Însărcinarea cea mai mare a Bisericii

ÎNSĂRCINAREA CEA MARE A BISERICII

 

Mana pe data de 30 Noiembrie, R2808 - 1 Mai 1901, pag. 151

 

Mat. 28:16-20

,,Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, chiar până la sfârşitul lumii (veacului)” - versul 20.

 

Următoarea manifestare a Domnului nostru faţă de ucenicii Săi a avut loc aproape de sfârşitul celor patruzeci de zile ale prezenţei Sale invizibile după învierea Sa. Conform înţelegerii noastre, aceasta a fost a şasea ocazie de acest fel, şi ea a fost cu mult mai însemnată decât cele precedente, deoarece, în armonie cu alţii, credem că de data aceasta Domnul nostru S-a manifestat nu numai faţă de cei unsprezece apostoli ai Săi menţionaţi în lecţia noastră, ci şi întregii mulţimi de credincioşi, pe care Apostolul Pavel îi menţionează ca fiind ,,peste cinci sute de fraţi” (1 Cor. 15:6). Suntem informaţi că această adunare a fost convocată printr-un anunţ special cu privire la timpul şi locul desfăşurării acesteia; prin urmare aceasta a fost o ocazie pentru cei deplin interesaţi să se întrunească împreună. Dr. Bordman sugerează că unii din cei care ar putea compune acel număr ar putea fi: ,,cei unsprezece apostoli; cei şaptezeci de ucenici; Maria din Nazaret; Maria din Magdala; Maria din Betania; Maria, soţia lui Cleopa (sora mamei lui Isus - n. e); Maria, mama lui Ioan Marcu; Marta, Ioana şi Suzana, şi femeia de la fântâna lui Iacov; mama soţiei lui Petru şi slăbănogul din Betsaida; Centurionul din Capernaum şi văduva din Nain; femeia pocăită în timpul ospăţului lui Simon şi femeia vindecată pe drum; Iair şi fiica lui şi Bartimeu; femeia Siro-Feniciancă, şi surdo-mutul din Decapolis; recunoscătorul lepros din Samaria şi femeia care a fost legată de un spirit de neputinţă; Zacheu şi Lazăr, pe care l-a înviat din morţi; şi orbul  şi surdo-mutul şi şchiopul şi neputinciosul şi lunaticul pe care El i-a vindecat; şi Iosif şi Nicodim”. Cu certitudine ne aşteptăm ca aceştia să fi fost printre prietenii Domnului nostru care au avut o mare încredere în El, şi care, experienţând o mare dezamăgire la moartea Sa, ar avea mari speranţe aprinse în inimile lor prin declaraţiile apostolilor despre învierea şi manifestările Sale faţă de ei.

Înţelept a fost planul care a dat urmaşilor Săi ,,dovezi infailibile” ale învierii Sale, şi instrucţiile necesare pentru aprecierea acesteia, într-o măsură atât  de treptată precum am urmărit-o. Trei manifestări în ziua învierii Domnului nostru; una cu o săptămână mai târziu, în ziua a opta; a cincia a avut loc probabil cu două săptămâni mai târziu, în cea de a 22-a zi după învierea Sa, şi acum cea de a şasea manifestare, avu loc probabil la zece zile după ultima, cam în ziua a treizeci şi doua. Astfel în mod treptat au fost învăţate două lecţii necesare: (1) faptul învierii Domnului nostru, că El n-a mai fost mort, ci viu; şi (2) că El a fost ,,schimbat”, că El n-a mai fost ,,omul Isus Christos”, ci acum El este ,,un spirit dătător de viaţă”, manifestând puterile şi însuşirile pe care ei ştiau că aparţin fiinţelor spirituale - invizibilitatea şi puterea de a apărea în diferite forme ca om - puterea de a veni şi a se duce ca vântul, ne ştiindu-se de unde vine şi unde se duce - Ioan 3:8.

