STUDIUL VI
MARELE JUBILEU AL PĂMÂNTULUI

„Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor” prezise prin Moise -- Data începerii lor, indicată -- Ele nu pot începe până când marele Restaurator va fi venit -- Dovezi din Lege -- Mărturie întăritoare din profeţi -- Concluzii logice trase din acestea, considerate separat şi împreună -- Armonia indiciilor prezente

„Căci adevărat vă spun, cât timp nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de literă din Lege, până nu se vor împlini toate.” Mat. 5:18.

Numai când recunoaştem caracterul tipic al procedeelor lui Dumnezeu cu Israelul putem aprecia corect minunata istorie a acestui popor, sau putem înţelege de ce istoria lor, cu prioritate faţă de a tuturor celorlalte popoare, este atât de specific consemnată de către profeţi şi de către scriitorii Noului Testament. Prin ei, după cum ne arată scriitorii Noului Testament, Dumnezeu a dat ilustraţii remarcabile ale planurilor Sale, nu numai pentru Biserică, ci şi pentru lume. Serviciul lor din Cortul Întâlnirii, atât de minuţios prescris în Legea dată divin, cu animalele jertfite şi cu toate rânduielile lui deosebite, cu sărbătorile şi zilele lor sfinte, Sabatele şi toate ceremoniile lor, ca tipuri, indicau înainte spre antitipurile mai mari, mai înalte şi mai măreţe decât acele umbre. Şi apostolul Pavel ne asigură că aceste antitipuri vor fi încărcate de binecuvântări pentru omenire, când zice că Legea a preumbrit „bunurile viitoare” (Evr. 10:1; 8:5; Col. 2:17), în timp ce Domnul nostru, în expresia de mai sus, ne asigură că toate bunurile preumbrite se vor împlini cu siguranţă.

Totuşi, examinând tipurile, trebuie să evităm cu grijă greşeala multor oameni bine intenţionaţi, care, atunci când încep să ((B174)) vadă că în Scripturi se află tipuri semnificative, merg până la extrema de a trata fiecare personaj biblic şi fiecare întâmplare ca fiind tipice, fiind astfel induşi în eroare din simplă curiozitate şi inventivitate. Noi nu construim pe un teren atât de nesigur când examinăm ceremoniile Legii evreieşti, care au fost date în mod special ca tipuri şi despre care apostolii declară că au fost astfel. Nu ne putem nici permite să lăsăm aceste tipuri să treacă fără o considerare cuvenită şi fără un studiu atent al învăţăturilor pe care ele ni le dau, după cum nu ne putem permite nici să petrecem timp speculând şi construindu-ne credinţa pe simple presupuneri.

Când Domnul nostru a spus că nici măcar o iotă sau o părticică din Lege nu va trece fără să se împlinească, El S-a referit nu numai la împlinirea obligaţiilor legământului ei pentru toţi care erau sub acest Legământ al Legii, punând capăt în întregime stăpânirii Legii asupra lor, prin satisfacerea cu propria Sa viaţă a cerinţelor ei împotriva lor, ci El a vrut să spună mai mult decât atât: a vrut să spună mai departe că toate binecuvântările exprimate tipic în ea se vor împlini în mod sigur la o scară antitipică. În toate ceremoniile evreieşti, Dumnezeu n-a rânduit nici un singur tip care să se dovedească fără însemnătate, sau care să treacă neîmplinit; şi respectarea tuturor acestor tipuri a fost menţinută până când cel puţin a început împlinirea lor. Toate tipurile trebuiau repetate continuu până când apărea antitipul lor; căci ţinerea unui tip nu este împlinirea lui. Se ajunge la împlinirea tipului atunci când acesta încetează, fiind înlocuit de realitate, de antitip.

