lumi adunate, cu ce forţă ne revine în minte profeţia psalmistului despre acest eveniment, citată la începutul acestui capitol! Chiar dacă Dumnezeu a tăcut în timpul tuturor secolelor în care a triumfat răul în numele Său şi adevăraţii sfinţi ai Săi au suferit persecuţie în multe forme, El n-a fost în necunoştinţă de acele lucruri; şi acum a venit timpul despre care El a vorbit prin profet zicând: „Te voi mustra şi-ţi voi pune totul sub ochi”. Toţi care vreau să fie treji şi să fie de partea corectă în aceste timpuri de importanţă enormă, să remarce bine aceste lucruri şi să vadă cât de perfect corespunde profeţia cu împlinirea ei.