De asemenea vedem manifestată înţelepciunea şi în ordinea apariţiilor: în primul rând Mariei, care se pare că a fost o femeie plină de credinţă cât şi de zel, şi a cărei cuvânt ar avea influenţă la Apostoli; apoi, a fost convins, Petru, liderul tuturor; apoi restul din cei unsprezece, în afară de Toma, care s-a îndoit; apoi tuturor celor unsprezece, incluzându-l şi pe Toma,  şi probabil şi unele femei împreună cu ei, ne menţionate; apoi a urmat o perioadă interimară de ne-apariţie care le-a părut lungă, în timpul căreia unii dintre ei au început din nou pescuitul; apoi urmă convingerea acestora că Domnul înviat are toată puterea pe care a posedat-o vre-o dată, şi era la fel de capabil să fie cu ei şi să-i călăuzească şi să le  aprovizioneze necesităţile, cum a fost când era lângă ei în fiecare zi în carne, ca om; apoi instruirea lor cu privire la faptul că misiunea lor va mai fi încă să-I hrănească oile Sale şi mieii Săi; ceea ce se vede şi în  pregătirea din partea Sa a acestei ultime întâlniri generale, care va fi primită de două ori mai puternic, datorită anunţării sale prealabile.

Timpul a venit; prietenii lui Isus au fost adunaţi; timp de aproape cinci săptămâni ei au studiat marele lecţii ale providenţei divine legate de moartea şi învierea Domnului, şi cum I s-au putut întâmpla Lui toate acestea şi El tot să rămână Mesia - da, precum a explicat El, cum toate acestea lucruri erau necesare pentru El, pentru ca El să poată fi Mesia şi să poată îndeplini marea şi minunata lucrare prezisă în Sfintele Scripturi - cum El trebuie mai întâi să sufere pentru a răscumpăra omenirea, înainte, ca să fie deplin autorizat şi împuternicit ca Împărat al Slavei să-i binecuvânteze cu viaţă veşnică şi cu toate privilegiile şi binecuvântările potrivite pentru cei răscumpăraţi şi împăcaţi.

Ei, când L-au văzut, I s-au închinat: ,,dar unii s-au îndoit”. Putem presupune în mod rezonabil că printre cei ce s-au îndoit, n-a fost nimeni din cei doisprezece apostoli, deoarece ei au fost pe deplin satisfăcuţi, cu totul convinşi, şi astfel s-au exprimat anterior. Cei care s-au îndoit, credem, că ar fi trebuit să fie dintre cei ,,cinci sute de fraţi” prezenţi la această adunare anunţată dinainte, care nu l-au văzut încă de la învierea Sa, unii dintre care, putem rezonabil presupune, că au fost cu mult mai slabi în credinţă decât apostolii şi prietenii deosebiţi cu care Domnul deja a comunicat. Declaraţia că ,,unii s-au îndoit” este o evidenţă a sincerităţii relatării Evangheliei. Ea ne arată, de asemenea, că urmaşii Domnului nu erau peste măsură de creduli, ci din contra, dispuşi să examineze şi să cântărească dovezile prezentate, şi zelul ulterior, energia şi spiritul sacrificiului de sine a celor care au crezut, ne dau o abundentă dovadă a sincerităţii convingerilor lor în ceea ce priveşte învierea Domnului nostru, pe care ei în acelaşi fel ca şi noi, o socot ca piatra de temelie a credinţei noastre în El. Dacă Christos n-ar fi înviat, atunci credinţa noastră este zădarnică şi noi suntem încă în păcatele noastre - 1 Cor. 15:17.