Astfel, de exemplu, junghierea mielului pascal a fost împlinită prin moartea lui Cristos, „Mielul lui Dumnezeu”, şi atunci a început binecuvântarea specială a întâilor-născuţi antitipici, credincioşii din Veacul Evanghelic. Binecuvântarea preumbrită în acel tip nu este încă complet împlinită, cu toate că împlinirea a început odată cu moartea lui Cristos, Mielul nostru de Paşti. În acelaşi mod, fiecare ceremonie prescrisă în Lege se dovedeşte a fi plină de semnificaţie tipică. Şi modul specific cu care a fost ((B175)) impusă respectarea fiecărui detaliu al tipurilor de-a lungul Veacului Iudeu accentuează cuvintele Domnului nostru citate mai sus -- că fiecare detaliu mărunt, fiecare iotă şi părticică trebuie să se împlinească tot aşa de amănunţit cum a fost şi impusă cu grijă în ceremoniile Legii.

În acest capitol ne propunem să examinăm acea trăsătură tipică a Legii Mozaice cunoscută ca Jubileul, şi să arătăm că acesta a fost dat cu intenţia să preumbrească marea Restabilire, recuperarea omenirii din cădere, care trebuie să se împlinească în Veacul Milenar; că el, prin caracterul lui, a fost o ilustraţie a Restabilirii viitoare, şi că, prin modul calculării lui, ne dă reglementări ale timpului care, atunci când sunt înţelese şi aplicate, indică clar timpul începerii antitipului, „Restabilirea tuturor lucrurilor”. Fapt. 3:19-21.

Deoarece Jubileul a fost o parte din Lege şi deoarece repetarea lui nu-l împlineşte, şi deoarece Domnul nostru a declarat că tipul nu putea trece fără să se împlinească, şi mai mult, deoarece ştim că nici o astfel de restabilire a tuturor lucrurilor ca şi cea prezisă „de toţi sfinţii proroci din vechime” şi prefigurată în acest tip n-a avut loc încă, ştim că el trebuie să se împlinească în viitor.

Anul Jubileu al lui Israel

Anul Jubileului era un Sabat de odihnă şi refacere, atât pentru popor cât şi pentru ţara pe care Dumnezeu le-a dat-o. Acesta era Sabatul principal dintr-o serie de Sabate sau repausuri*. Ei aveau o zi de Sabat în fiecare a şaptea zi; iar o dată pe an aceste zile de Sabat tipice atingeau un punct culminant -- adică, un ciclu de şapte Sabate, formând astfel o perioadă de patruzeci şi nouă de zile (7 x 7 = 49), era urmat de o zi Jubileu, a cincizecea zi (Lev. 23:15, 16), cunoscută printre evrei ca Cincizecimea. Era o zi de bucurie şi de recunoştinţă.

*Cuvântul „Sabat” înseamnă odihnă.

((B176))

Anul Sabat era fiecare al şaptelea an. În acest an pământul era lăsat să se odihnească şi nu trebuia să fie semănată nici o cultură. Punctul culminant al acestor ani Sabat (de odihnă) era atins în acelaşi fel ca şi Cincizecimea sau Sabatul din a cincizecea zi. Şapte ani de Sabat, cuprinzând o perioadă de şapte ori câte şapte ani sau patruzeci şi nouă de ani (7 x 7 = 49), formau un ciclu de ani de Sabat, iar anul următor, Anul al Cincizecilea, era Anul Jubileului.

Să examinăm relatarea despre el şi să-i remarcăm caracterul potrivit ca ilustraţie a marelui mileniu de restabilire.

Când Israel a intrat în Canaan, ţara a fost împărţită între ei prin tragere la sorţi, după seminţiile şi familiile lor. După aceea bunurile lor personale puteau fi sporite prin succes, sau micşorate prin adversităţi, după caz. Dacă un om se îngloda în datorii, el putea fi obligat să-şi vândă o parte din proprietate sau chiar toată proprietatea şi să meargă cu familia în robie. Dar Dumnezeu a făcut o prevedere generoasă pentru nenorociţi: El a aranjat ca astfel de împrejurări adverse să nu continue la nesfârşit, ci ca toate socotelile lor -- credite şi datorii -- să fie socotite numai până la Anul Jubileu, când toţi trebuiau eliberaţi de vechile poveri etc., ca s-o ia de la început pentru următorul termen de cincizeci de ani*.

