STUDIUL IX
OMUL PĂCATULUI -- ANTICRIST
Anticristul trebuie să fie dezvoltat,
descoperit şi lovit înainte de ziua Domnului --
Analizarea unei vederi opuse asupra acestui subiect --
Descriere profetică -- Naşterea Anticristului --
Dezvoltarea sa rapidă -- Imaginea istorică şi descrierea
biblică sunt de acord -- Împărăţia sa, o falsificare --
Capul şi gura sa, remarcabile -- Marile sale cuvinte
arogante de blasfemie -- Învăţăturile sale blasfematoare
-- Nimicirea sfinţilor Celui Prea înalt -- Domnia sa
Milenară -- Anticristul lovit cu sabia Spiritului --
Lupta finală şi sfârşitul lui
„Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel,
căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă
şi de a se fi descoperit omul păcatului, fiul pierzării.” 2
Tes. 2:3.
AVÂND în vedere aceste cuvinte clare ale
apostolului Pavel, care arată că un personaj pe care el îl
numeşte „Omul Păcatului” trebuie să preceadă venirea Zilei
Domnului, care, după cum am dovedit, a început deja să
mijească, este important să privim în jur ca să vedem dacă
un asemenea personaj n-a apărut deja. Căci, dacă un astfel
de presonaj cum este cel descris cu atâta grijă de către
Pavel şi de către ceilalţi apostoli n-a venit încă, atunci
cuvintele de mai sus trebuie înţelese ca o respingere de
către Pavel a tuturor celorlalte mărturii privitoare la
prezenţa Domnului şi la stabilirea Împărăţiei Sale acum.
Iar această respingere trebuie să stea ca un argument la
care nu se poate da un răspuns până când acest Om al
Păcatului va fi recunoscut, corespunzând descrierii
profetice în toate amănuntele.
Este clar declarat nu numai că acest Om
al Păcatului trebuie mai întâi să se ridice, ci şi că el
trebuie să se dezvolte ((B268)) şi să prospere
înainte de a veni Ziua Domnului. Înainte de ziua lui
Cristos, prosperitatea şi influenţa acestei puteri vor fi
ajuns la culme şi vor fi în declin; şi prin strălucirea
prezenţei Domnului, la a doua venire a Sa, acest Om al
Păcatului va fi cu desăvârşire distrus. Noi trebuie să
observăm aceste împrejurări prezise, pentru a vedea dacă
această prevenire către Biserica din zilele lui Pavel este
aplicabilă şi în zilele noastre. Acum, după optsprezece
secole, se pretinde din nou că ziua lui Cristos a venit; şi
se naşte întrebarea importantă: Din ceea ce le-a spus Pavel
tesalonicenilor pentru a le corecta eroarea, stă acum ceva
ca obiecţie la această pretenţie?
Din îndemnurile apostolului către
Biserică, să vegheze la întoarcerea Domnului, luând aminte
la cuvântul sigur al profeţiei, şi din grija Sa de a le
arăta semnele prezenţei lui Cristos, caracterul lucrării
Sale în timpul acela etc., este evident că El a dorit la fel
de mult ca Biserica să poată recunoaşte prezenţa Lui atunci
când Domnul va veni, cum a dorit şi ca ei să nu fie amăgiţi
de eroarea că El venise deja înainte de timpul prezenţei
Sale. O cădere în această eroare din urmă, la începutul
acestui veac, i-a expus pe cei care au îmbrăţişat-o
înşelărilor principiului Anticrist, care lucra chiar
şi atunci; în timp ce nerecunoaşterea Zilei Domnului şi a
prezenţei Sale în ziua când îşi are timpul îi expune pe cei
care nu-L recunosc la înşelările continui şi la doctrinele
false ale lui Anticrist, şi îi orbeşte faţă de marile
adevăruri şi faţă de privilegiile speciale din această zi.
De aici vine îngrijorarea apostolului pentru Biserica de la
ambele extremităţi ale veacului şi prevenirea lui: „Nimeni
să nu vă amăgească în vreun fel”. De aceea a şi făcut
descrierea exactă a Omului Păcatului, pentru ca el să poată
fi recunoscut la timpul său.
În timp ce creştinii de la sfârşitul
veacului sunt înclinaţi să uite până şi făgăduinţa
întoarcerii Domnului, iar când şi-o ((B269)) amintesc
sunt înclinaţi să se gândească la ea numai cu groază şi
presimţiri de teamă, Biserica timpurie o aştepta cu
nerăbdare şi cu anticipare voioasă, ca fiind realizarea
tuturor speranţelor ei, răsplata întregii sale credincioşii
şi sfârşitul tuturor necazurilor ei. Prin urmare,
credincioşii din ziua aceea erau gata să asculte cu
sârguinţă orice învăţătură care pretindea că Ziua Domnului
era ori foarte aproape, ori prezentă; şi, prin urmare, erau
în pericolul de a fi înşelaţi în această privinţă dacă nu
studiau cu atenţie învăţăturile apostolilor asupra acestui
subiect.
Biserica din Tesalonic, influenţată de
învăţăturile greşite ale unora, în sensul că Domnul ar fi
venit din nou şi că ei trăiau în zilele Lui, evident
presupunea că această idee era în armonie cu învăţăturile
lui Pavel din prima sa epistolă către ei, unde el a spus (1
Tes. 5:1-5) că Ziua Domnului va veni pe furiş, în linişte şi
pe neobservate, ca un hoţ noaptea, şi că, deşi alţii vor fi
în ea fără să ştie, sfinţii vor fi în lumină în privinţa ei.
Aflând despre serioasa eroare în care căzuseră, de a
presupune că ziua prezenţei Domnului sosise deja, Pavel le-a
scris o a doua epistolă, a cărei idee centrală era aceea de
a corecta această eroare. El spune: „Cât priveşte venirea
Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă
la El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de
repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh,
nici de vreun cuvânt, nici de vreo epistolă ca venind de la
noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi [enestemi] venit
întâi trebuie să vină lepădarea de credinţă
[apostazia], şi trebuie să fie descoperit Omul Păcatului,
Fiul Pierzării, Împotrivitorul, care se înalţă mai presus de
toate, numindu-se «dumnezeu» [conducător puternic] sau care
primeşte omagiu -- aşa încât să se aşeze în Templul lui
Dumnezeu, prezentându-se deschis că este un dumnezeu. Nu vă
aduceţi aminte cum ((B270)) vă spuneam lucrurile
acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi ce stă în cale,
pentru ca El [Cristos] să poată fi descoperit la timpul Său
[cuvenit]. Dar nesupunerea [faţă de Cristos] lucrează deja,
însă numai ca un lucru secret, până când cel ce împiedică va
fi îndepărtat din cale; şi atunci va fi descoperit
cel nesupus, pe care Domnul îl va ucide cu spiritul gurii
Sale şi-l va nimici prin strălucirea prezenţei
[parousiei] Sale”. Pavel a putut scrie astfel în mod
sigur despre dezvoltarea Omului Păcatului înainte de Ziua
Domnului, fiindcă a studiat profeţia lui Daniel, la care şi
Domnul nostru a făcut referire (Mat. 24:15), şi probabil
fiindcă lui Pavel însuşi în „viziunile şi descoperirile”
sale i se arătase marele dezastru pe care acest personaj îl
va produce în Biserică.
Ar trebui remarcat faptul că Pavel n-a
folosit argumente ca acelea pe care unii sunt dispuşi să le
folosească astăzi contra pretenţiei că ziua Domnului a
început. El n-a zis, o tesaloniceni necugetaţi, nu ştiţi că
atunci când vine Cristos ochii voştri Îl vor vedea şi
urechile voastre vor auzi înfricoşătorul sunet al trâmbiţei
lui Dumnezeu? Şi că veţi avea şi altă dovadă pentru aceasta,
în răsturnarea pietrelor de mormânt şi în învierea
sfinţilor? Nu este oare evident că dacă o asemenea critică
ar fi fost potrivită, Pavel s-ar fi grăbit să se folosească
de un argument atât de simplu şi atât de uşor de înţeles? Şi
mai mult, faptul că el n-a folosit acest argument nu este
oare o dovadăcă un asemenea argument nu este şi nu poate fi
întemeiat pe adevăr?
Prin faptul că, în efortul său energic de
a le corecta eroarea, Pavel le-a oferit doar această singură
obiecţie la pretenţia lor, el evident a susţinut ideile lor
generale despre Ziua Domnului ca fiind corecte -- că ea ar
putea fi începută în timp ce mulţi ar fi în necunoştinţă de
ea, că ar putea veni fără demonstraţie exterioară care s-o
marcheze. Dar singurul motiv al obiecţiei lui era că mai
întâi trebuia ((B271)) să vină o lepădare de
credinţă, şi, ca urmare a acestei lepădări, să vină
dezvoltarea Omului Păcatului -- care, orice ar fi el (fie că
este un singur individ, fie un mare sistem Anticrist pe care
el astfel îl personifică) -- trebuia să se ridice, să
prospere şi să-şi înceapă declinul -- înainte de ziua
prezenţei Domnului. Astfel, deci, dacă această singură
obiecţie făcută de Pavel nu mai este în cale -- dacă putem
vedea clar că există în realitate un personaj a cărui
istorie corespunde în fiecare amănunt descrierii profetice a
Omului Păcatului, de la începutul existenţei lui până în
prezent -- atunci obiecţia lui Pavel, care a fost bine
primită în timpul său, şi a fost singura lui obiecţie, nu
mai este o obiecţie valabilă împotriva pretenţiei actuale că
noi trăim în Ziua Domnului, în ziua prezenţei Domnului. Şi
mai mult, dacă Omul Păcatului poate fi repede văzut, dacă
ridicarea, dezvoltarea şi declinul lui sunt văzute clar,
atunci acest fapt devine o altă dovadă care confirmă
învăţăturile capitolelor precedente, care arată că noi
suntem acum în Ziua Domnului.
Descrierea profetică a Omului Păcatului
Cel care studiază profeţia va găsi că
Omul Păcatului este în mod clar marcat de-a lungul
scrierilor sfinte, nu numai făcând o descriere clară a
caracterului său, ci şi arătând timpurile şi locurile
începutului, prosperităţii şi declinului său.
Acest personaj este foarte convingător
descris chiar şi prin numele atribuite lui de către
scriitorii inspiraţi. Pavel îl numeşte: „Acel Nelegiuit”,
„Omul Păcatului”, „Taina Fărădelegii”, „Anticristul” şi
„Fiul pierzării”; profetul Daniel îl numeşte „urâciunea care
pustieşte” (Dan. 11:31; 12:11); şi Domnul nostru Se referă
la acelaşi personaj prin „urâciunea pustiirii despre care a
vorbit profetul Daniel” (Mat. 24:15), şi iarăşi, printr-o
„fiară” (Apoc. 13:1-8). Acelaşi personaj a fost ((B272))
prefigurat de asemenea printr-un corn mic, sau o putere,
ieşit dintr-o fiară înspăimântătoare pe care Daniel a
văzut-o în viziunea sa profetică, corn care avea ochi şi o
gură care vorbea lucruri mari, şi care a prosperat şi a
făcut război sfinţilor şi i-a biruit (Dan. 7:8, 21). Ioan de
asemenea l-a văzut şi a prevenit Biserica împotriva acestui
personaj, zicând: „Aţi auzit că vine Antihrist”. El i-a
sfătuit apoi cum să scape de influenţa lui (1 Ioan 2:18-27).
Cartea Apocalipsei, la fel, este în mare măsură o profeţie
simbolică detaliată referitoare la acelaşi Anticrist -- deşi
acum ne uităm doar în treacăt la aceasta, lăsând examinarea
ei mai amănunţită pentru un volum următor.
Aceste diferite denumiri şi scurte
descrieri indică un personaj josnic, subtil, făţarnic,
înşelător, tiranic şi crud, care s-a dezvoltat în mijlocul
Bisericii creştine; la început strecurându-se înăuntru şi în
sus foarte treptat, apoi urcând rapid la putere şi influenţă
până când a ajuns tocmai în culmea puterii, bogăţiei şi
gloriei pământeşti -- între timp exercitându-şi influenţa
împotriva adevărului şi împotriva sfinţilor şi pentru
propria lui mărire, pretinzând până la urmă sfinţenie,
autoritate şi putere specială de la Dumnezeu.