Când Domnul nostru a apărut, mesajul Său a fost cel de care ei au avut nevoie să le fie imprimat, şi pe care El l-a imprimat într-o măsură oarecare şi în celelalte apariţii ale Sale. Aceasta a constat în faptul că I-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Prin aceasta nu trebuie să înţelegem că Tatăl a renunţat sau Şi-a predat ceva din puterea sau autoritatea Sa proprie, ci mai curând, trebuie să ne aducem aminte, că precum spune Apostolul Pavel în altă parte, în orice astfel de declaraţie, Tatăl niciodată nu este inclus (1 Cor. 15:27). Nici nu trebuie să înţelegem că Domnul nostru a avut în vedere că puterea şi autoritatea i-a fost dată să înlăture sau să anuleze sau să violeze vreo trăsătură a legii şi planului divin. Din contra, trebuie să înţelegem cuvintele Sale că înseamnă: Eu am venit în lume pentru a îndeplini voia Tatălui meu, şi manifestând ascultare faţă de această voinţă a Sa, şi împlinind toate cerinţele ei, nu numai în a răscumpăra omenirea din pedeapsa morţii prin Adam, dar de asemenea şi în a obţine titlul şi autoritatea promisă de Tatăl, care aparţine lui Mesia. Din momentul când am făcut consacrarea, am fost recunoscut ca Mesia, dar funcţia mea ca Mesia, depindea de credincioşia mea până la moarte - chiar moarte de cruce. Eu am fost credincios în acestea, şi ca răsplată Tatăl m-a înviat din morţi, părtaş al naturii divine, şi moştenitor al tuturor binecuvântărilor şi făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe menţionate înainte ca aparţinând lui Mesia. Toată această putere şi autoritate Mesianică, care a fost a mea în mod socotit, doar recunoscută, în perspectivă, acum este a mea în mod real; pentrucă Eu am terminat lucrarea pe care Tatăl mi-a dat-o s-o fac, şi aceasta într-un mod acceptabil; şi acceptarea Sa a fost manifestată în învierea mea la starea mea prezentă a gloriei şi puterii spirituale - Fapte. 17:31.

,,Aşadar mergeţi, şi faceţi ucenici din toate neamurile”. Însărcinarea lor de a merge şi a-L mărturisi ca Mesia era bazată pe faptul că Tatăl a acceptat lucrarea Sa, sfârşită la Calvar, şi că L-a recunoscut cu deplină autoritate ca fiind Mesia, prin învierea Sa din morţi: de aceea îL putem propovădui pe Isus, puterea lui Dumnezeu şi canalul tuturor îndurărilor Sale promise şi a binecuvântărilor pentru  toţi care ,,au ureche de auzit”, pentru toate neamurile, şi nu numai pentru naţiunea lui Israel, cum au fost cele precedente.

Conform asigurării autorităţii Sale ca Mesia, Domnul nostru, adresându-se în mod special celor unsprezece apostoli, dar indirect, cu ei şi prin ei, adresându-se tuturor urmaşilor Săi, ne-a dat marea însărcinare, pe care noi, poporul Său, o executăm de atunci încoace. Aceasta ar putea fi numită împuterncirea apostolilor Săi şi a tuturor urmaşilor Săi ca învăţători, ambasadori, membri ai preoţiei împărăteşti, vorbind şi învăţând în numele Învăţătorului, Mesia cel deplin împuternicit. Însărcinarea se împarte în trei părţi: 1). ,,Faceţi ucenici din toate neamurile”; 2). ,,botezându-i”; 3). ,,învăţaţi-i”. Cuvântul ,,învăţaţi-i” din versetul 19 (în versiunea comună Engleză KJV - n. e), nu este tradus din acelaşi cuvânt Grecesc redat prin ,,învăţaţi-i” în versetul 20. Cuvântul din versetul 19 înseamnă a face prozeliţi sau a face ucenici. Cuvântul ,,învăţaţi-i” în versul 20 înseamnă instruire.