*Un aranjament cumva asemănător sub Legea Falimentului s-a găsit a fi folositor în zilele noastre şi în ţara noastră (Statele Unite ale Americii, în 1889 -- n.e.), susţinând acest principiu enunţat. Nu înseamnă că o anulare a datoriilor la fiecare cincizeci de ani şi forma evreiască ar servi mai bine decât metodele de azi, fiindcă în cazul lor, timpul, împrejurările etc. n-au fost în mod special pentru ei, pentru avantajul lor, pentru împrejurările lor etc., ci au fost în mod special ilustraţii şi lecţii profetice cu privire la planul lui Dumnezeu în desfăşurarea lui viitoare.

Astfel, fiecare al cincizecilea an, numărând de la intrarea lor în Canaan, a fost pentru Israel un an Jubileu, un timp de bucurie şi de restituţie, în care familiile dezmembrate erau reunite şi gospodăriile pierdute erau restituite. Nu este de ((B177)) mirare că a fost numit Jubileu. Dacă o proprietate fusese vândută pentru datorie, acea proprietate trebuia să fie considerată numai ca cedată până la anul Jubileu; iar preţul ei, dacă era vândută, depindea de cât de aproape sau de departe era Jubileul următor.

Relatarea acestei datini se găseşte în Leviticul 25. Versetele 10-16 spun astfel: „Şi să sfinţiţi astfel anul al cincizecilea, să vestiţi libertatea în ţară pentru toţi locuitorii ei: acesta să fie pentru voi un jubileu; fiecare din voi să se întoarcă la moşia lui şi fiecare dintre voi să se întoarcă în familia lui. . . . Dacă vindeţi ceva aproapelui vostru sau cumpăraţi ceva de la aproapele vostru, nici unul din voi să nu înşele pe fratele lui. Să cumperi de la aproapele tău, socotind numărul de ani de la anul Jubileu şi el să-ţi vândă socotind anii de rod. Cu cât vor fi mai mulţi ani, cu atât să ridici preţul; şi cu cât vor fi mai puţini ani, cu atât să-i scazi preţul”.

Acest aranjament pregătit de Dumnezeu prin conducătorul lor şi mijlocitorul tipic Moise, cu toate că în sine era un avantaj binecuvântat, a preumbrit o binecuvântare încă şi mai mare pe care Dumnezeu o avea în vedere -- eliberarea întregii omeniri de datoria păcatului şi de robia şi servitutea lui, prin Cristos Domnul nostru, marele Mijlocitor şi Eliberator, pe care Moise L-a simbolizat (Deut. 18:15). Astfel, în tipuri, Moise a scris despre Cristos şi despre binecuvântările care vor veni prin El (Ioan 5:46; 1:45) -- despre Marea Restabilire şi Jubileu care va veni pentru toată omenirea, care geme acum în robia stricăciunii şi în sclavia Păcatului.

