Răscumpărarea

R — 4605 / mai 1910

A socoti sângele ca un lucru obişnuit

“Gândiţi-vă, cu cât mai aspră pedeapsă se va cuveni celui care a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, a nesocotit (a considerat ca un lucru obişnuit) sângele legământului cu care a fost sfinţit şi a insultat Duhul harului?” Evrei 10:29.

Evident, aici apostolul compară pe Moise şi Legea lui cu Antitipicul Moise şi Legea mai mare. Oricine dispreţuia Legea lui Moise, aranjamentul făcut şi stabilit prin Legământul Legii tipic, era condamnat la moarte, o sentinţă din care va fi eliberat prin meritul lui Cristos. Deoarece acea condamnare a avut caracter numai temporar, aceasta nu-i afectează interesele veşnice.

Este evident că există o deosebire între aceste două condamnări — că, dacă cineva ar veni sub condamnarea Antitipicului Moise, pedeapsa lui ar fi chiar mai severă. Această pedeapsă mai severă sau “mai aspră” înţelegem că este “Moartea a Doua” — nimicire completă. Dacă cineva dispreţuieşte Legea lui Dumnezeu, în vreun amănunt, aşa cum este exprimată prin Cristos şi prin aranjamentul Noului Legământ, acesta va fi vrednic de Moartea a Doua. Acest principiu, vedem, se va aplica de-a lungul întregului Veac Milenar, în sensul că oricine, toţi care după ce au fost aduşi la o cunoştinţă a pregătirilor şi favorurilor pe care Dumnezeu i le-a adus prin Cristos, va trata chestiunea cu uşurinţă şi nu va răspunde la astfel de iubire, nu se va supune acestui aranjament pentru ajutorarea lui, va fi socotit nevrednic de a primi vreo altă favoare de la Dumnezeu şi va merge în Moartea a Doua. Evident însă, apostolul nu analizează aici ce se va întâmpla la sfârşitul Veacului Milenar, şi noi menţionăm doar în treacăt pentru a arăta sfera largă a comparaţiei dintre Moise şi Cristos.

Însă apostolul nu aplică acest text la lume, ci la Biserică. Tot contextul arată că el se adresează Bisericii, celor care au fost concepuţi de Spiritul sfânt, cei ale căror păcate au fost acoperite prin atribuirea dreptăţii lui Cristos şi care, în virtutea acestei acoperiri, sunt îndreptăţiţi, şi-au prezentat corpurile ca jertfe vii. Cu ce scop ne consacrăm noi astfel? Ca răspuns la invitaţia Domnului nostru de a bea din “Paharul” Său; de a fi botezaţi în moartea Sa; de a suferi cu El ca membri ai Trupului Său, pentru a putea domni cu El şi a fi membrii Săi pe planul gloriei, membrii Israelului spritual, Sămânţa spirituală a lui Avraam, pentru marea lucrare de binecuvântare a Israelului natural, iar prin Israelul natural a tuturor familiilor pământului.

Aşadar, apostolul, în faptul că ne aduce această chestiune în atenţie, discută despre Biserică şi ce s-ar întâmpla dacă vreunul dintre noi — nu vreunul dintre noi care doar s-a întors de la păcat şi şi-a dat seama că Cristos este marele Ispăşitor pentru păcatele noastre — nu, ci aceia dintre noi care au fost îndeptăţiţi prin credinţă în sângele Lui şi au fost sfinţiţi — aceia dintre noi care apoi ar cădea.

Ne amintim că în noaptea când Domnul nostru a instituit Cina de Amintire, în aceeşi noapte când a fost vândut, când a luat paharul a zis: “Acesta este sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor”. Intenţia lui Dumnezeu în privinţa acestui sânge, ca sânge care va pecetlui Noul Legământ, este ca el să fie eficient pentru iertarea tuturor păcatelor lui Adam şi a copiilor lui. Acesta a fost scopul, obiectivul pentru care a fost vărsat sângele Domnului. “Acesta este sângele Meu”, nu sângele vostru. Este sângele sau viaţa pe care o dau, pe care am consacrat-o când am fost conceput şi pe care o voi da astăzi pe cruce (pentru că atunci era aceeaşi zi, sau parte din aceeaşi zi în care a fost răstignit). La acest sânge care este al Meu astăzi — sângele care va pecetlui Noul Legământ între Dumnezeu şi oameni — vă invit să participaţi. “Beţi toţi din el”. Toţi beţi din el şi beţi-l tot. Nu lăsaţi nimic. Invitaţia de a participa la acest sânge, la acest pahar, nu va mai fi făcută altor oameni sau altei clase în afară de voi — vouă, care sunteţi chemaţi în mod special pentru acest scop. Nu numai pe voi, apostolii, cărora vă vorbesc acum, ci pe toţi cei care vor crede în Mine prin cuvântul vostru şi care în mod asemănător vor face această consacrare şi vor fi botezaţi în moartea Mea, îi invit să bea din paharul Meu.