În acest capitol ne propunem să arătăm că
acest Om al Păcatului este un sistem şi nu un singur
individ, aşa cum mulţi par să presupună; că, după cum
Cristosul se compune din adevăratul Domn şi adevărata
Biserică, la fel şi Anticristul este un sistem fals, care se
compune dintr-un domn fals şi dintr-o biserică apostată,
căruia i s-a îngăduit pentru un timp să denatureze adevărul,
să practice înşelăciunea şi să falsifice autoritatea
şi domnia viitoare a adevăratului Domn şi a Bisericii Sale,
şi să îmbete naţiunile cu pretenţii şi presupuneri false.
Sperăm să dovedim, spre mulţumirea
fiecărui cititor conştiincios, că această mare apostazie sau
lepădare de credinţă menţionată de Pavel a venit, şi că
acest Om al Păcatului s-a dezvoltat, s-a aşezat „în templul
lui Dumnezeu” ((B273)) (templul adevărat, nu cel
tipic), a împlinit toate prezicerile apostolilor şi ale
profeţilor referitoare la caracterul său, la lucrarea sa
etc., a fost descoperit, iar acum, de la 1799 d. Cr., el
este nimicit de spiritul gurii Domnului (adevărul) şi va fi
cu desăvârşire nimicit în timpul acestei zile
a mâniei şi a descoperirii Domnului în flacăra de foc a
răsplătirii, care deja începe.
Fără a avea vreo dorinţă să tratăm cu
uşurinţă părerile altora, socotim totuşi necesar să indicăm
cititorului câteva dintre absurdităţile legate de opinia
generală despre Anticrist, pentru ca astfel demnitatea şi
caracterul raţional al adevărului asupra acestui subiect să
poată fi corect apreciate, în contrast cu pretenţia îngustă
că tot ce prezic Scripturile cu privire la acest personaj va
fi împlinit de vreun anume om literal. Se
pretinde că acest om va fermeca într-atât lumea întreagă,
încât în doar câţiva ani el îşi va câştiga omagiul şi
închinarea tuturor oamenilor, cărora li se va impune aşa
de uşor, încât să presupună că acest om este Dumnezeu şi
să-L venereze ca pe Atotputernicul Iehova, într-un templu
evreiesc rezidit. Toate acestea trebuie făcute cu viteza
fulgerului -- în trei ani şi jumătate, spun ei, interpretând
greşit timpul simbolic întocmai cum interprezează greşit şi
pe „omul” simbolic.
Poveştile fantastice şi cele mai absurde
închipuiri ale copilăriei nu egalează vederile extreme ale
unora din copiii iubiţi ai lui Dumnezeu care se împiedică
printr-o interpretare literală a limbajului lui
Pavel, şi prin aceasta se orbesc pe ei înşişi şi orbesc şi
pe alţii faţă de multe adevăruri preţioase, pe care, din
pricina erorii în acest subiect, nu sunt pregătiţi să le
vadă într-o lumină lipsită de prejudecăţi. Oricât de mult am
simpatiza cu ei, „credinţa lor oarbă” ne smulge un zâmbet
atunci când ei înşiră cu seriozitate diferitele simboluri
ale Apocalipsei, pe care nu le înţeleg, aplicându-le greşit
în mod literal la omul lor extraordinar. Ei pretind
că în acest veac, cel mai sceptic pe care l-a cunoscut lumea
vreodată, în scurtul interval de trei ani şi jumătate, el va
avea toată lumea la picioarele sale, ((B274))
venerându-l ca Dumnezeu, pe când Cezarii, Alexandru,
Napoleon, Mohamed şi alţii au navigat pe mări însângerate şi
au petrecut de multe ori câte trei ani şi jumătate fără să
fi împlinit nici a mia parte din ceea ce se pretinde că va
face acest om.
Şi totuşi aceşti cuceritori au avut în
ajutor toate avantajele ignoranţei şi superstiţiei dense, în
timp ce astăzi noi trăim în condiţiile cele mai neprielnice
pentru o asemenea dezvoltare a amăgirii şi înşelătoriei:
într-un timp când orice lucru ascuns este expus ca
niciodată înainte; într-un timp când înşelătoria de felul
celei pretinse este prea absurdă şi ridicolă ca să fie luată
în considerare. De fapt, tendinţa zilelor noastre este spre
o lipsă de respect faţă de oameni, nu contează cât de buni,
de talentaţi şi de capabili ar fi ei, sau ce funcţii de
încredere şi de autoritate ar ocupa. În aşa măsură este
adevărat acest lucru, ca niciodată înainte, încât este de o
mie de ori mai posibil ca întreaga lume să nege că există
vreun Dumnezeu, decât să se închine vreodată unei fiinţe
umane asemenea lor ca fiind Dumnezeul cel Atotputernic.
Un mare obstacol pentru mulţi, când
consideră acest subiect, este ideea îngustă nutrită în
general despre semnificaţia cuvântului dumnezeu. Ei
nu observă că grecescul theos (dumnezeu) nu se
aplică fără excepţie la Iehova. Acest cuvânt înseamnă un
puternic, un conducător, şi mai cu seamă un conducător
religios sau preoţesc. În Noul Testament cuvântul theos
este rareori folosit, afară de cazul când se referă la
Iehova, pentru că apostolii în cuvântările lor au vorbit
foarte rar şi puţin despre sistemele false ale religiei, şi
ca atare rar au menţionat pe conducătorii sau dumnezeii lor
sacri; totuşi în textele următoare cuvântul dumnezeu
(theos) este folosit cu referire la alţii decât la
fiinţa supremă, Iehova -- şi anume în: Ioan 10:34, 35;
Faptele 7:40, 43; 17:23; 1 Corinteni 8:5.
Recunoscând larga semnificaţie a
cuvântului grecesc theos, se va vedea imediat că
declaraţia apostolului privitoare la Anticrist -- că se va
aşeza în templul lui Dumnezeu dându-se drept un dumnezeu
-- nu înseamnă neapărat că Anticrist ((B275)) va
încerca să se înalţe deasupra lui Iehova, nici chiar că va
încerca să ia locul lui Iehova. Implică pur şi simplu că
acesta se va manifesta ca un conducător religios, pretinzând
şi exercitând autoritate peste toţi ceilalţi conducători
religioşi, chiar până la a se înălţa în Biserică, care este
adevăratul Templu al lui Dumnezeu, şi acolo pretinzând şi
exercitând autoritate de stăpân, ca şeful sau conducătorul
ei autorizat. În greceşte, cuvântul theos peste tot
unde este folosit în vreo propoziţie în care sensul ar fi
neclar, este precedat de articol atunci când se referă la
Iehova, ca şi cum am spune în englezeşte (ca şi în româneşte
-- n. e.) Dumnezeul. În textele de mai sus,
care se referă la alţi dumnezei, şi în acest text (2
Tes. 2:4), care se referă la Anticrist, nu există nici o
astfel de accentuare.
Dacă acest lucru este văzut clar, o mare
piatră de poticnire este înlăturată, iar mintea este
pregătită să caute lucrurile corecte ca împliniri ale
acestei preziceri: nu un Anticrist care pretinde că este
Iehova şi care cere să fie adorat ca atare, ci unul care
pretinde a fi principalul, supremul învăţător religios în
Biserică, unul care încearcă astfel să uzurpe autoritatea
lui Cristos, Capul, Domnul şi Învăţătorul stabilit divin.
Destul de ciudat, de asemenea, este că
acei care împărtăşesc această vedere literală despre Omul
Păcatului sunt în general cei care cred în venirea
premilenară a Domnului, care caută şi aşteaptă ca Domnul să
vină „de acum în orice moment”. De ce nu pot toţi
vedea ce vrea să spună apostolul când declară hotărât că
Ziua Domnului (Ziua prezenţei Sale) nu poate veni şi nu
trebuie aşteptată până după ce va fi fost descoperit Omul
Păcatului? Au trebuit mai bine de patruzeci de ani pentru a
se construi fostul templu evreiesc şi s-ar cere desigur cel
puţin zece până la douăzeci de ani pentru a se construi noul
templu în Ierusalim, de o splendoare mai mare decât a celui
precedent, în care ei aşteaptă ca un Om literal al Păcatului
să fie instalat şi adorat ca Dumnezeu. De ce atunci, cei
care cred astfel Îl aşteaptă pe Domnul să vină de acum în
orice moment?
((B276))
O asemenea vedere nu este în armonie cu
raţiunea şi nici cu profeţia apostolului. Logica cere ori să
renunţe la aşteptarea Domnului în orice moment, ori să
renunţe la aşteptarea unui viitor Om al Păcatului; pentru că
Ziua prezenţei Domnului nu poate veni înainte de a fi avut
loc lepădarea de credinţă (apostazia) şi înainte ca din acea
apostazie să se fi dezvoltat şi să se fi descoperit Omul
Păcatului.
Dar când obţinem o opinie corectă despre
cuvintele apostolului, împreună cu idei corecte despre
felul venirii Domnului, atunci nu găsim astfel de
nepotriviri şi de contradicţii, ci o armonie şi o potrivire
convingătoare. Şi o asemenea opinie prezentăm noi acum.
Cititorul trebuie să-i verifice caracterul scriptural.
Diferitele titluri aplicate acestui
sistem sunt evident simbolice. Ele nu se referă ca nume la
un singur individ, ci ca descrieri ale caracterului se
referă la o combinaţie religioasă şi civilă coruptă,
dezvoltată în biserica creştină nominală, care, prin
opoziţia ei subtilă faţă de Cristos, Capul, şi faţă de
Biserica Sa adevărată, corpul Său, îşi dobândeşte bine
numele de Anticrist. Un asemenea sistem putea
îndeplini toate prezicerile făcute cu privire la Anticrist,
sau la Omul Păcatului, dar o persoană nu putea. Pe lângă
aceasta, este evident că acest sistem Anticrist nu este unul
dintre sistemele păgâne ale religiei, ca mahomedanismul sau
brahmanismul, pentru că Biserica Creştină n-a fost niciodată
sub stăpânirea unui asemenea sistem şi nici unul dintre
aceste sisteme nu-şi are originea în Biserica Creştină. Ele
sunt acum şi au fost întotdeauna independente de Biserica
Creştină.
Sistemul care corespunde pe deplin cu
descrierea dată prin inspiraţie trebuie să fie un sistem
care se declară creştin şi trebuie să conţină o largă
majoritate dintre cei care pretind că sunt creştini. Şi
trebuie să fie un sistem care să-şi fi avut începutul ca
apostazie, sau lepădare de credinţa creştină adevărată -- o
apostazie care, de asemenea, a fost secretă şi pe ascuns,
până când împrejurările i-au favorizat preluarea puterii.
((B277)) Începutul ei pe ascuns a fost în zilele
apostolilor -- prin dorinţa unor învăţători de a fi cei mai
mari.
Nu trebuie să căutăm mult pentru a găsi
un personaj care să corespundă perfect tuturor cerinţelor;
unul despre care vom vedea că, atât istoricii laici cât şi
propriii lui slujitori înşelaţi, dau o mărturie care se
potriveşte exact cu descrierile profetice ale lui Anticrist.
Dar când afirmăm că singurul sistem a cărui istorie
corespunde acestor profeţii este papalitatea, nimeni să nu
înţeleagă greşit că noi vrem să spunem că fiecare
romano-catolic este un om al păcatului; şi nici că preoţii
sau chiar papii Bisericii Romei sunt sau au fost
Anticristul. Nici un om nu este „Anticristul”
sau „Omul Păcatului” descris în profeţie. Papii, episcopii
şi alţii sunt cel mult doar părţi sau membri ai sistemului
Anticrist, întocmai cum toţi Preoţii Împărăteşti sunt doar
membri ai adevăratului Cristos, sub Isus, capul lor, şi în
acelaşi fel în care aceştia în starea lor prezentă sunt
împreună Ilie cel antitipic, cu toate că nici unul din ei nu
este Ilie sau Cristosul prezis. Să remarcăm mai departe că
Biserica Romei, doar ca sistem eclesiastic, nu este „Omul
Păcatului” şi nu este niciodată prezentată în nici o
ilustraţie ca un om. Dimpotrivă, simbolul folosit
pentru o biserică separată de domnul şi capul ei este
întotdeauna o femeie. Biserica adevărată este
simbolizată printr-o „fecioară curată”, în timp ce biserica
apostată, care s-a depărtat de la puritatea şi credincioşia
ei iniţială faţă de Domnul, este numită simbolic
„prostituată”. După cum adevărata Biserică „fecioară”
continuă să fie aşa până la sfârşitul veacului, când ea se
va uni cu Domnul ei şi va lua numele Lui -- Cristos -- tot
aşa biserica apostată n-a fost Anticristul sau Omul
Păcatului până când s-a unit cu domnul şi capul ei, papa,
pretinsul locţiitor al lui Cristos, şi a devenit un
imperiu religios, incorect numit creştinătate -- ceea ce
înseamnă Împărăţia lui Cristos.