Dacă umbra a adus fericire şi bucurie poporului tipic, esenţa, adevărata restabilire, va pricinui o bucurie nemărginită şi va fi într-adevăr un mare Jubileu pentru tot poporul -- toată lumea, incluzând Israelul, fiind simbolizată prin acest popor, întocmai cum preoţimea lor a reprezentat Biserica, „preoţimea împărătească”. Chiar dacă n-am fi informaţi în mod clar, ce ar fi mai raţional decât să ((B178)) presupunem că aceeaşi iubire nemărginită care s-a îngrijit de bunăstarea vremelnică a lui Israel, „un popor încăpăţânat”, va face cu atât mai mult pregătiri pentru bunăstarea durabilă a întregii lumi, pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult încât a răscumpărat-o pe când era încă păcătoasă? Şi aici este bine să observăm ceea ce mai târziu va fi arătat mai deplin, că în timp ce într-o privinţă israeliţii au fost un tip al credincioşilor din Veacul Evanghelic, în altă privinţă ei au reprezentat pe toţi care, în orice veac, vor crede în Dumnezeu şi-I vor accepta conducerea. Şi în această calitate îi privim noi acum. Legământul lor, pecetluit cu sângele taurilor şi ţapilor, a fost un tip al Noului Legământ, pecetluit cu sângele preţios al lui Cristos, sub care se va face ispăşirea lumii în veacul viitor. Ziua ispăşirii şi jertfele ei pentru păcat, deşi în tip erau pentru poporul evreu şi numai pentru păcatele lor, au simbolizat „jertfele mai bune” şi ispăşirea reală pentru „păcatele lumii întregi”. Dar să observăm că Jubileul nu s-a aplicat la preoţimea lui Israel (tip al Bisericii evanghelice), ci numai la ceilalţi; căci preoţimii nu i s-a dat nici o proprietate şi, prin urmare, nu puteau nici să piardă, nici să li se restituie vreuna. Jubileul a fost pentru tot poporul, în afară de seminţia preoţească, şi, prin urmare, nu simbolizează acele binecuvântări pe care le va primi Biserica, „Preoţimea Împărătească”, ci binecuvântările restabilirii -- binecuvântări pământeşti -- care vor veni la timpul cuvenit pentru toţi cei care vor deveni credincioşi în Dumnezeu şi-L vor urma.

Învăţătura din acest tip este în perfectă armonie cu ceea ce am învăţat din examinarea Planului Divin al Veacurilor. Ea indică negreşit spre „Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Moise a fost unul dintre proroci; şi aici el ne vorbeşte în mod deosebit despre restabilirea viitoare la starea şi libertatea dintâi a omului, ((B179)) de multă vreme pierdute, vândute sub păcat. Prin eşecul primilor noştri părinţi totul a fost pierdut; toate drepturile au fost pierdute şi toţi au devenit robi ai tiranului Păcat şi au fost incapabili să se elibereze singuri. Cercul familiei a fost în mod jalnic rupt prin robia stricăciunii -- moartea. Mulţumim lui Dumnezeu pentru timpul de eliberare făgăduit! Jubileul a sosit, şi curând prizonierilor Morţii şi robilor Păcatului li se va înapoia starea lor dintâi, umanitatea desăvârşită şi prima lor moştenire, pământul -- darul lui Dumnezeu prin Isus Cristos, mijlocitorul şi ratificatorul Noului Legământ.

În timp ce în Anul Jubileu tipic multe libertăţi şi binecuvântări restituite erau imediat luate în primire, totuşi probabil că se cerea cea mai mare parte din an pentru a pune în ordine lucrurile şi pentru ca fiecare să fie reinstalat deplin în toate libertăţile, drepturile şi posesiunile sale precedente. Tot aşa este şi cu antitipul, Veacul Milenar al Restabilirii. El se va deschide cu reforme radicale, cu recunoaşterea drepturilor, libertăţilor şi posesiunilor de multă vreme pierdute din vedere; dar lucrarea de restituire completă (celor ascultători) a tot ce a fost pierdut la început va cere întregul veac al restabilirii -- o mie de ani.

Este sigur că nici un antitip al Jubileului care să corespundă cu aspectele acestui tip n-a avut loc încă; şi în virtutea afirmaţiei Domnului nostru, suntem tot atât de siguri că tipul n-ar putea trece neîmplinit: „Este mai uşor să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de literă din Lege” (Luca 16:17). Dar aparent acest aspect al Legii a trecut. De fapt tipul, care a fost respectat cu regularitate tot al cincizecilea an atâta vreme cât israeliţii au fost în ţara lor, n-a fost respectat începând de la captivitatea lor în Babilon. Aparent deci, acest aspect al Legii „a trecut” fără nici măcar să înceapă a se împlini. Ce vom răspunde în faţa acestei aparente contraziceri a ((B180)) afirmaţiei Domnului? Dar este oare într-adevăr aşa? Sau poate fi găsit vreun antitip al Jubileului începând acolo unde a încetat ultima respectare a Jubileului tipic? Răspundem, da; un antitip clar definit şi-a avut începutul chiar la acel punct şi la o scară mai largă şi mai mare, cum sunt întotdeauna antitipurile. Vedem, prin împlinire reală, că ciclurile, precum şi Anii Jubileu în care ele au culminat, au fost incluse în tip; şi că aceeaşi metodă prin care a fost indicat Jubileul tipic (prin înmulţire) trebuia să fie respectată şi la calcularea timpului pentru antitip -- Marele Jubileu al Pământului. Când a fost ţinut şi când a trecut ultimul Jubileu tipic, a început numărătoarea marelui ciclu a cărui încheiere va introduce Jubileul antitipic sau Veacul Restabilirii.