Un gând greşit este extras din acest text de către mulţi cercetători ai Scripturilor, când aceştia consideră însemnătatea acestor cuvinte ca fiind: Mergeţi şi convertiţi toate neamurile. Nu acesta este gândul, ci din contra: Mergeţi şi adunaţi pe cei convertiţi din toate neamurile, şi botezaţi-i şi învăţaţi-i, etc. Acest punct de vedere este în armonie cu declaraţia Învăţătorului nostru cu alte ocazii, în care El a mărturisit că toate neamurile nu vor fi convertite la a doua Sa venire, ci tocmai contrariul: ,,Când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?”. Această interpolare este în armonie cu declaraţia Domnului nostru dn Matei 24:14: ,,Această veste a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea ca mărturie pentru toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul”. Cine capătă o vedere greşită cu privire la însărcinare, în dorinţa sa de a se conforma acesteia, poate să acţioneze greşit. Cei care au concis că Domnul a intenţionat convertirea lumii sunt induşi spre diferite (tertipuri ???????), atât în minte cât şi în purtare, cu scopul de a îndeplini însărcinarea pe care au înţeles-o greşit. Aceasta induce pe unii în timpul prezent spre a ignora definiţia Scripturală a terminilor calităţii de membru în Împărăţia lui Christos - spre un standart mai jos atât în credinţă cât şi în purtare, cu scopul de a admite o mai mare proporţie a familiei umane, şi cu scopul ca, dacă va fi posibil, să se convingă pe ei înşişi şi pe alţii că lumea devine mai bună şi se converteşte. Unii nu numai că au concis că propovăduirea crucii lui Christos şi a credinţei în răscumpărare nu este de nici un folos, dar au mers şi mai departe de aceasta, şi au susţinut că nici chiar o cunoaştere istorică a lui Christos nu este necesară, şi că religiile păgâne trebuie să fie estimate ca parte a propovăduirii Veştii bune, şi că ascultarea păgânilor faţă de obiceiurile lor păgâne trebuie considerată ca ascultare faţă de Vestea bună. Astfel că vederile mai mult sau ma puţin false asupra însărcinării îi  îndepărtează pe mulţi care nu văd pe nici o altă cale nici o speranţă de a realiza vre-o dată ceea ce Domnul nostru ne-a însărcinat cu aproape nouăspezece secole în urmă, şi care altfel, ar considera că a eşuat mult în mod miserabil, şi n-ar avea nici o speranţă în îndeplinirea acesteia.

De altă parte susţinem că însărcinarea citită şi înţeleasă în mod corect s-a realizat; că mesajul lui Christos şi a Împărăţiei a fost proclamat, direct sau indirect, cu mai multă sau mai puţină forţă şi energie, în orice naţiune sub ceruri, şi ca rezultat, unii dintre toate neamurile au fost făcuţi ucenici; şi că incidental a fost dată o ,,mărturie” tuturor oamenilor de pe pământ cu privire la răscumpărare şi la prevederile divine pentru salvarea prin Răscumpărător. Din toţi aceşti ucenici adunaţi din toate neamurile prin mesajul Domnului, buna plăcere a Tatălui va fi să-i dea Împărăţia doar unei ,,turme mici”, în comoştenire cu Isus în glorie ca Sămânţă a lui Avraam, prin care, în veacul Milenar care urmează acestuia, toate familiile pământului vor fi binecuvântate. Doar din acest punct de vedere poate fi recunoscută împlinirea şi apreciată în mod potrivit însărcinarea Domnului nostru.

 

FACEREA DE UCENICI ÎN LUME

 

Mai întâi vine lucrarea Evanghelistului: Mergeţi, faceţi ucenici atât de mulţi câţi vor asculta mesajul vostru. Cuvântul ,,ucenic” înseamnă elev, şi cei interesaţi prin evanghelist se presupun a fi elevi în şcoala lui Christos, în clasa întâi. Pe măsură ce devin instruiţi în dreptate, devine potrivită consacrarea lor,  reprezentată în botez - moartea faţă de sine şi faţă de lume - îngropaţi cu Christos prin botezul în moartea Sa (Rom. 6:3-5). Apoi vine al treilea pas, cel de a-i învăţa să observe toate lucrurile pe care le-a poruncit Christos. Orice neglijare a acestei însărcinări şi a ordinii de procedură a acesteia va însemna un eşec comparativ; şi totuşi oriunde nu ne-am uita, vedem că trăsăturile ei specifice sunt neglijate. Vedem majoritatea Creştinilor mărturisiţi dând în primul rând botezul, urmând o ordine greşită, precum şi o formă  greşită a botezului. În al doilea rând, ei îi fac ucenici în denominaţiile sectare şi îi fac membri ai acestora, şi îi fac pe aceştia să-şi consacreze banii şi energiile mai dergabă acestor denominaţiuni decât Domnului. În al treilea rând, plasându-i astfel în robia sectară, ei îi neglijează, şi merg afară după alţii, complet nereuşind a le da ,,învăţătura” pe care Domnul a indicat-o ca necesară ca pregătire pentru comoştenire în Împărăţia Sa - învăţătura despre caracterul şi planul divin, despre harurile spiritului sfânt şi necesitatea dezrădăcinării spiritului lumii şi a egoismului, despre dezvoltarea spiritului Domnului - a blândeţii, gentileţei, răbdării, iubirii frăţeşti, iubirii de oameni.