Numele acestei împărăţii false este
Papalitate; şi ea a fost zidită pe un adevăr aplicat greşit
-- pe adevărul că ((B278)) Biserica este chemată să
fie regi şi preoţi ai lui Dumnezeu şi să domnească pe
pământ. Dar timpul pentru a domni nu sosise încă: Veacul
Evanghelic n-a fost hotărât pentru acel scop, ci pentru
alegerea, dezvoltarea, disciplinarea, umilirea şi jertfirea
Bisericii, mergând pe urmele Domnului ei, aşteptând şi
îndurând cu răbdare până la timpul stabilit pentru făgăduita
înălţare şi domnie glorioasă -- Veacul Milenar.
Domnul a prevăzut că creştinismul nominal
se va răspândi în lume şi că, devenind popular, acesta va fi
îmbrăţişat de către mulţi care vor aprecia forma, fără să
intre în spiritul instituirii lui. El a prevăzut că pe
măsură ce mulţi ca aceştia se vor identifica cu Biserica,
spiritul lumesc, spirit care este opus spiritului de
lepădare de sine şi de jertfire de sine, va intra în
Biserică odată cu ei; că egoismul şi dorinţa de a fi mare şi
de a domni, intrând astfel în Biserică, nu vor trebui să
aştepte mult până vor putea apuca un prilej favorabil; şi că
astfel biserica va căuta să domine lumea înainte de vreme --
sau, mai degrabă, că elementul lumesc care va intra în
Biserică îşi va face simţită influenţa, şi în numele
adevăratei Biserici va pune mâna pe puterea civilă a
pământului pe care Dumnezeu o predase neamurilor şi care nu
poate trece pe deplin în mâinile Bisericii adevărate până la
încheierea Timpurilor Neamurilor, anul 1914 d. Cr.
Şi astfel s-a întâmplat în realitate:
biserica nominală a început să se depărteze de credinţă pe
măsură ce creştea în număr sub învăţătura şi exemplul
oamenilor ambiţioşi, ale căror idei au devenit tot mai
favorabile pentru influenţa şi puterea lumească pe care
numărul mare şi bogăţia le aduceau cu ele. Treptat spiritul
Bisericii a devenit lumesc şi erau râvnite lucrurile din
lume. Sugestia ambiţiei a fost: „Numai de-ar fi ca marele
Imperiu Roman, cu toată puterea şi influenţa lui, cu
armatele şi bogăţiile lui, de-ar ((B279)) fi să
sprijine Biserica, cât de onorabil şi nobil ar fi atunci să
fii creştin! Cât de repede ar înceta atunci persecuţiile
păgâne! Atunci ar fi în puterea noastră nu numai să-i
impresionăm profund, dar şi să-i obligăm să adere la
Biserică, la cruce şi la numele lui Cristos. Evident că
intenţia lui Dumnezeu nu este ca Biserica să fie pentru
totdeauna supusă lumii şi persecutată de ea; cuvintele
apostolului «nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?», precum
şi făgăduinţele Domnului nostru că vom domni împreună cu El
şi multele profeţii care se referă la domnia Bisericii arată
clar că acesta este planul lui Dumnezeu. Este adevărat,
apostolul a scris că Domnul va veni mai întâi şi va înălţa
Biserica, şi a îndemnat ca noi să-L «aşteptăm» pe
Domnul; dar au trecut câteva secole acum şi nu vedem nici un
semn al venirii Domnului. Trebuie să înţelegem că apostolii
au fost întrucâtva în eroare. Nouă ni se pare clar că putem
şi că trebuie să folosim toate mijloacele pentru a câştiga
stăpânire peste guvernele civile şi să cucerim lumea pentru
Domnul. Trebuie, de asemenea, ca Biserica să aibă un cap
-- unul care să reprezinte pe Domnul absent şi să reprezinte
Biserica în faţa lumii -- unul care va primi omagiul lumii,
va exercita autoritatea lui Cristos şi va conduce lumea cu
toiag de fier, aşa cum a prezis profetul David”. Astfel,
treptat, printr-un proces de gândire lent care a durat
secole, adevărata speranţă a Bisericii la înălţare ca să
conducă şi să binecuvânteze lumea -- adică a doua venire a
Domnului -- a fost pierdută din vedere şi o nouă speranţă
i-a luat locul: speranţa succesului fără Domnul, sub
supremaţia şi conducerea unui şir de papi. Şi astfel, prin
înţelegere secretă, intrigă şi schimb de favoruri cu lumea,
speranţa Bisericii a devenit o speranţă falsă, o cursă
înşelătoare prin care Satan a condus dintr-un rău într-altul
şi dintr-o eroare într-alta, atât în doctrină cât şi în
practică.
((B280))
Punctul de la care apostazia s-a
dezvoltat în „Omul Păcatului” a fost atunci când ierarhia
papală s-a înălţat sub conducerea unui şir de papi, şi când
a pretins şi a încercat să conducă pământul în numele lui
Cristos şi pretinzând că este Împărăţia Lui Milenară.
Aceasta a fost o pretenţie falsă, frauduloasă, indiferent
cât de serios credeau în ea unii dintre susţinătorii ei. A
fost o împărăţie frauduloasă, contrafăcută, indiferent cât
de sinceri au fost unii dintre organizatorii şi susţinătorii
ei. A fost împărăţia lui Anticrist, indiferent cât de mult
au pretins şi au crezut ei că era adevărata glorie şi
împărăţie şi putere a lui Cristos pe pământ. Este o greşeală
a presupune că a fi conştiincios înseamnă întotdeauna a fi
drept. Nu încape îndoială că orice sistem de eroare are tot
atâţia susţinători conştiincios înşelaţi pe cât are şi
ipocriţi, sau mai mulţi. Conştiinciozitatea este onestitate
morală şi nu depinde de cunoştinţă. Păgânii, dezinformaţi,
se închină conştiincios la idoli şi le aduc jertfe; Saul,
dezinformat, persecuta conştiincios pe sfinţi; la fel, mulţi
papişti, dezinformaţi, conştiincios au forţat profeţiile, au
persecutat pe adevăraţii sfinţi şi au organizat marele
sistem al lui Anticrist. Timp de sute de ani papalitatea nu
numai că a înşelat pe împăraţii pământului cu privire la
puterea şi la pretinsa ei autoritate divină şi a domnit
peste ei, dar şi s-a aşezat în Biserică, Templul lui
Dumnezeu, unde numai Cristos trebuie recunoscut ca şi Cap şi
Învăţător, pretinzând că este singurul învăţător şi
legiuitor; şi aici ea a înşelat pe toţi, cu excepţia unui
mic număr, prin succesul său fenomenal şi prin pretenţiile
sale lăudăroase. „Tot pământul se mira” (Cornilescu -- n.
e.) -- erau surprinşi, înşelaţi, tulburaţi -- „toţi
locuitorii pământului al căror nume n-a fost scris în cartea
vieţii Mielului”, şi mulţi dintre cei ale căror nume sunt
scrise ca sfinţi ai lui Dumnezeu au fost serios
dezorientaţi. Iar această înşelare este cu atât mai
puternică, din pricină că aceste scopuri ambiţioase s-au
format foarte treptat şi s-au realizat încă şi mai treptat.
Ea s-a ((B281)) întins peste secole, şi, ca ambiţie,
lucra deja în secret în zilele lui Pavel. A fost un proces
de adăugare puţin câte puţin a unei erori la altă eroare --
la declaraţiile ambiţioase ale unui om adăugându-se ale
altuia, apoi ale altuia şi ale altuia tot mai departe în
curgerea timpului. Astfel, în mod subtil, Satan a semănat şi
a udat seminţele erorii şi a dezvoltat sistemul cel mai mare
şi cel mai influent pe care l-a cunoscut lumea vreodată --
Anticrist.
Numele „Anticrist” are o dublă
semnificaţie. Prima semnificaţie este împotriva
(adică în opoziţie) lui Cristos; a doua semnificaţie este
în locul s-ar aplica la orice duşman care se
împotriveşte lui Cristos. În acest sens Saul (care mai
târziu a fost numit Pavel) şi fiecare evreu, fiecare
mahomedan, toţi împăraţii păgâni şi tot poporul roman au
fost anticrişti -- potrivnici ai lui Cristos (Fapt. 9:4).
Dar nu în acest sens al cuvântului folosesc Scripturile
numele de Anticrist. Ele trec peste toţi aceşti
duşmani şi aplică termenul Anticrist în sensul dat
mai sus, acum în sensul lui secundar, şi anume --
împotriva, în sensul de denaturare, contrafacere,
luare a locului adevăratului Cristos. Astfel Ioan
observă: „Şi după cum aţi auzit că vine Antihrist, să
ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti” (1 Ioan 2:18,
19). [Textul grecesc face deosebire între Anticristul
special şi numeroşii anticrişti mai mici.] Iar observaţiile
următoare ale lui Ioan arată că el nu se referă la toţi
împotrivitorii lui Cristos şi ai Bisericii, ci la o anumită
clasă care, deşi mărturisesc că sunt Corpul lui Cristos,
Biserica, au părăsit principiile fundamentale ale adevărului
şi, prin urmare, nu numai că au denaturat adevărul, ci au
luat, în ochii lumii, locul şi numele adevăratei Biserici --
ca atare fiind în realitate o contrafacere a sfinţilor
adevăraţi. Ioan spune despre aceştia: „Ei au ieşit din
mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri”; ei nu ne
reprezintă, chiar dacă se pot înşela pe ei înşişi şi pot
înşela lumea în acest subiect.
((B282))
În aceeaşi epistolă Ioan declară că aceia
pe care el îi menţionează ca fiind mulţi anticrişti au
spiritul Anticristului.
Aici este deci ceea ce trebuie să
aşteptăm şi ceea ce şi găsim în papalitate: nu o împotrivire
la numele lui Cristos, ci un duşman sau împotrivitor
al lui Cristos prin aceea că Îi poartă numele pe nedrept, Îi
falsifică Împărăţia şi autoritatea şi Îi denaturează
caracterul, planurile şi doctrinele înaintea lumii -- un
vrăjmaş şi un împotrivitor foarte primejdios într-adevăr --
cu mult mai rău decât un duşman făţiş. Şi acest lucru este
adevărat, să nu se uite, chiar dacă unii dintre cei legaţi
de acest sistem sunt în mod conştiincios rătăciţi -- „ducând
în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire”.
Cu aceste sugestii privind identitatea şi
caracteristicile Omului Păcatului, şi când, unde şi în ce
împrejurări să-l căutăm, vom trece la examinarea unora
dintre mărturiile istorice care dovedesc, şi noi credem că
fără nici o îndoială rezonabilă, că fiecare prezicere cu
privire la Anticrist s-a împlinit în sistemul papal, într-un
fel şi într-o măsură în care, ţinând seama de lumina acestei
zile, toţi trebuie să admită că nu s-ar mai putea repeta
niciodată. Spaţiul ne obligă aici să ne limităm doar la o
schiţare a masei mari a mărturiei istorice. Ne-am limitat la
istoricii de acurateţe recunoscută, în multe cazuri mergând
la scriitorii romano-catolici pentru mărturia lor sau în
ceea ce au admis.
Împrejurările care au dat naştere omului
păcatului
O mare lepĂdare de credinŢĂ. Mai întâi
întrebăm: consemnează istoria o îndeplinire a profeţiei lui
Pavel cu privire la o mare depărtare de la simplitatea şi
puritatea originară a doctrinelor şi a vieţii Bisericii
Creştine, şi cu privire la lucrarea secretă a unei influenţe
nedrepte şi ambiţioase în Biserică, înainte de dezvoltarea
papalităţii, Omul Păcatului -- adică înainte de
recunoaşterea unui papă în calitate de cap al Bisericii?