Am făcut deja referire la metoda de calculare a Sabatelor -- că înmulţirea Sabatului sau a zilei a şaptea cu şapte (7 x 7 = 49) a indicat Cincizecimea, Ziua Jubileu care urma; iar înmulţirea anului al şaptelea cu şapte (7 x 7 = 49) forma ciclul care indica şi ducea la anul al cincizecilea sau Anul Jubileu. Şi dacă am aplica acelaşi sistem, ne-ar arăta că pentru a ajunge la marele antitip pe care-l căutăm trebuie, în acelaşi fel, să ridicăm la pătrat Jubileul -- adică să înmulţim anul al cincizecilea cu cincizeci. Cu alte cuvinte, ciclul antitipic ar trebui calculat, prin metoda înmulţirii învăţată aici, înmulţind Jubileul tipic sau al cincizecilea an Sabat cu cincizeci, întocmai cum pentru a ajunge la el am înmulţit al şaptelea an Sabat cu şapte. Lev. 25:2-13.

Urmând această metodă de calcul indicată divin, în faţa noastră se deschid rezultate minunate, care ne asigură că avem cheia corectă şi că o folosim aşa cum a fost intenţionat de Acela care a făcut această casetă de comori. De cincizeci de ori câte cincizeci de ani dau lunga perioadă de două mii cinci sute de ani (50 x 50 = 2500), ca fiind lungimea acelui mare ciclu, al cărui început este socotit a fi când s-a sfârşit ultimul Jubileu tipic şi care trebuie să culmineze în marele ((B181)) Jubileu antitipic. Ştim că un astfel de ciclu trebuie să-şi fi început numărătoarea când a încetat tipul; căci, dacă nici o iotă sau o frântură de literă din Lege n-ar putea trece fără să-şi înceapă cel puţin împlinirea, atunci tipul Jubileului, care a fost cu mult mai mult decât o iotă sau o frântură, a fost într-adevăr un aspect mare şi important al Legii, n-ar fi fost îngăduit să treacă înainte de a fi timpul potrivit să înceapă antitipul lui. Că antitipul Jubileului n-a început în nici un sens când israeliţii au încetat să-l mai ţină, este evident; prin urmare putem fi siguri că atunci a început numărătoarea unui ciclu mare. Atunci a început ciclul nou, lung, chiar dacă Israelul şi toată lumea este în necunoştinţă atât de faptul că se numără un ciclu mare, cât şi de marele Jubileu antitipic prin care acest ciclu se va încheia. Nu trebuie să aşteptăm ca marele Jubileu al Jubileelor să înceapă după acest ciclu, ci ca antitip să ia locul celui de-al cincizecilea Jubileu sau al ultimului Jubileu din ciclu. Un antitip nu urmează niciodată tipului său, ci îi ia locul la aceeaşi dată. Prin urmare, anul al două mii cinci sutelea, care ar fi al cincizecilea mare Jubileu, trebuie să fie antitipul, Jubileul real al Restabilirii. Dar în loc să fie un an, ca şi în tip, el va fi mai mare; va fi începutul marelui Jubileu de o mie de ani -- Mileniul. Întocmai aşa a fost şi cu împlinirea fiecărui tip în care timpul era o caracteristică. Astfel revărsarea Spiritului sfânt al Cincizecimii a venit în ziua tipică a Cincizecimii -- sau în ziua a cincizecea. Cristos, jertfa noastră Pascală, a murit în aceeaşi noapte în care era stabilit să fie înjunghiat mielul tipic -- o zi mai devreme sau o zi mai târziu n-ar fi corespuns. Tot aşa şi aici, nici anul de după, nici cel de dinaintea anului al două mii cinci sutelea, sau încheierea ciclului tipic, n-ar corespunde; ci chiar în acel an, începând cu octombrie 1874, trebuie să fi început antitipul timpurilor Restabilirii.