Apostolul întreabă în privinţa acestui pahar la care noi participăm în comuniune: “Nu este el o părtăşie a sângelui lui Hristos?” (1 Cor. 10:16). Răspundem: da. Nu este sângele lui Cristos sângele Noului Legământ? Nu suntem noi, prin urmare, participanţi la sângele Noului Legământ? De aceea, prin participare la acel sânge, prin invitaţia Domnului nostru, nu suntem noi părtaşi la “Paharul” Lui şi la tot ce aparţine de acesta? Da. Ce înseamnă aceasta pentru noi? Mult înseamnă. Noi trebuie să fim foarte recunoscători pentru marele privilegiu care ni s-a acordat să avem parte la “Paharul” Lui, să fim botezaţi în moartea Lui. După cum declară apostolul Pavel în Filipeni capitolul 3: Privesc toate aceste lucruri ca

o pierdere, ca să câştig pe Cristos; ca să pot avea părtăşia suferinţelor Lui; ca să pot fi botezat în moartea Lui; să am părtăşia “paharului” Său de suferinţe; şi aşa trebuie să declarăm şi noi. Pavel a socotit toate celelalte interese şi consideraţii fără nici o valoare în comparaţie cu acest mare privilegiu al Veacului Evanghelic, care ne este acordat nouă.

Ei bine, dacă pierdem din vedere acest mare privilegiu, dacă ajungem vreodată la un punct unde să nu apreciem faptul că am fost invitaţi să participăm la “Paharul” Domnului nostru, că am fost invitaţi să participăm cu El la acest sânge al Noului Legământ, acest sânge care va ratifica, va pecetlui Noul Legământ, ar însemna să facem în ciuda tuturor acestor privilegii şi favoruri care ni s-au dat în mod special, dar care nu li s-au dat altor oameni din lume şi nu vor mai fi date niciodată, un mare privilegiu care nu li s-a oferit niciodată îngerilor, ci I S-a oferit numai lui Isus Cristos şi celor care vor avea spiritul Lui în acest veac.

Dacă, prin urmare, ne pierdem aprecierea pentru acel “Pahar” şi spunem că este numai un lucru obişnuit, numai aşa cum l-au considerat toţi creştinii nominali, numai întoarcerea de la păcat şi încercarea de a trăi o viaţă corectă, că nu este un sacrificiu special, nu este deloc o participare la “Paharul” Său, atunci noi dispreţuim şi respingem toate privilegiile oferite nouă în mod special, mai presus de cele oferite altor oameni. Ar însemna că am dispreţuit tot aranjamentul şi că ceva a fost greşit în inimile noastre — dovedind însă că noi am făcut intenţionat, cu voia, cu bună ştiinţă, după ce am văzut că acesta este privilegiul sacrificiului, după ce am ştiut că am fost acceptaţi ca membri lui Cristos, ca să “răbdăm, ca să şi împărăţim împreună cu El”.

Pentru că toţi aceştia care au avut vreodată această cunoştinţă şi apreciere mai clare, a se întoarce înseamnă a respinge acest “sânge al Legământului” şi a proceda în ciuda lui, şi a nu folosi privilegiile oferite. Încercarea de a folosi aceste privilegii pe care le-au avut la început, înseamnă cu necesitate a sacrifica natura umană. Prin urmare, înseamnă că n-a rămas nimic pentru ei, fiindcă ei au dispreţuit natura nouă şi prevederile Domnului care se pot obţine numai prin participare la sângele lui Cristos. Nu le-a rămas nici o ocazie de restabilire. Ca atare, singurul lucru pentru ei este cel potrivit pentru cei care dispreţuiesc aranjamentul lui Dumnezeu după ce odată l-au înţeles, iar acest lucru este Moartea a Doua.