((B283))
Da, foarte clar: Ierarhia papală n-a
venit în existenţă decât la câteva secole după ce Domnul şi
apostolii au întemeiat Biserica. Iar despre intervalul
acesta citim:*
*Fisher's Universal History (Istoria
Universală de Fisher), pag. 193.
„Deoarece biserica creştea în număr şi în
bogăţie, au fost construite edificii costisitoare pentru
închinare; slujbele religioase au devenit mai elaborate; au
fost incluse sculpturi şi picturi ca să pună la dispoziţie
ajutoare pentru închinare. Moaştele sfinţilor şi martirilor
au fost preţuite ca posesiuni sacre; ceremoniile religioase
s-au înmulţit, iar biserica sub împăraţii creştini [în
secolul al IV-lea], cu armata ei de preoţi şi cu ceremoniile
ei impunătoare, a preluat mult din maiestatea şi splendoarea
vizibilă a sistemului păgân pe care-l înlocuise.”
Un alt istoric spune:** „În acelaşi timp
cu stabilirea [creştinismului ca religie a imperiului, în
secolul al IV-lea] a progresat o mare şi generală
corupere care începuse cu două secole înainte.
Superstiţia şi ignoranţa au investit pe clerici cu o putere
pe care ei o exercitau pentru propria lor mărire”.
** White's Universal History (Istoria
Universală de White), pag. 156.
Rapin observă că „În secolul al cincilea
creştinismul a fost devalorizat printr-un mare număr de
invenţii omeneşti; simplitatea conducerii şi disciplinei
sale a fost redusă la un sistem de putere clericală, iar
închinarea lui a fost contaminată cu ceremonii împrumutate
de la păgâni”.
Mosheim, în „History of Christianity”
(„Istoria Creştinismului”) urmăreşte depărtarea Bisercii de
la simplitatea şi puritatea sa originară, pas cu pas, până
la degradarea ei adâncă ce a culminat în dezvoltarea „Omului
Păcatului”. Nu reiese dacă el a recunoscut sau nu pe
Anticrist, dar el a descris în chip magistral lucrările
„Tainei Fărădelegii” în Biserică, până la începutul
secolului al IV-lea -- când lucrarea i-a fost întreruptă
subit prin moarte. Spaţiul nu ne permite aici să dăm
((B284)) citate din lucrarea sa excelentă şi
voluminoasă, dar recomandăm lucrarea întreagă ca fiind
foarte instructivă în privinţa tratării acestui subiect.
Cităm din „Old Roman World” („Lumea
romană veche”) a lui Lord, o descriere scurtă şi incisivă a
istoriei Bisericii din primele patru secole, care arată clar
şi concis declinul ei treptat şi rapida ei degenerare după
ce piedica la care se referă apostolul a fost înlăturată. El
spune:
„În secolul întâi nu mulţi
înţelepţi şi nobili au fost chemaţi; n-au ajuns la noi nume
mari; nici filosofi, nici oameni de stat, nici nobili, nici
generali, nici guvernatori, nici judecători, nici
magistraţi. În secolul întâi creştinii nu erau suficient de
importanţi încât să fie în general persecutaţi de guvern. Ei
n-au reţinut nici măcar atenţia publică. Nimeni n-a scris
împotriva lor, nici chiar filosofii greci. Nu citim despre
proteste sau justificări din partea creştinilor. N-aveau în
rândurile lor oameni mari, fie prin învăţătură, sau talent,
sau bogăţie, sau poziţie socială. Nimic din istorie nu este
mai sterp decât analele Bisericii din primul secol, în ceea
ce priveşte numele mari. Totuşi în acest secol convertiţii
s-au înmulţit în fiecare cetate, iar tradiţiile arată
martirajul celor care erau mai proeminenţi, cuprinzând
aproape pe toţi apostolii.
În secolul al doilea nu găsim nume
mai mari decât ale lui Polycarp, Ignatius, Iustin Martirul,
Clement, Melito şi Apollonius, episcopi liniştiţi sau
martiri îndrăzneţi, care vorbeau turmelor în odăi de sus şi
care nu deţineau nici un rang lumesc, renumiţi numai prin
sfinţenia sau simplitatea caracterului, şi menţionaţi numai
pentru suferinţele şi credinţa lor. Citim despre martiri,
dintre care unii au scris tratate valoroase şi apologii, dar
printre ei nu găsim oameni de rang. Din punctul de vedere al
modei sau al puterii era o ruşine să fii creştin. Literatura
creştină timpurie este în principal apologetică; iar
caracterul doctrinar este simplu şi practic. Existau
controverse în Biserică, o viaţă religioasă intensă,
activităţi mari, virtuţi mari, dar nu conflicte exterioare,
nu istorie laică. Ei nu asaltaseră încă guvernul sau marile
instituţii sociale ale imperiului. Era ((B285)) un
corp mic de oameni curaţi şi nevinovaţi, care nu aspirau la
controlul societăţii. Dar atrăseseră atenţia
guvernului şi erau de o importanţă suficientă pentru a fi
persecutaţi. Erau priviţi ca nişte fanatici care căutau să
distrugă respectul faţă de instituţiile existente.
[Organizată pentru putere]
În acest secol forma de organizare a
Bisericii s-a făcut în linişte. Exista o asociere
organizată între membrii ei; episcopii deveniseră influenţi,
nu în societate, ci printre creştini; au fost stabilite
dioceze şi parohii; era deosebire între episcopii de la
oraşe şi cei din provincie; delegaţii bisericilor se adunau
să dezbată puncte de credinţă sau să suprime ereziile care
se năşteau; s-a dezvoltat sistemul diocezelor şi a început
centralizarea clericală; diaconii au început să fie socotiţi
printre înaltul cler; s-au făurit armele de excomunicare;
s-au întreprins eforturi misionare; s-au creat sărbătorile
bisericii; gnosticismul a fost îmbrăţişat de multe minţi
avansate; şcoli de catehism predau credinţa în mod
sistematic; formulele de botez şi sacramentele au ajuns de o
mare importanţă, iar monahismul a devenit popular. Biserica
punea viitoare.
Secolul al treilea a văzut
Biserica mai puternică în calitatea ei de instituţie. În
marile oraşe ale imperiului se adunau sinoade regulate;
sistemul arhiepiscopal era copt; canoanele Bisericii erau
clar stabilite; şcoli înalte de teologie atrăgeau minţile
cercetătoare; doctrinele erau sistematizate [adică
definite, limitate şi formulate în crezuri şi confesiuni de
credinţă]. Creştinismul se răspândise în aşa măsură încât
era nevoie ori să fie persecutat, ori legalizat; mari
episcopi cârmuiau biserica în creştere; mari doctori [în
teologie] făceau speculaţii asupra problemelor [de filosofie
şi de ştiinţă pe nedrept numită astfel] care frământaseră
şcolile greceşti; edificiile bisericilor au fost mărite şi
s-au instituit ospeţe în onoarea martirilor. Biserica
înainta rapid spre o poziţie ce se impunea forţat atenţiei
omenirii.
((B286))
Abia în secolul al patrulea --
când persecuţia imperială a încetat, când Constantin
[împăratul roman] s-a convertit; când Biserica s-a aliat
cu statul; când credinţa timpurie a fost ea însăşi
coruptă; când superstiţia şi filosofia deşartă au pătruns în
rândurile credincioşilor; când episcopii au devenit curteni;
când bisericile au devenit bogate şi splendide; când
sinoadele au fost aduse sub influenţa politică; când monahii
[călugării] au stabilit un principiu de virtute fals; când
politica şi dogmatica au mers mână în mână, iar împăraţii au
impus decretele conciliilor [bisericeşti] -- numai atunci
oamenii de rang au intrat în Biserică. Când creştinismul
a devenit religia curţii şi a claselor distinse, el a fost
folosit să sprijine tocmai relele contra cărora protestase
la început. Biserica a fost nu numai impregnată de erorile
filosofiei păgâne, ci ea a adoptat multe din ceremoniile
cultului răsăritean, care erau atât minuţioase cât şi
somptuoase. Bisericile deveniră, în veacul al IV-lea, tot
atât de impunătoare ca şi vechile temple ale idolatriei.
Sărbătorile au ajuns să fie dese şi impunătoare. Poporul
ţinea la ele fiindcă îi ofereau distracţie şi încetarea
muncii. Venerarea martirilor a condus la introducerea
icoanelor -- o viitoare sursă de idolatrie populară.
Creştinismul a fost împodobit cu blazonul ceremoniilor
pompoase. Veneraţia pentru sfinţi era aproape de zeificarea
lor, şi superstiţia a înălţat pe mama Domnului nostru la
gradul de obiect al venerării absolute. Mesele de comuniune
au devenit altare impunătoare, tipice pentru sacrificiile
evreieşti, iar moaştele martirilor au fost păstrate ca
talismane sacre. Viaţa monahală s-a copt şi ea într-un mare
sistem de penitenţă şi rituri ispăşitoare. Armate de
călugări s-au retras în locuri sumbre şi izolate şi s-au
abandonat psalmodierilor, posturilor şi autoispăşirii. Ei
formau un grup de oameni deprimant şi fanatic, neglijând
scopurile practice ale vieţii.
Clerul, ambiţios şi lumesc, căuta rang şi
distincţie. Ei se înghesuiau chiar la curţile prinţilor şi
aspirau la onoruri pământeşti. Nu mai erau susţinuţi din
contribuţiile benevole ale credincioşilor, ci din venituri
acordate de stăpânire, sau din proprietatea moştenită de la
vechile temple [păgâne]. Mari ((B287)) moşteniri erau
lăsate Bisericii de către cei bogaţi, iar acestea erau
controlate de cler. Aceste moşteniri au devenit sursă de
bogăţie inepuizabilă. Pe măsură ce bogăţia creştea şi era
încredinţată preoţilor, aceştia deveneau indiferenţi faţă de
nevoile poporului -- nemaifiind întreţinuţi de el. Au
devenit leneşi, aroganţi şi independenţi. Poporul a fost
exclus de la conducerea Bisericii. Episcopul a devenit un
mare personaj care îşi controla şi numea clerul. Biserica
s-a aliat cu statul, iar dogmele religioase au fost
impuse cu spada magistratului.
A fost stabilită o ierarhie impozantă, cu
diferite grade, care au culminat cu episcopul Romei
Împăratul decidea punctele de credinţă,
iar clerul era scutit de sarcinile statului. Când clerul a
exercitat o putere atât de mare şi a ajuns atât de bogat, a
avut loc o mare concurenţă pentru posturile preoţeşti; iar
oamenii au fost ridicaţi la demnităţi arhiepiscopale
[episcopale] nu pentru evlavia sau talentele lor, ci
datorită trecerii pe care o aveau la cei mari. Misiunea
Bisericii a fost pierdută din vedere printr-o alianţă
degradantă cu statul. Creştinismul era un spectacol
public, un ritualism, un braţ al statului, o filosofie
goală, o superstiţie, o formulă.”
Astfel marea lepădare de credinţă,
prezisă de apostolul Pavel, este un fapt al istoriei
stabilit. Toţi istoricii mărturisesc în privinţa acestui
lucru, chiar şi cei care aprobă preluarea puterii şi
elogiază pe principalii actori din acest aranjament.
Regretăm că spaţiul ne limitează citatele la câteva din
expresiile cele mai clare. Lepădarea, întinzându-se pe o
perioadă de secole, a fost atât de treptată încât a fost
mult mai puţin perceptibilă pentru cei ce trăiau atunci în
mijlocul ei decât pentru noi care o vedem astăzi în
ansamblul ei; şi a fost cu atât mai înşelătoare cu cât
fiecare pas de organizare şi fiecare înaintare spre
influenţă şi autoritate în Biserică şi asupra lumii erau
făcute în numele lui Cristos, şi în mod declarat
pentru a-L slăvi şi a-I îndeplini planurile consemnate în
Scripturi. Aşa s-a dezvoltat marele Anticrist -- cel mai
periculos, cel mai ((B288)) subtil şi cel mai
stăruitor împotrivitor al adevăratului creştinism, şi cel
mai hain persecutor al adevăraţilor sfinţi.