Ţinerea tipului nu putea înceta până când începea numărătoarea marelui ciclu (50 x 50). Punctul important pe ((B182)) care trebuie să-l stabilim este prin urmare data exactă când Israel a ţinut ultimul jubileu tipic. Având această dată clar stabilită, va fi o chestiune foarte simplă să socotim marele ciclu de 50 x 50 sau de 2500 de ani, şi astfel să stabilim exact data începerii Marelui Jubileu al Pământului -- „Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor”.

Noi însă trebuie să căutăm numai începuturile acestei uluitoare lucrări de restabilire a tuturor lucrurilor. Primele câteva zile ale Anului Jubileu tipic vedeau comparativ puţine împliniri; şi la fel, în primii câţiva ani ai aurorei marelui Jubileu Milenar trebuie să ne aşteptăm să vedem doar puţine împliniri. Prima lucrare din Anul Jubileu tipic era fireşte căutarea drepturilor şi bunurilor avute înainte şi constatarea lipsurilor prezente. Urmărind paralela acesteia, ar trebui să ne aşteptăm să vedem în antitip tocmai ceea ce vedem că se petrece acum peste tot în jurul nostru; pentru că, după cum se va arăta îndată, noi am intrat deja în marea perioadă a Jubileului antitipic şi suntem în ea din octombrie 1874 d. Cr. Ce vedem în jurul nostru? Vedem din partea oamenilor o investigare a moştenirii lor originare dată de Dumnezeu, a lipsurilor, a drepturilor lor etc. prezente, mulţi din ignoranţă şi egoism pretinzând ce au alţii; şi din partea celor care au proprietate încercarea de a o menţine cât de mult posibil -- cauzând dispute, controverse, greve şi închideri de fabrici, cu mai multă sau mai puţină dreptate şi nedreptate de ambele părţi, care în final vor trebui să fie lăsate pentru a fi hotărâte de Cristos, după cum disputele din Lege erau rezolvate de Moise, iar după moartea lui de către cei care şedeau pe scaunul lui Moise (Mat. 23:2). Având fixate aceste concluzii şi aşteptări, să căutăm data pe care în mod evident Dumnezeu a ascuns-o pentru noi în acest tip, „ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu”, potrivit acum să fie înţelese.

Nu avem nici o relatare biblică directă despre respectarea Jubileelor tipice de către Israel, care să arate ultimul Jubileu respectat. Fixăm data pentru ultimul Jubileu chiar înaintea ((B183)) captivităţii babiloniene şi a celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării lor, din două motive: mai întâi, ea nu putea fi la acest capăt al pustiirii, fiindcă atunci, desigur, tipul a încetat („a trecut”); căci ţara fiind pustiită şaptezeci de ani şi poporul fiind dus în robie într-o ţară străină, un Jubileu trebuie să-şi fi avut timpul cândva la mijlocul celor şaptezeci de ani şi trebuie să fi trecut fără să fie ţinut. Este suficientă o privire pentru a arăta că poruncile şi prevederile referitoare la Anul Jubileu nu puteau fi respectate în timp ce ei ca naţiune erau în captivitate şi ţara era pustiită. De aceea noi spunem că tipul a trecut fie atunci, fie înainte de această întrerupere; nu putea fi la acest capăt al ei. Şi indiferent când a încetat respectarea tipului, atunci trebuia să fi început numărătoarea ciclului marelui antitip. O singură astfel de nerespectare a tipului ar arăta că tipul a încetat şi că ciclul care duce la antitip a început. În afară de aceasta, de la captivitatea babiloniană Israelul n-a avut niciodată stăpânire deplină a ţării; ei şi ţara lor de atunci încoace au fost întotdeauna supuşi stăpânirii neamurilor.