Pentru a urma instrucţiunea Domnului nostru, Preoţimea Împărătească trebuie mai întâi, când face ucenici, să-i informeze pe cei ce au urechi de auzit că ei sunt păcătoşi prin cădere; - imperfecţi în gând, în cuvânt şi în faptă; şi prin urmare inacceptabili lui Dumnezeu şi sub sentinţa morţii - nimicirea; dar că Dumnezeu a făcut pregătiri pentru salvarea şi întoarcerea lor la armonia cu El şi la viaţa veşnică: că Isus Christos, în armonie cu planul Tatălui, a plătit preţul păcatului şi a condamnării lui Adam, şi astfel a cumpărat toată rasa lui Adam, şi are de gând să elibereze pe toţi cei ce-L vor asculta. Că acum El oferă eliberare prin credinţă tuturor celor ce au ureche de auzit - ,,chiar atâtor de mulţi pe câţi îi va chema Domnul, Dumnezeul vostru”, şi că aceştia din moment ce aud şi acceptă chemarea, se pot considera ,,îndreptăţiţi prin credinţă”, având păcatele lor acoperite, şi astfel fiind împăcaţi cu Dumnezeu prin credinţa în Christos; şi că acum, dacă ei devin urmaşi şi ucenici ai lui Christos, ei pot deveni împreună sacrificatori cu El, şi treptat pot deveni comoştenitori în Împărăţia Sa, şi în marea lucrarea a acesteia, de binecuvântare a lumii.

Cei ce sunt interesasţi în acest mesaj vor întreba despre calea prin care ei ar putea atinge aceasta, şi răspunsul trebuie să fie că o deplină acceptare a uceniciei trebuie să fie arătată printr-o deplină consacrare, a inimii, minţii şi a trupului, Domnului - chiar până la moarte; şi că această supunere a voinţei proprii Domnului, este socotită ca botez, îngropare, ca cufundare cu El în moarte; şi că ei cu cât mai repede vor îndeplini acest botez real sau îngropare a voinţei proprii, cu atât mai repede trebuie să se supună la o cufundare exterioară în apă, care va simboliza aceasta, înfăţişând moartea şi îngroparea lor faţă de sine, faţă de păcat şi faţă de lume, şi învierea lor la o înnoire de viaţă şi purtare, ca membri ai corpului lui Christos.

Ei trebuie să fie îndemnaţi să realizeze acest pas al consacrării până la moarte, nu în baza puterii lor proprii sau a numelui său, nici în numele celui ce i-a învăţat; ci trebuie să le fie indicat faptul că acest curs este autorizat de către Tatăl, prin Fiul şi prin Spiritul Sfânt. Astfel deci aceasta se împlineşte ,,în numele” sau prin autoritatea Tatălui, a Fiului şi a Spiritului Sfânt, şi nu în numele unei secte sau denominaţii sau unui învăţător uman. Este o greşeală din partea unora, de a considera acest text că înseamnă că cei convertiţi trebuie să fie botezaţi în numele Tatălui, Fiului şi a Spiritului Sfânt. Din contra Apostolul spune în mod clar, că suntem botezaţi în Christos ca membri ai corpului Său - Rom. 6:3-5.*

Acei care merg astfel mai departe, care răspund la propovăduirea Evangheliei, şi care întreabă despre 

 

*Vezi articolul nostru din 15 Iunie 1893, ,,Botezul şi Importanţa sa”, o copie a căruia poate fi împrumutată gratuit cu promisiunea că va fi întoarsă.

cale, adevăr şi viaţă, şi care, cu o adevărată căinţă de păcat şi cu o adevărată remuşcare de inimă, doresc să devină ucenici ai lui Christos, şi care atunci fac acest pas al consacrării, sunt botezaţi astfel în Biserică, ,,corpul lui Christos” - nu în Biserica Baptistă, nici în altă instituţie umană, ci în Biserica adevărată, Biserica Dumnezeului Celui viu, a căror nume sunt scrise în ceruri (Ev. 12:23). Ei n-au nevoie ca numele lor să fie scrise în careva listă sau registru pământesc. Numele acestora, ni se spune, că sunt scrise în cartea vieţii Mielului, şi dacă ei sunt credincioşi legământului lor, El ne asigură că nu va şterge numele lor. Pecetea acceptării lor este spiritul sfânt, a cărui conducere şi instrucţiuni şi trăsături de caracter devin tot mai mult discernibile lor şi altora în fiecare zi, pe măsură ce ei astfel caută să umble pe urmele lui Isus.