Piedica Înlăturată
Apostolul Pavel a prezis că acest
principiu nelegiuit va lucra un timp în ascuns, deoarece un
anumit lucru care i se împotrivea îi stătea în cale, până
când, piedica fiind înlăturată, putea să aibă cale liberă şi
să progreseze rapid spre dezvoltarea Anticristului. El zice:
„Trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie dat la o
parte” (2 Tes. 2:7). Ce are de arătat istoria în împlinirea
acestei preziceri? Ea arată că ceea ce a oprit dezvoltarea
grabnică a Anticristului a fost faptul că locul la care
aspira el era deja ocupat de altul. Imperiul roman nu numai
cucerise lumea şi-i dăduse politica şi legile, ci,
recunoscând că superstiţiile religioase erau cele mai
puternice lanţuri prin care să fie ţinut şi controlat un
popor, el adoptase un plan care îşi avea originea în Babilon
în timpul măreţiei lui ca şi conducător al lumii. Acel plan
era ca împăratul să fie considerat îndrumătorul şi
conducătorul atât în afacerile religioase cât şi în cele
civile. În sprijinul acesteia, s-a pretins că împăratul era
un semizeu, cumva descendent din zeităţile lor păgâne. În
această calitate el era venerat şi statuile sale erau
adorate, şi ca atare a fost numit Pontifex Maximus --
adică, Preotul cel mai de seamă sau Cel Mai Mare
Conducător Religios. Şi acesta este chiar titlul pretins şi
dat pontifilor sau papilor ierarhiei romane de când acest
Anticrist a obţinut „puterea, scaunul de domnie şi marea
autoritate” a fostului conducător al Romei. Apoc. 13:2.
Dar vechea Romă păgână şi Babilonul au
avut doar un simplu schelet de putere sacerdotală în
comparaţie cu maşinăria complexă şi elaborată şi cu
născocirile de doctrină şi practică ale Romei papale,
succesorul triumfător al planului lor, care acum, după
secole de viclenie şi abilitate, îşi are puterea atât de
înrădăcinată încât chiar şi astăzi, când puterea lui este pe
dinafară sfărâmată şi este lipsit de ((B289))
stăpânirea civilă, conduce lumea şi stăpâneşte împărăţiile
în secret, în ascuns, mult mai amănunţit decât au condus
vreodată împăraţii romani pe regii subordonaţi lor.
Spre cinstea lor fie spus că nici unul
dintre împăraţii romani n-a exercitat, ca Pontifex Maximus
sau Conducător Religios Principal, tirania exercitată de
unii dintre succesorii lor pe tronul papal. Asupra acestui
punct Gibbon spune:* „Trebuie admis că numărul
protestanţilor executaţi într-o singură provincie şi sub o
singură domnie a depăşit cu mult pe cel al martirilor
timpurii în decursul a trei secole şi sub [întreg] Imperiul
Roman”. După obiceiul timpului lor, ei favorizau zeii cei
mai populari, dar oriunde mergeau armatele lor, zeii şi
cultul popoarelor cucerite erau în general respectate. Acest
lucru a fost ilustrat în Palestina, în care, deşi sub
stăpânire romană, libertatea religioasă şi libertatea de
conştiinţă au fost în general respectate de către
Pontifex Maximus imperial, care, în calitate de
conducător religios îşi arăta astfel clemenţa faţă de popor
şi armonia sa cu toţi zeii populari.
*Vol. II, pag. 85.
Aşadar, vedem că ceea ce a împiedicat
dezvoltarea timpurie a Anticristului a fost faptul că
scaunul râvnit al supremaţiei spirituale era ocupat de
reprezentanţii celui mai puternic imperiu pe care-l
cunoscuse lumea până atunci; şi să fi încercat vreunii o
manifestare făţişă a ambiţiei în această direcţie, i-ar fi
expus mâniei stăpânilor lumii. Ca atare, această ambiţie
nelegiuită a lucrat mai întâi în taină, nerecunoscând vreo
intenţie de a câştiga puterea sau autoritatea, până când s-a
ivit un prilej favorabil -- după ce biserica nominală a
devenit mare şi influentă, iar puterea imperială a fost
zdrobită prin neînţelegeri politice şi a început să decadă.
Puterea Romei slăbea cu repeziciune şi
puterea şi unitatea ei erau împărţite între cei şase
pretendenţi la onorurile ((B290)) imperiale, când
Constantin a devenit împărat. Este rezonabil a presupune că
el a îmbrăţişat atunci creştinismul, cel puţin în parte, cu
scopul de a-şi întări şi unifica imperiul. Asupra acestei
chestiuni istoria spune:
„Este o chestiune de discutat dacă
Constantin l-a îmbrăţişat [creştinismul] din convingere faţă
de adevărul lui sau din motive politice. Sigur este că
această religie, deşi primind din partea puterii romane
numai stigmatizare tacită sau persecuţie activă, se
răspândise în popor, astfel încât Constantin adoptând-o s-a
întărit în afecţiunea soldaţilor. ... Cursul pe care l-a
urmat împăratul în faptul că s-a declarat creştin a indicat
ambiţie lumească, şi nu spiritul lui Cristos, care zice:
„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Constantin a
făcut creştinismul religia imperiului, şi de atunci înainte
găsim influenţa lui mânjită cu lucruri pământeşti. . . .
Nici un episcop anume nu era privit ca şi cap al întregii
Biserici, dar în realitate împăratul era astfel. În această
calitate el a convocat conciliul de la Niceea, luând
partea lui Atanasie în controversa acestuia cu Arius.
Conciliul a fost de acord cu împăratul.*
*Willard's Universal History, pag. 163.
Oricare ar fi fost avantajele rezultate
din achiziţia unui prozelit imperial, el se distingea între
multele mii de supuşi ai săi care îmbrăţişaseră doctrinele
creştinismului mai degrabă prin splendoarea purpurei decât
prin superioritatea înţelepciunii sau a virtuţii. . . .
Acelaşi an al domniei lui în care a convocat conciliul de la
Niceea a fost murdărit prin execuţia fiului său mai mare.
Recunoştinţa bisericii a preamărit virtuţile şi a scuzat
greşelile unui protector generos care a aşezat creştinismul
pe tronul lumii romane”.**
**Gibbon, Vol. II, pag. 269.
Astfel deci, sub domnia lui Constantin
opoziţia imperiului faţă de creştinism a dat loc favorii,
iar Pontifex Maximus imperial a devenit protectorul
pretinsei, dar de fapt apostatei Biserici a lui Cristos;
şi, luând-o de mână, a ajutat-o să ((B291)) ajungă la
un loc de popularitate şi splendoare din care mai târziu,
deoarece puterea imperială slăbea, a fost în stare să-şi
pună propriii ei reprezentanţi pe tronul religios al lumii,
ca Principali Conducători Religioşi -- Pontifex Maximus.
Dar este o greşeală a presupune, aşa cum
fac mulţi, că Biserica era în acea vreme curată (fecioară),
ridicată deodată la o demnitate şi la o putere care a
devenit capcană pentru ea. Tocmai contrariul este adevărat.
După cum s-a spus deja, avusese loc o mare depărtare de la
puritatea, simplitatea şi libertatea iniţială, la partide
ambiţioase legate prin crezuri, ale căror erori şi
ceremonii, semănând cu cele ale filosofiilor păgâne,
împodobite cu câteva adevăruri şi impuse şi ţintuite cu
doctrina chinului veşnic, atrăseseră în biserică o mare
hoardă al cărei număr şi influenţă au devenit valoroase
pentru Constantin şi au fost respectate şi folosite în
consecinţă. Nici un astfel de om lumesc nu s-a gândit
vreodată în mod serios să îmbrăţişeze cauza „turmei mici”,
umile, asemenea lui Cristos -- Biserica într-adevăr
consacrată, ale căror nume sunt scrise în cer. Popularitatea
printre soldaţii săi, menţionată de istorici, se deosebeşte
mult de popularitatea printre adevăraţii soldaţi ai crucii.
Ca dovadă la aceasta, să cităm aici din
istorie privitor la starea societăţii religioase sub
Diocleţian, predecesorul lui Constantin, care, către
sfârşitul domniei sale, crezând că creştinii încercaseră
să-i distrugă viaţa, a devenit amarnic împotriva lor şi i-a
persecutat, poruncind distrugerea Bibliilor, exilarea
episcopilor şi în cele din urmă decretând moartea celor care
se împotriveau acestor hotărâri. Gibbon spune* despre
această epocă:
*Vol. II, pag. 53, 57
„Diocleţian şi asociaţii săi confereau
adesea funcţiile cele mai importante persoanelor care-şi
mărturiseau aversiunea faţă de cultul zeilor, dar care
dădeau dovadă de aptitudini adecvate pentru slujirea
statului. Episcopii deţineau un rang de cinste în
provinciile lor şi erau trataţi cu distincţie ((B292))
şi respect, nu numai de popor, ci chiar şi de magistraţi.
Aproape în fiecare oraş se constata că vechile biserici erau
neîncăpătoare pentru numărul crescând al prozeliţilor, iar
în locul lor erau ridicate clădiri mult mai impunătoare şi
mai spaţioase pentru închinarea publică a credincioşilor.
Corupţia moravurilor şi a principiilor, atât de convingător
deplânsă de Eusebiu, poate fi considerată nu numai ca o
consecinţă, ci şi ca o dovadă a libertăţii de care se
bucurau şi de care abuzau creştinii sub domnia lui
Diocleţian. Prosperitatea slăbise puterea disciplinei.
Înşelăciunea, invidia şi răutatea stăpâneau în fiecare
adunare. Prozeliţii râvneau la funcţiile episcopale care din
zi în zi deveneau un obiect tot mai vrednic de ambiţia lor.
Episcopii, care luptau unii contra altora pentru întâietate
eclesiastică, prin conduita lor păreau să pretindă o putere
lumească şi tiranică în biserică; iar credinţa vie
care deosebea încă pe creştini de păgâni se arăta mult mai
puţin în viaţa lor decât în controversatele lor scrieri.
Povestea lui Pavel din Samosata, care
ocupa scaunul de metropolitan [episcopal] în Antiohia în
timpul când Răsăritul era în mâinile lui Odenatus şi ale
Zenobiei, poate servi spre a ilustra starea şi caracterul
acelor vremuri [270 d. Cr.]. Pavel considera slujirea
bisericii ca o profesie foarte avantajoasă. Jurisdicţia sa
eclesiastică era coruptă şi lacomă; el storcea adesea
contribuţii de la cei mai avuţi dintre credincioşi, şi
întorcea spre folosul personal o parte considerabilă din
veniturile publice. [Criticii pretind, spune Gibbon, că
Pavel ocupa funcţia de Ducenarius sau procurator
imperial, cu un salariu anual de 200 sesterţi -- 77.000
dolari]. Prin mândria şi luxul lui, religia creştină a fost
făcută respingătoare în ochii neamurilor. Sala de conciliu
şi tronul său, splendoarea cu care apărea în public,
mulţimea rugătoare care-i solicita atenţia, mulţimea
scrisorilor şi petiţiilor ale căror răspunsuri le dicta, şi
graba continuă a afacerilor în care era implicat, erau
situaţii mult mai potrivite cu starea unui magistrat civil
decât cu umilinţa unui episcop din vremea timpurie. Când îşi
moraliza poporul de la amvon, Pavel afişa stilul metaforic
şi gesturile teatrale ale sofiştilor ((B293))
asiatici, în timp ce catedrala răsuna de cele mai
extravagante aclamaţii spre lauda elocvenţei sale divine.
Faţă de cei care se împotriveau puterii sale sau refuzau
să-i linguşească vanitatea, prelatul din Antiohia era
arogant, rigid şi neînduplecat, dar relaxa disciplina şi
împărţea cu dărnicie clerului dependent de el comorile
bisericii”.
Astfel, sub domnia lui Constantin orice
piedică a fost în cele din urmă înlăturată, şi, după cum vom
afla, organizarea papalităţii -- biserica nominală sub
conducerea episcopului Romei ca papă -- s-a efectuat în
grabă.
Dezvoltarea rapidă a lui Anticrist
Dezvoltarea rapidă a ierarhiei papale
după ascensiunea lui Constantin este o trăsătură remarcabilă
a istoriei acesteia. „Prinţul acestei lumi” şi-a ţinut
făgăduinţa de a da putere şi stăpânire ca răsplată pentru
închinarea şi supunerea faţă de el (Mat. 4:8, 9). Prin
Edictul din Milano, Constantin a dat securitate legală
pentru posesiunile Bisericii, şi creştinii şi-au redobândit
pământurile pierdute înainte. Un al doilea edict, din 321 d.