În al doilea rând, în toate captivităţile anterioare acesteia, Dumnezeu evident i-a eliberat de vrăjmaşi la timp pentru a se întoarce în ţara lor ca să sărbătorească Anul Jubileu şi astfel să-l perpetueze ca tip până la vremea potrivită ca marele ciclu (50 x 50) să-şi înceapă numărătoarea; deoarece captivităţile lor precedente, chiar dacă au fost frecvente, se pare că n-au durat niciodată mai mult de patruzeci de ani, permiţându-le astfel, potrivit aranjamentului Jubileului, să se elibereze şi fiecare om să-şi primească înapoi moştenirea în fiecare An Jubileu. În plus, când vom arăta, în curând, că marele ciclu socotit de la începutul celor şaptezeci de ani de pustiire sub Babilon trebuie să se termine în anul 1875 d. Cr., va fi evident pentru toţi că el nu putea să înceapă la o dată mai timpurie, înainte de acea captivitate în Babilon; căci dacă-l plasăm chiar şi cu un jubileu mai devreme, aceasta ar aşeza sfârşitul ciclului cu cincizeci de ani mai ((B184)) devreme de 1875 d. Cr., adică în 1825 d. Cr., şi cu siguranţă nici un veac Jubiliar de restabilire n-a început în acel an.

Convinşi astfel că ultimul Jubileu tipic, de la care se calculează marele ciclu (50 x 50), n-a fost mai devreme şi nu putea fi după captivitatea în Babilon, şi ca atare anul care a precedat imediat acea captivitate a fost ultimul An Jubileu tipic, şi că la încheierea lui a început numărătoarea marelui ciclu silenţios, trecem acum la stabilirea timpului exact al acelui ultim Jubileu tipic astfel:

Sistemul anilor Sabat identificându-se cu ţara lor, Canaanul, şi cu moştenirea lor în ea, primul ciclu de patruzeci şi nouă de ani care ne duce la primul Jubileu ar trebui să-şi înceapă numărătoarea de la timpul intrării lor în Canaan. Această concluzie raţională este confirmată de cuvintele Domnului: „Când veţi intra în ţara pe care v-o dau, pământul să se odihnească, să ţină un Sabat [să respecte sistemul Sabatului] al Domnului. Şase ani să-ţi semeni ogorul, şase ani să-ţi tai via şi să strângi roadele. Dar anul al şaptelea [de la intrarea în ţară] să fie un Sabat, o vreme de odihnă pentru pământ”. Astfel deci, ciclul de şapte ori şapte ani sau patruzeci şi nouă de ani (7 x 7 = 49) şi-a început numărătoarea imediat, iar al cincizecilea an după intrarea în Canaan a fost primul Jubileu tipic*.

*Unii au sugerat că deoarece s-au pierdut şase ani în război înainte de a se fi terminat împărţirea ţării, ciclurile Jubileelor nu şi-au început numărătoarea decât atunci. Dar nu este aşa, ei au intrat în ţară după ce au trecut Iordanul, şi porunca zice, „când veţi întra în ţară”, şi nu când veţi fi împărţit ţara. Ţara a fost împărţită bucată cu bucată în decursul celor şase ani, însă ei n-au intrat în posesia întregii ţări în cursul acelor ani şi nici un timp indefinit după aceea -- până când duşmanii au fost alungaţi, ceea ce în unele cazuri nu s-a întâmplat niciodată. (Vezi Iosua 18:2, 3; 17:12, 13; 23:4, 7, 13, 15.) De aceea, dacă ei ar fi aşteptat să ajungă în stăpânire deplină înainte de a începe socotirea ciclurilor, atunci ele n-ar fi început niciodată.

((B185))

Referindu-ne la tabela Cronologiei, vedem că s-au scurs 969 de ani de la intrarea în Canaan şi până la cei şaptezeci de ani de pustiire.