“Pedeapsa mai aspră” menţionată de apostol (Evr. 10:29) este pentru “păcatul de moarte”. Suntem noi competenţi să indicăm cine a comis acel păcat? În ceea ce ne priveşte am prefera să nu judecăm în această chestiune, ci doar să spunem că astfel de judecată rămâne pentru Domnul. Noi nu vom lua nici o decizie până vom vedea judecata Domnului.

Apostolul ne spune că nu trebuie să ne judecăm unul pe altul. Dacă, de exemplu, cineva ar zice: Cred că Isus a murit şi că El este Răscumpărătorul nostru, dar am pierdut ideea avută odată, că noi am fost invitaţi să fim morţi cu El, să ne împărtăşim acum de suferinţele Lui şi mai târziu de gloria care urmează — atunci noi să-i spunem: O, ai comis păcat de moarte; ai dispreţuit sângele Legământului cu care ai fost sfinţit, şi de aceea, neavând nici un privilegiu al restabilirii la care să te întorci, ai mers practic în starea Morţii a Doua? Răspundem: nu. Nu înţelegem că ne revine să-l judecăm sau să decidem în privinţa lui, fiindcă nu ştim în ce măsură au fost adevărate declaraţiile lui anterioare. Nu ştim dacă a înţeles vreodată ce a făcut când a gândit că a făcut o deplină consacrare. Poate nu s-a înţeles pe sine. De aceea preferăm să spunem că deoarece nu suntem siguri în această chestiune, nu este pentru noi să judecăm. Totuşi, trebuie să ne amintim ce spun Scripturile în legătură cu aceasta: “Domnul va judeca pe poporul Său”. Dacă, prin urmare, am vedea că, după ce cineva a respins sângele Legământului prin care a fost sfinţit sau pus deoparte în mod special pentru sacrificiu, ca membru al Corpului, Dumnezeu l-a pus deoparte în mod evident şi a retras de la el toată lumina şi l-a aruncat afară din favoarea Sa, în măsură ca să se poată vedea aceasta, am fi îndreptăţiţi să spunem, cel puţin nouă înşine, fie că am menţionat altuia sau nu, că Domnul s-a ocupat de acesta.

Nu ne putem imagina că, dacă cineva ar respinge pe Domnul în vreun sens al cuvântului, acesta ar rămâne încă în lumina Adevărului. Trebuie să înţelegem că dacă cineva respinge pe Domnul, lumina Adevărului va trece treptat de la el şi nu va vedea mai mult decât alţii, mai mult decât unul care frecventează biserica nominală sau decât orice persoană lumească. Astfel de trecere în întunericul de afară este un semn că favoarea Domnului a fost pierdută. În ce măsură a fost pierdută, am putea să nu dorim să determinăm, dar dacă, în legătură cu aceasta, se manifestă caracterul Adversarului, spiritul lui Satan — mânia, răutatea, ura, invidia, cearta — atunci trebuie să tragem concluzia că Spiritul Domnului l-a părăsit şi că cel biruit este mort — “de două ori mort, dezrădăcinat”. Iuda 12.

N-ar merita să ne mai rugăm pentru unul ca acesta, în special după ce am făcut tot ce ne-a stat în putere. Dumnezeu vrea să facă tot ce se poate face, dar El are anumite legi şi principii fixe, şi dacă cineva s-a bucurat odată de acestea iar apoi le-a dispreţuit, Domnul nu-Şi va schimba principiile cu nici o rugăciune, chiar dacă este adusă atent şi cu lacrimi.

***

C. M. 111 Fie departe de mine Şi frica şi spaima; Apără-mă de necazuri Ce-mi strică viaţa, Să ştiu ce rău e păcatul Şi în el a trăi; Şi-ndreptând voinţa, să sting Patimile mele.

Să nu mă depart de Tine, Lepădând darul Tău. Deşteptând sufletul meu, tot De la Tine-aştept eu Să fie conştiinţa mea Iute ca privirea; Venind păcatul, ţine-mă Deştept totdeauna.

Şi rătăcindu-mi sufletul, Mustre-mă vorba Ta; Înlătură piedicile, Doamne din calea mea. Fă ca şi cel mai mic păcat, Să mă doară cumplit, Şi pentru leac trimite-mă La sângele sfinţit.