Cr., a acordat libertatea de a lăsa Bisericii proprietăţi
prin testament, în timp ce Constantin însuşi a dat un
exemplu de liberalitate şi a împărţit cu dărnicie bogăţii
clerului creştin, fără reţinere. Acest exemplu dat de
împărat a fost urmat de mii de supuşi ai săi, ale căror
daruri făcute în timpul vieţii şi moşteniri lăsate în ceasul
morţii se scurgeau în vistieria bisericească. White spune:*
*White's Universal History, pag. 155
„Biserica Romei a început de timpuriu
să-şi asume autoritate asupra altora [asupra bisericilor din
alte oraşe şi ţări], atât prin numărul şi bogăţia
convertiţilor ei, cât şi prin poziţia sa în cetatea
capitală. Multe împrejurări au contribuit la creşterea
influenţei episcopului ei, cu toate că uzurparea şi ambiţia
lui au fost o vreme energic respinse. Transferarea scaunului
puterii [de către Constantin, din Roma la Constantinopol, în
334 d. Cr.] a mărit puterea bisericii apusene prin faptul că
a conferit magistratura principală episcopului. La aceasta
trebuie ((B294)) adăugată aprobarea dată de Graţian
şi Valentinian obiceiului de a face apel la Roma şi
pelerinajele frecvente la mormintele sfântului Petru,
sfântului Pavel şi ale altor martiri.”
După moartea lui Constantin, diferitele
întâmplări fericite din Imperiul Roman par să fi contribuit
la propăşirea bisericii apostate şi la dezvoltarea lui
Anticrist, căci nu fusese efectuată încă o unire sub un cap
sau papă, privit ca reprezentantul sau locţiitorul lui
Cristos. Împăraţii care i-au urmat lui Constantin, până la
Theodosius, au continuat să se considere capii bisericii, în
care se concentra autoritatea divină. Cu toate că nici unul
din cei 1800 de episcopi ai imperiului nu era încă pregătit
să pretindă recunoaşterea ca şi cap sau papă,
câţiva erau cu ochii pe acest premiu, iar împăraţilor li s-a
arătat superficialitatea pretenţiilor lor la titlul de
Pontifex-Maximus, prin argumentul că deoarece ei se
închinau la sfinţii morţi, datorau un respect asemănător şi
faţă de reprezentanţii lor vii -- episcopii. Totuşi, în
edictele lor, împăraţii se refereau în mod repetat la
imperiu ca la o ierarhie divină şi la ei înşişi ca la
nişte personaje divine.*
*Vezi Gibbon, Vol. II, pag. 108.
Puterea şi stăpânirea episcopului Romei a
venit repede: la cincizeci de ani de la stabilirea legală a
creştinismului, bogăţia şi demnitatea lui, ca episcop al
capitalei şi oraşului principal al lumii, erau foarte mari.
Ammianus, un istoric contemporan, descriindu-i bogăţia şi
ostentaţia zice: „El i-a întrecut pe regi în strălucire şi
măreţie; se plimba în cele mai impunătoare trăsuri, era
înveşmântat în cele mai fine straie şi se distingea prin
luxul şi mândria lui”. Mutarea scaunului imperial la
Constantinopol, expunerea cetăţii Romei la invazia
barbarilor din nord, schimbările neîntrerupte de generali şi
de guvernatori ai imperiului aflat în cădere rapidă l-au
lăsat pe episcopul bisericii ((B295)) Romei
oficialitatea cea mai stabilă şi cea mai onorată acolo; şi
prestigiul lui în creştere treptată a sporit atât prin
mutarea splendorilor rivale ale curţii imperiale la
Constantinopol, cât şi prin reverenţa ataşată însuşi numelui
Romei printre toate popoarele lumii.
Spre a ilustra acestea, observăm că în
455 d. Cr., când cetatea Roma a fost invadată şi prădată de
vandali şi peste tot în jur era suferinţă şi pustiire, Leon,
episcopul Romei, a profitat de ocazie ca să le vâre în cap
tuturor, atât barbarilor cât şi romanilor, pretenţia sa la
putere spirituală. Faţă de barbarii necivilizaţi şi
superstiţioşi, deja viu impresionaţi de ceea ce vedeau în
jurul lor din măreţia şi bogăţia Romei, Leon, îmbrăcat în
hainele sale pontificale, a exclamat: „Băgaţi de seamă! Eu
sunt succesorul sfântului Petru căruia Dumnezeu i-a
încredinţat cheile împărăţiei cerurilor, şi porţile iadului
nu pot birui biserica Lui; eu sunt reprezentantul viu al
puterii divine pe pământ; sunt Cezar, un Cezar creştin,
conducând în dragoste, căruia toţi creştinii îi datorează
supunere; eu ţin în mâinile mele blestemele iadului şi
binecuvântările cerului; eu îi absolv pe toţi supuşii de
ascultarea faţă de regi; eu dau şi iau, prin drept divin,
toate tronurile şi principatele creştinătăţii. Fiţi atenţi
cum pângăriţi patrimoniul dat mie de către regele vostru
nevăzut; da, plecaţi-vă capetele înaintea mea şi rugaţi-vă
ca mânia lui Dumnezeu să poată fi evitată”.
Episcopul Romei a profitat în mod
eficient de veneraţia locului şi a numelui, curând
pretinzând superioritate asupra tuturor celorlalţi episcopi,
guvernatori şi conducători. Curând el a pretins nu numai
stăpânirea eclesiastică a lumii, ci şi stăpânirea civilă: că
dreptul de a încorona şi a deposeda de coroană, de a face şi
de a degrada pe vreunul şi pe toţi conducătorii vechiului
Imperiu Roman era dreptul şi moştenirea bisericii Romei, pe
care, s-a pretins, Dumnezeu o investise astfel cu stăpânirea
pământului. Aceste pretenţii ((B296)) au fost
ridicate în mod repetat şi au fost respinse în mod repetat
de către episcopii împotrivitori, aşa încât ar fi imposibil
a se stabili un an anume ca dată a începutului ei. Cât
despre sine, papalitatea pretinde că a fost organizată în
zilele apostolilor şi că Petru a fost primul papă; dar acest
fapt nu numai că este nedovedit, ci este cu hotărâre
contrazis de întreaga istorie, care arată că deşi
fărădelegea ambiţiei a lucrat secret un timp îndelungat,
ea a fost împiedicată să se dezvolte în Anticrist şi să
ridice asemenea pretenţii deschise, până când Imperiul Roman
a început să se descompună.
De atunci încolo avem de-a face cu
Anticristul, a cărui treptată dezvoltare şi
organizare din ambiţia care a lucrat în ascuns, sunt un
preludiu potrivit al teribilului caracter manifestat după ce
a fost înşfăcată puterea râvnită -- de la 539 d. Cr. până la
1799 d. Cr., adică 1260 de ani. Din această perioadă, primii
300 de ani marchează ridicarea acestei puteri laice; ultimii
300 de ani marchează declinul ei sub influenţa Reformei şi a
civilizaţiei, iar perioada intermediară, de şapte secole,
cuprinde timpul gloriei papalităţii şi „veacurile
întunecate” ale lumii, pline de înşelăciuni şi de amăgiri în
numele lui Cristos şi al adevăratei religii.
Un scriitor romano-catolic confirmă întru
totul constatările noastre asupra acestui subiect, şi noi
prezentăm cuvintele sale cu toată spoiala lor, ca mărturie
întăritoare. Dând, cu entuziasm fierbinte, o descriere a
ridicării papalităţii la putere lumească, descriind-o ca pe
o plantă de origine cerească şi prin urmare cu o creştere
rapidă şi cu mare înălţare în lume, el spune:
„Ascensiunea puterii laice a papilor
prezintă minţii unul din fenomenele cele mai extraordinare
pe care analele rasei umane le oferă spre uimirea şi
admiraţia noastră. Printr-o combinaţie neobişnuită de
împrejurări coincidente, a crescut în tăcere şi constant o
nouă putere şi o nouă stăpânire, pe ruinele acelui Imperiu
Roman care îşi întinsese stăpânirea, sau se făcuse
((B297)) respectat de aproape toate naţiunile, popoarele
şi rasele care au trăit în perioada puterii şi a gloriei
sale; iar acea putere nouă, de origine umilă, a prins
rădăcină mai adâncă şi curând a exercitat o autoritate mai
largă decât imperiul ale cărui ruine uriaşe ea le-a văzut
sfărâmate în bucăţi şi prefăcându-se în praf. Chiar în Roma
puterea succesorului lui Petru a crescut alături de cea a
împăratului şi sub umbra ei protectoare; şi astfel a fost
influenţa crescândă a papilor, încât maiestatea supremului
Pontif promitea să întunece în scurtă vreme strălucirea
purpurei.
Mutarea de către Constantin a sediului
imperiului din Apus în Răsărit, de pe malurile istorice ale
Tibrului pe frumoasele ţărmuri ale Bosforului, a pus temelie
largă unei suveranităţi care în realitate a început de la
acea importantă schimbare. Practic, aproape din ziua
aceea, Roma, care fusese martora naşterii, tinereţii,
strălucirii şi decăderii puternicului neam prin care numele
ei fusese dus împreună cu vulturii ei până în regiunile cele
mai îndepărtate ale lumii cunoscute atunci, a fost treptat
abandonată de moştenitorii renumelui ei; şi poporul ei,
părăsit de împăraţi şi pradă uşoară pustiirilor barbare
cărora nu mai avea curajul să li se împotrivească, a văzut
în episcopul Romei păzitorul, protectorul, părintele lui. An
de an autoritatea laică a papilor creştea în formă şi se
întărea în putere, fără violenţă, fără vărsare de sânge,
fără înşelăciune, prin forţa împrejurărilor copleşitoare,
modelate, ca şi cum ar fi fost evident, de mâna lui
Dumnezeu.”
În timp ce romano-catolicii înfăţişează
astfel ascensiunea papalităţii pe ruinele Romei păgâne ca un
triumf al creştinismului, cei care cunosc adevăratul spirit
al creştinismului caută în zadar să vadă vreo urmă din acest
spirit în prostituarea Bisericii şi în alianţa ei nesfântă
cu lumea. Adevăraţii creştini nu pot să vadă în avantajele
date de ignoranţă, superstiţie, calamităţi şi diversele
împrejurări ale timpurilor de care a profitat biserica
Romei, nici o dovadă a intervenţiei divine în favoarea ei.
Ei nu pot nici descoperi, în ((B298)) înălţarea
bisericii Romei la putere şi la glorie pământească, vreo
adeverire a făgăduinţei Domnului faţă de Biserica adevărată,
de a o înălţa la timpul cuvenit -- după ce
Anticristul va fi venit şi se va fi dus, pentru că înălţarea
Bisericii adevărate nu va fi la un tron pătat de sânge şi
mânjit de crime, aşa cum a fost tronul papalităţii chiar de
la începutul ei; nici adevăratul Cristos nu va avea vreodată
nevoie să cheme pe împăraţii pământului să-I stabilească sau
să-I apere puterea. Semnele care deosebesc falsa împărăţie
de adevărata Împărăţie a lui Cristos sunt uşor de recunoscut
de către cei familiarizaţi, prin Scripturi, cu adevăratul
Cristos şi cu corpul Său, adevărata Biserică, cu principiile
pe care trebuie să fie stabilită Împărăţia Sa şi cu
obiectivul pentru care aceasta trebuie să fie stabilită.
Dar nimeni să nu presupună că Biserica
adevărată a lui Cristos, chiar şi în acele vremuri corupte,
a fost fie stinsă, fie pierdută din vedere. „Domnul cunoaşte
pe cei care sunt ai Săi” în fiecare vârstă şi în orice
condiţii. Ca grâu le-a fost permis să crească în mijlocul
unui câmp năpădit de neghină; ca aur au fost în cuptor,
fiind încercaţi şi purificaţi şi „învredniciţi să avem parte
de moştenirea sfinţilor în lumină”. Este adevărat, calea
mulţimii, care s-au numit ei înşişi creştini, ocupă locul
cel mai proeminent în paginile istoriei; dar fără îndoială
că un mic număr de credincioşi, prin toate persecuţiile şi
în mijlocul tuturor vicleniilor amăgitoare ale Tainei
Fărădelegii, au umblat vrednici de chemarea lor de sus, au
fost aşezaţi să se odihnească şi înregistraţi de către
Dumnezeu ca moştenitori ai coroanei care nu se veştejeşte,
păstrată pentru ei în cer.