Dar ei totuşi mai au nevoie de instruire: de fapt, toţi cei care au mers mai departe în experienţa lor Creştină, au fost tocmai pregătiţi prin acestea să primească instrucţiuni; şi când au atins condiţia îndreptăţirii prin credinţă, şi apoi a sfinţirii (a consacrării faţă de Domnul, botezul), aceştia au devenit pur şi simplu ,,copii în Christos”. Ca atari, ei sunt pregătiţi pentru hrana spirituală, şi în primul rând trebuie să fie hrăniţi cu laptele curat al Cuvântului, ca să poată creşte prin el, şi pe măsură ce fac progrese, Domnul însuşi îşi pune ca obligaţie ca ei să aibă ,,hrană la vreme potrivită”, din moment ce sunt în stare să asimileze ,,hrana tare” care aparţine celor dezvoltaţi, puternici în Domnul şi în puterea tăriei Lui, ,,învingători”, ostaşi ai lui Christos, având îmbrăcată armătura sa şi luptând lupta bună a credinţei, ridicând sus steagul regal, şi fiind activi în ajutorarea altora în atingerea aceloraşi condiţii.

Această denaturare a acestei mari însărcinări care a fost atât de explicit declarată, trebuie s-o socotim pe seama lui Satan, vrăjmaşul nostru cu voia; făcând-o astfel, precum am văzut deja, de o mai puţină însemnătate: în primul rând făcând-o să pară că înseamnă convertirea lumii; în al doilea rând, prin distrugerea sensului real al botezului; în al treilea rând, ducând în confuzie poporul Domnului cu privire la felul de a face ucenici, şi făcându-i să creadă că aceasta înseamnă adunarea membrilor în legături sectare; în al patrulea rând, făcându-i să creadă că aceasta este totul ce este necesar, şi că învăţarea în Biserică este o pierdere de timp, care ar trebui să fie devotat lucrării pe care Adversarul o numeşte ,,salvarea sufletelor”, dar care în realitate este o străduinţă de a aduna pe oamenii neregeneraţi în sistemele sectare şi de a-i înşela în privinţa gândului că ei sunt într-un oarecare sens al cuvântului din adevărata Biserică a lui Christos, şi că sunt salvaţi; în al cincilea rând, pe cei care nu pot fi în înşelaţi în modul precedent, dar care îşi dau seama că trebuie să existe o creştere în har şi cunoştinţă, conducându-i greşit spre o înţelegere greşită a declaraţiei Apostolului (greşit tradusă în versuinea comună - KJV): ,,Ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva” -

1 Ioan 2:20, 27.

Sub această înşelare din urmă, mulţi sunt îndepărtaţi de la instrucţiunea pe care Domnul a aranjat-o, că învăţătura să fie dată prin învăţătorii pe care El îi va ridica - îi întoarce spre ciudăţenii, spre visuri şi imaginaţii şi interpretări ale Scripturilor care le sunt şoptite în mod fantezist prin spiritul sfânt, dar care frecvent dau dovadă de a fi sugestii sau a minţii lor proprii sau a îngerilor căzuţi.

Ca popor al Domnului, să căutăm deci cărările cele vechi, să observăm bine instrucţiunile Învăţătorului nostru în legătură cu aceasta, şi fiecare din noi care caută a servi cauza Sa, să lucreze în exactă conformitate cu liniile indicate aici - ne gândind că judecata sa proprie imperfectă şi nici a conlucrătorilor săi ar fi superioară celei a Domnului, ci din contra, să gândească că doar Domnul, Capul Bisericii, a fost competent să dea însărcinarea potrivită care trebuie să fie urmată implicit.