Astfel, în paginile istoriei este clar
arătat că acest Om al Păcatului, Anticrist, s-a născut la
Roma; şi că, deşi la început a avut împotrivire, el s-a
ridicat treptat la putere, sau, aşa cum este exprimat în
profeţia lui Daniel, ca „un corn mic”, a ieşit din capul
acelei vechi fiare romane, acea fiară „grozav de
înspăimântătoare” căreia Daniel nu i-a putut găsi nici un
nume şi care avea o asemenea putere de a răni şi de a
nimici. ((B299)) Şi, mergând mai departe, vom găsi că
istoria lui Anticrist corespunde exact nu numai cu profeţia
lui Daniel, ci şi cu toate profeţiile consemnate cu privire
la el.
Caracterul lui Anticrist În istorie
După ce am găsit locul lui Anticrist,
mergem mai departe să comparăm caracterul papalităţii cu
profeţiile consemnate, care descriu caracterul şi faptele
lui Anticrist sau ale Omului Păcatului.
Unii ar putea întreba dacă este corect să
trecem peste împăraţii Romei (care au pretins a fi
conducători religioşi supremi), fără a numi sistemul lor
Anticrist, şi să aplicăm acest titlu complet şi în întregime
sistemului papal organizat. Răspundem că în mod cert este
corect, şi trimitem din nou pe cititor la definiţia dată
deja lui Anticrist, aşa cum este folosită în Scripturi,
adică în locul, în loc de, adică, a fi un
imperiu spiritual: el trebuie să pretindă a conduce
împărăţiile pământului prin această autoritate spirituală;
el trebuie să fie nu numai un împotrivitor, ci şi o
falsificare, denaturând şi pretinzând că este Împărăţia lui
Cristos şi exercitând ceea ce la timpul potrivit al lui
Dumnezeu va fi autoritatea adevăratului Cristos, Biserica
glorificată şi completă sub singurul Cap şi Domn adevărat --
adevăratul Pontifex Maximus.
Papalitatea nu numai că pretinde a fi
Împărăţia glorificată a lui Cristos făgăduită de Domnul, de
apostoli şi de profeţi, ci ea îşi aplică sieşi şi capilor
săi succesivi (papii, care, după cum pretinde ea, iau locul
lui Cristos, ca Pontif, Şef sau Împărat al acestei
împărăţii) toate acele pasaje din profeţiile care descriu
gloria Milenară a lui Cristos. Şi „ducând în rătăcire pe
alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire” (prin teoriile lor
false, dezvoltate încet în decursul veacurilor prin ambiţia
păcătoasă după mărire), papii au aranjat piesă cu piesă
titlurile tuturor celor asociaţi în ierarhie, îmbrăcămintea
lor strălucitoare, ceremoniile lor ((B300))
impunătoare, catedralele lor grandioase cu slujbe solemne,
copleşitoare, pe o scară care să corespundă cât mai mult
posibil cu pretenţiile lor -- ambianţă strălucitoare,
îmbrăcăminte şi ceremonii potrivite, cât puteau de bine, cu
splendorile şi cu măreţia prezentată de profeţi.
De exemplu, citim în Psalmul 2:12:
„Sărutaţi pe Fiul, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe
calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă”.
Aceasta nu este o poruncă să sărutăm literal, ci să ne
supunem de bună voie şi cu bucurie Domnului nostru, şi se
aplică la ora actuală, când, în pregătirea marii şi
adevăratei domnii Milenare a adevăratului Cristos, împăraţii
sau mai-marii pământului, din punct de vedere politic,
social, financiar şi eclesiastic, sunt încercaţi dacă sunt
sau nu dispuşi să se aplece în faţa reglementărilor drepte
care îşi au acum timpul să intre în acţiune. Cei ce se
împotrivesc dreptăţii se împotrivesc sceptrului acestui
Împărat al slavei, şi toţi aceştia vor fi răsturnaţi în
marele timp de strâmtorare care introduce domnia Milenară a
noului Împărat: toţi cei care nu-I vreau domnia vor fi ucişi
(Luca 19:27). „Vrăjmaşii lui vor linge ţărâna” -- vor fi
învinşi.
Aplicând greşit această profeţie la
împărăţia sa falsă, capul reprezentativ al lui Anticrist,
papa, în zilele înfloritoare ale prosperităţii sale, a făcut
pe regi şi pe împăraţi să se închine înaintea lui, ca
înaintea lui Cristos, şi să-i sărute degetul mare de la
picior -- aplicând aceasta ca o împlinire a acestei
profeţii.
Asemenea pretenţii sunt în mod foarte
general trecute uşor cu vederea de către cei care studiază
profeţia şi de către scriitori, deşi ei găsesc şi în mod
special remarcă imoralităţile; dar în aceasta ei greşesc
mult, deoarece nedreptăţile au fost destul de abundente în
fiecare veac şi n-ar necesita asemenea descrieri profetice
speciale, cum sunt date despre Anticrist. Chiar dacă s-ar fi
dovedit că cei aflaţi în legătură cu sistemul papal au fost
adevărate modele de moralitate, totuşi el ar fi ((B301))
identic cu personajul indicat în Scripturi ca marele
Anticrist -- falsificarea care şi-a atribuit titlurile,
privilegiile, puterile şi reverenţa aparţinând Unsului
Domnului. Ca falsificare, el a denaturat şi planul lui
Dumnezeu cu privire la alegerea unei „turme mici” sau a unei
Biserici în timpul prezent; şi a pus cu totul la o parte
adevărata speranţă a Bisericii şi pregătirile Domnului
pentru binecuvântarea lumii în timpul domniei Milenare a lui
Cristos -- pe care Anticrist o prezintă ca împlinită în
propria sa domnie.
Efectele rele ale unei asemenea
pervertiri şi denaturări a planului lui Dumnezeu cu greu pot
fi evaluate. Ele au fost sursa directă din care au izvorât
toate doctrinele stricate introduse una după alta pentru a
sprijini pretenţiile şi a mări demnitatea Anticristului. Cu
toate că Reforma, cu trei secole în urmă, a introdus o eră
de studiere a Bibliei şi de libertate a gândirii, şi a dus
la respingerea multor rele şi erori, totuşi falsificarea a
fost pe o scară atât de elaborată, atât de completă în toate
părţile şi aranjamentele ei, şi a amăgit atât de complet
întreaga lume, încât, chiar după ce Luther şi mulţi alţii au
recunoscut papalitatea ca rezultatul marii lepădări de
credinţă -- Anticristul din profeţie -- ei, în timp ce au
denunţat-o ca sistem, au ţinut cu tărie la teoria falsă care
a condus la erorile ei specifice de doctrină şi practică.
Până în ziua de azi, marea majoritate a protestanţilor din
toate confesiunile sprijină teoria lui Anticrist, că
Împărăţia lui Cristos a fost stabilită. Unii s-au
străduit să facă aşa cum a făcut papalitatea -- să-şi
organizeze biserica sub conducerea unei persoane ca şi cap
-- în timp ce alţii pun în locul acestui cap un conciliu sau
sinod; dar toţi sunt sub înşelarea impusă de interpretarea
falsă şi amăgitoare a doctrinelor Scripturii, începută de
Anticrist -- că domnia Împărăţiei lui Cristos este
acum şi nu într-un timp viitor, şi tăgăduind veacul viitor,
cum face Anticrist, ei, ca şi acel sistem, sunt nepăsători
în privinţa deplinei dezvoltări a ((B302)) sfinţeniei
printre credincioşi şi sunt mai degrabă zeloşi pentru
realizarea acum a lucrării veacului viitor (convertirea
lumii) -- aşa de mult încât adesea sunt dispuşi să
denatureze planul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi să inventeze
teorii pentru a speria lumea şi a o duce la o pretenţie de
evlavie; şi sunt dispuşi de asemenea să recurgă la metode
îndoielnice şi lumeşti pentru a le creşte atracţia, pentru a
face diferitele lor sisteme cu atât mai ademenitoare pentru
cei neconvertiţi, pe care ei, ca Anticrist, sunt
dispuşi să-i numere în rândurile lor din mândrie şi ca să
facă impresie bună.
Aceştia cu greu pot să vadă că
papalitatea este Anticristul. Cum ar putea, atâta timp cât
credinţa este otrăvită, iar judecata este încă în mare
măsură orbită de însăşi esenţa erorii lui Anticrist. Trebuie
să fie văzute mărimea, grandoarea şi necesitatea Împărăţiei
Milenare a lui Cristos şi a operei ei de binecuvântare a
tuturor familiilor pământului, înainte de a putea fi
apreciată măsura falsificării lui Anticrist, sau de a putea
fi evaluate corect pagubele acestuia pentru adevăr şi
influenţa lui pustiitoare şi profanatoare în biserica
nominală sau în templul lui Dumnezeu.
Nimeni nu trebuie să fie surprins de
caracterul complet al acestei falsificări, dacă ne gândim că
ea este opera lui Satan şi că a fost copiată după
tipurile şi ilustraţiile gloriei viitoare prezentată în
Scripturi. Văzând că venise timpul pentru alegerea Bisericii
şi că adevărurile sădite de Domnul nostru şi de apostoli
câştigaseră repede avans faţă de toate religiile păgâne,
căutând pe cei blânzi oriunde mergeau, marele adversar a
încercat să distrugă puritatea Bisericii şi să întoarcă pe
alte căi şi pe căi false ceea ce nu putea opri. Astfel
triumful lui Anticrist, precum şi puterea lui actuală, a
fost în realitate succesul lui Satan. Dar vedem aici
înţelepciunea lui Dumnezeu; căci în timp ce succesul lui
Anticrist părea să prevestească înfrângerea planului lui
Dumnezeu, în
((B303))
BISERICA LUI DUMNEZEU,
PREOŢIMEA ÎMPĂRĂTEASCĂ
----------
TIPUL ADEVĂRAT
Aaron şi urmaşii săi -- preot principal sau mare preot, cap,
reprezentant şi purtător de cuvânt.
--------
Preoţii subordonaţi, a căror demnitate oficială, drepturi
şi privilegii în serviciu sunt primite prin Aaron, al cărui
corp
ei îl reprezintă, au fost tipuri ale Bisericii lui Cristos.
REALITATEA ÎN TIMPUL MILENIULUI
Isus Cristos, Domnul, Capul şi reprezentantul nostru;
Marele Preot al mărturisirii sau rânduielii noastre.
--------
Biserica glorificată, Corpul lui Cristos, părtaşi ai
gloriei,
maiestăţii şi funcţiei Sale de conducător, ale căror funcţii
vor diferi,
după cum stea de stea se deosebeşte în slavă.
FALSIFICAREA
Papii, fiecare la rândul lui, mare preot al ierarhiei
papale;
domnul, capul şi purtătorul ei de cuvânt.
--------
Biserica Romei, constând din episcopi şi prelaţi, care
au parte de demnităţile ierarhiei, deşi diferen-ţiindu-se în
grade
de onoare -- cardinali, episcopi etc.
Supuse ierarhiei sunt ajutoarele, după cum urmează:
TIPUL ADEVĂRAT
Leviţii care făceau servicii legate de Tabernacolul tipic
-- învăţarea etc., etc. Un ordin inferior de preoţi
cărora nu le era permis să intre sau să privească
în Sfânta Sfintelor (tipică pentru natura spirituală).
--------
Întregul Israel era învăţat şi îndrumat de ierarhia descrisă
mai sus. În Moise, care a fost un tip al Cristosului
complet,
ei au avut profet, preot şi rege, tip al autorităţii
Milenare a
lui Cristos (Fapt. 3:22).
REALITATEA ÎN TIMPUL MILENIULUI
Faza pământească a Împărăţiei lui Dumnezeu prin care
Biserica
glorificată va avea contact mai direct cu lumea, învăţând-o,
guvernând-o etc., şi care de asemenea va avea comuniunea cea
mai strânsă cu Biserica spirituală în glorie.