Faptul că Domnul nostru a dat această însărcinare nu numai apostolilor, ci şi tuturor celor care vor crede în El prin cuvântul lor, este clar arătat prin cuvintele cu care a încheiat: ,,Iată, Eu sunt cu voi întotdeauna, chiar până la sfârşitul veacului”. Apostolii n-au trăit până la sfârşitul veacului, şi prin urmare cuvintele Domnului nostru înseamnă că El va fi cu toţi urmaşii Săi care se folosesc de însărcinarea Sa, şi care doresc să prezinte mesajul Său celor care au urechi de auzit din toate neamurile. De sigur El n-a avut în vedere că va fi prezent personal cu ei, pentrucă deja le-a spus că El în mod personal va pleca de la ei, şi că în mod personal va veni din nou la sfârşitul veacului (Ioan 14:2), şi cuvintele Sale nu trebuiesc înţelese ca contradictorii. Înţelesul Său de data aceasta a fost evident că El le va supraveghea lucrarea lor, că El va fi capul real al Bisericii, că El va supraveghea toate afacerile lor, că El va fi cu ei în sensul sprijinului, al conducerii şi al sfătuirii celor care vor urma pe calea Sa şi vor proclama mesajul Său - şi toate acestea în poporţia în care ei sunt credincioşi cauzei. Această asigurare a prezenţei Domnului a fost intenţionată să dea apostolilor curaj pentru lucrarea pe care le-a încredinţat-o. În timp ce El era cu ei în carne, ei doar urmau indicaţiile Sale, şi din moment ce El a fost lovit, ei au căzut cum se întâmplă cu nişte oi fără de păstor, şi acum El pleca, dar El dorea ca ei să înţeleagă că puterea Sa va fi cu ei şi că conducerea Sa supraveghetoare a afacerilor lor le va fi garantată, la fel de sigur cum a fost în timp când era cu ei în carne - deşi aparent doar prin ochiul credinţei. Conform cerdinţei lor le va fi dată tăria şi puterea.

De-a lungul întregului veac, poporului Domnului în mod similar i s-a cerut să umble prin credinţă şi nu prin vedere, şi lecţia fără îndoială a fost de o mare valoare pentru ei spre creştere spirituală, fiind în felul acesta cu mult mai mare decât dacă El ar rămânea cu noi în carne. Şi dacă gândul supravegherii spirituale din partea Domnului a lucrării Sale trebuia să fie sursa încurajării şi întăririi pentru cei care vor încerca să înveţe în numele Său de-a lungul întregului veac, cu atât mai mult în timpul pezent putem a ne da seama de prezenţa Sa actuală în secerişul acestui veac Evanghelic, deşi nu-L vedem decât cu ochiul credinţei, totuşi, crezând, avem o bucurie nespusă şi întărire şi curaj pentru lucrare. El este cu noi în lucrarea secerişului la fel cum a fost cu apostolii în lucrarea de semănare a seminţei.

Cu siguranţă, Cel care a supravegheat cu grijă lucrarea de semănare, nu este mai puţin interesat şi nu este mai puţin grijuliu în privinţa lucrării de secerare. Să înfigem deci secera adevărului cu energie şi curaj, aducându-ne aminte că servim pe Domnul Isus, aducându-ne aminte că nu suntem responsabili pentru seceriş, ci doar pentru energia noastră în adunarea acelui ,,grâu” copt pe care-l putem găsi. Dacă există o mare osteneală în găsirea câtorva grăunţe de grâu copt, trebuie să ne bucurăm cu atât mai mult în cei pe care-i găsim, şi să învăţăm să iubim şi să apreciem tot mai mult ceea ce este rar şi de valoare. În timp ce folosim toată înţelepciunea pe care o putem, în acest serviciu, să ne aducem aminte că scopul Domnului în a ne da o parte în această lucrare, nu este atât de mult în direcţia cât de mult putem îndeplini, cât în binecuvântarea pe care ne-o va aduce asupra noastră această trudă. Acesta va fi un gând încurajator pentru unii dragi, care sunt angajaţi în lucrarea ,,Voluntară”; şi dacă aceştia găsesc multe descurajări şi doar puţine rezultate, gândul că Învăţătorul ştie pe cei ce sunt ai Săi, şi că El apreciază orice efort sincer făcut pentru a servi cauza Sa şi pentru a ne da viaţa în folosul fraţilor, va da curaj şi tărie celor care de altfel s-ar putea istovi pe cale.