--------
Lumea va fi învăţată, îndrumată, condusă şi ajutată de
Împărăţia lui
Dumnezeu, descrisă mai sus, şi de reprezentanţii ei
pământeşti
care vor avea toată puterea şi va trebui să li se dea
ascultare;
toţi cei care vor asculta nu vor fi „nimiciţi” (Fapt. 3:23).
FALSIFICAREA
Preoţii subordonaţi papalităţii, care nu sunt părţi sau
membri ai
bisericii sau ierarhiei, ci sunt numiţi „fraţi” şi „surori”.
Dintre ei sunt învăţătorii, infirmierele etc., în contact
direct
atât cu poporul cât şi cu ierarhia.
--------
Papalitatea pretinde supunerea lumii la conducerea şi
la
învăţăturile ei -- ca fiind Împărăţia lui Dumnezeu.
Preoţimea de
rând este agentul ei. Când era în putere încerca să-şi
impună legile şi să-i „nimicească” pe cei ce nu se supuneau.
((B304))
realitate el conlucra, deşi fără să ştie,
la asigurarea succesului planului Său, căci adevăraţii
consacraţi încercaţi, iar credincioşia lor faţă de
Cuvântul lui Dumnezeu atât de amănunţit probată, ca prin
îngăduirea acestei mari falsificări.
Tabela însoţitoare va servi să arate cât
de completă a fost falsificarea organizării viitoare a
Împărăţiei lui Cristos în papalitate şi cum ea a fost luată
din preoţia evreiască tipică.
Mosheim, explicând ridicarea
sistemului ierarhic în Biserică, arată foarte clar această
falsificare, în cuvintele următoare, din Volumul 1, pagina
337:
„Câtă vreme rămânea cea mai mică
probabilitate ca Ierusalimul să-şi ridice iarăşi cândva
capul din ţărână, învăţătorii creştini şi bătrânii nu şi-au
luat nici un titlu sau distincţie, cel puţin nici unul din
cei mai modeşti şi mai umiliţi; dar când soarta acestei
cetăţi a fost pecetluită de către Hadrian [135 d. Cr.] şi
când evreii nu mai puteau nutri nici cea mai vagă speranţă
de a vedea vechiul lor guvernământ restabilit, aceiaşi
pastori şi slujitori au conceput dorinţa ca turma lor să
creadă că ei au urmat la drepturile preoţimii iudaice.
În consecinţă episcopii s-au preocupat să dea ca învăţătură
ideea că ei au fost înzestraţi cu un caracter asemănător cu
cel al Marelui Preot al evreilor, şi prin urmare posedau
toate drepturile care fuseseră recunoscute ca aparţinând
Pontifului Evreu. Funcţiile preoţilor evrei obişnuiţi au
fost, în acelaşi mod, declarate ca revenindu-le
presbiterilor din Biserica Creştină, dar sub o formă mai
desăvârşită; şi în cele din urmă diaconii au fost aşezaţi pe
aceeaşi treaptă cu leviţii, sau slujitori inferiori.”
CAPUL ŞI GURA LUI ANTICRIST
Marile sale cuvinte pline de mândrie
Papa (fiecare papă la rândul său) este
capul bisericii false, care este corpul său, întocmai
cum Cristos Isus este ((B305)) capul Bisericii
adevărate, care este corpul Său. Deoarece capul este
reprezentantul corpului şi gura lui vorbeşte pentru
corp, aflăm acest aspect al lui Anticrist, după cum trebuie
să ne aşteptăm, menţionat în mod proeminent de Scripturi. În
Daniel 7:8, 11, 25 şi în Apocalipsa 13:5, 6, gura lui
Anticrist ne este arătată în mod special ca o caracteristică
principală. Daniel spune că acest corn „avea nişte ochi ca
ochii de om” -- simbolul inteligenţei şi al unei politici
clarvăzătoare. Acest „corn” trebuia să fie deosebit
de toate celelalte puteri; trebuia să fie mai înţelept, mai
iscusit decât celelalte imperii care au încercat să
guverneze lumea; puterea lui trebuia să fie puterea gurii
sale (ceea ce rostea), îndrumată de ochii săi (cunoştinţa),
mai degrabă decât cea a forţei fizice. Şi nimeni cunoscând
istoria papalităţii nu poate tăgădui că imaginile folosite
pentru a ilustra puterea şi metodele ei sunt remarcabil de
bune.
„I s-a dat o gură care rostea lucruri
mari şi hule ... Ea şi-a deschis gura şi a început să
rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele,
cortul şi pe cei care îşi au locuinţa în cer.” „El va rosti
cuvinte împotriva Celui Prea Înalt.” Apoc. 13:5, 6; Dan.
7:8, 25.
Nu trebuie să uităm că acestea sunt
expresii figurative care descriu caracterul şi pretenţiile
„fiarei” simbolice (guvernământ) şi ale „cornului” (putere)
care iese din vechea fiară sau vechiul Imperiu Roman. În
unele privinţe papalitatea a fost un guvernământ nou
(„fiară”), deosebit de vechiul Imperiu Roman; iar în alte
privinţe ea a fost un corn sau o putere printre altele
ieşite din acest imperiu, care pentru un timp a deţinut
control superior asupra celorlalte coarne sau puteri. Ea
este prezentată în simbol din ambele puncte de vedere, aşa
încât să fie cât mai complet localizată şi indicată.
Marile cuvinte arogante, sau hule, ale
lui Anticrist, acoperă întreaga perioadă a îndelungatei sale
cariere. Cuvântului „hulă” în zilele noastre i se atribuie
de obicei numai un sens ((B306)) vulgar, ca şi cum ar
fi legat numai de cele mai vulgare forme de blestem şi de
blasfemie. Însă cuvântul „hulă”, în adevăratul lui sens, se
aplică la orice ofensă „Hulă înseamnă a atribui lui
Dumnezeu ceea ce este contrar naturii Sale şi nu-I aparţine
-- şi a tăgădui ceea ce-I aparţine”. (Vezi dicţionarul
Webster neabreviatla cuvintele blasfemie şi
blasfemator.) Şi ca dovadă că acesta este sensul în care
este folosit cuvântul „hulă” în Scripturi, observaţi modul
în care l-au folosit Domnul nostru şi fariseii: „Nu pentru o
lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru
hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci pe Tine
Însuţi Dumnezeu”. Isus le-a răspuns: „Cum ziceţi voi Aceluia
pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume: «Huleşti!»,
pentru că am spus: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu?”
Ioan 10:33, 36; vezi şi Marcu 14:61-64.
Având înaintea noastră definiţia
potrivită a cuvântului „hulă”, cât de evident trebuie să fie
chiar şi pentru cele mai simple minţi că marile cuvinte
arogante şi pretenţiile lăudăroase ale papalităţii au fost,
toate, hule. Stabilirea unei împărăţii false a lui Dumnezeu
a fost o calomnie la adresa guvernământului lui Dumnezeu, o
hulă grosolană şi o denaturare a caracterului, a planului şi
a cuvântului Său. Caracterul lui Dumnezeu, adică „numele”
Său, a fost hulit în miile de edicte monstruoase, de bule şi
decrete scoase în numele Său de către lungul şir al celor
care au pretins că-L reprezintă pe Fiul Său ca locţiitori;
şi cortul lui Dumnezeu, adevărata Biserică, a fost
hulit prin sistemul fals care a pretins că-i ţine locul --
care a pretins că credincioşii lui erau adevăratul şi
singurul cort sau Biserică a lui Dumnezeu. Dar să lăsăm
istoria să ne spună despre aceste mari cuvinte arogante,
despre aceste pretenţii hulitoare pe care papii succesivi
le-au rostit şi aprobat în calitate de capi ai lui
Anticrist.
Într-o lucrare intitulată „Papa, vicarul
lui Cristos, capul Bisericii”, scrisă de celebrul
romano-catolic, Monseniorul ((B307)) Capel, se
găseşte o listă cuprinzând nu mai puţin de şaizeci şi două
de titluri hulitoare aplicate papei; şi, să se noteze,
acestea nu sunt doar nişte titluri moarte din trecut, căci
ele au fost puse în ordine de unul dintre cei mai de frunte
scriitori ai papalităţii care sunt în viaţă. Cităm din listă
după cum urmează:
„Cel mai divin dintre toţi capii”
„Sfântul Părinte al părinţilor”
„Pontif suprem peste toţi prelaţii”
„Supraveghetorul religiei creştine”
„Păstorul suprem -- păstorul păstorilor”
„Cristos prin ungere”
„Avraam prin patriarhat”
„Melhisedec după rânduială”
„Moise în autoritate”
„Samuel în funcţia de judecător”
„Mare preot, episcop suprem”
„Prinţul episcopilor”
„Moştenitor al apostolilor; Petru în putere”
„Purtătorul cheii Împărăţiei cerurilor”
„Pontif numit cu deplinătatea puterii”
„Vicarul lui Cristos”
„Preot suveran”
„Capul tuturor sfintelor biserici”
„Şeful bisericii universale”
„Episcop al episcopilor, adică Suveran Pontif”
„Conducătorul casei Domnului”
„Domn apostolic şi părinte al părinţilor”
„Păstor şi învăţător principal”
„Medicul sufletelor”
„Stâncă pe care porţile îngâmfate ale iadului n-o biruie”
„Papă infailibil”
„Capul tuturor sfinţilor preoţi ai lui Dumnezeu”.
Pe lângă lunga listă de titluri din care
cele de sus sunt exemple, autorul dă citatele următoare
dintr-o scrisoare pe ((B308)) care Sf. Bernard, abate
de Clairvaux, i-a scris-o papei Eugenius al III-lea, în 1150
d. Cr.:
„Cine eşti tu? Marele preot, supremul
episcop. Tu eşti prinţul episcopilor, tu eşti moştenitorul
apostolilor. Tu eşti Abel în întâietate, Noe în guvernare,
Avraam în rang patriarhal, Melhisedec în rânduială, Aaron în
demnitate, Moise în autoritate, Samuel în funcţia de
judecător, Petru în putere, Cristos În ungere. Tu eşti cel
căruia îi sunt date cheile cerului, cel căruia îi sunt
încredinţate oile. Sunt într-adevăr şi alţi portari ai
cerului şi alţi păstori ai turmelor; dar tu eşti cu atât mai
glorios cu cât ai şi moştenit, în altă manieră, aceste două
nume înaintea tuturor celorlalţi. . . . Puterea altora este
limitată prin hotare clare; a ta se întinde chiar şi asupra
acelora care au primit autoritate peste alţii. Nu poţi tu,
atunci când survine un motiv just, să închizi cerurile
împotriva unui episcop, să-l destitui din funcţia sa
episcopală şi să-l predai Satanei? Astfel privilegiul tău
este neschimbător, atât în privinţa cheilor date ţie, cât şi
în privinţa oilor încredinţate în grija ta.”
Toate aceste titluri linguşitoare,
hulitoare, le-au fost aplicate pontifilor romani şi au fost
primite de ei cu mulţumire de sine şi cu o evidentă
satisfacţie, ca aparaţinându-le pe drept.
De la papa Bonifaciu al VIII-lea avem
următorul decret, care încă mai există în legea comună:
„Declarăm, spunem, definim, pronunţăm că este necesar
pentru mântuire ca fiecare fiinţă umană să fie supusă
pontifului roman”. Papa Grigorie al VII-lea, care în anul
1063 a poruncit ca papa să fie numit părinte al
părinţilor, extrage ceea ce urmează din Geneza 1:16
pentru a sprijini pretenţiile papale: „Dumnezeu a făcut cei
doi mari luminători pe întinsul cerului; luminătorul cel
mare ca să stăpânească ziua şi luminătorul cel mic, ca să
stăpânească noaptea; amândoi sunt mari, dar unul este mai
mare. Pe „întinderea cerului”, care este biserica
universală, «Dumnezeu a făcut doi mari luminători», adică a
instituit două demnităţi, care sunt autoritatea pontificală
şi puterea regală, dar cea care conduce ziua, adică cea
spirituală, este mai mare; dar cea care conduce lucrurile
trupeşti este mai mică; deoarece, aşa cum ((B309))
soarele se deosebeşte de lună, tot aşa şi papii se deosebesc
de împăraţi”. Şi alţi papi au adoptat această interpretare,
care a făcut mult pentru a întări ideea de supremaţie
papală.
Sfântul Antoniu, arhiepiscopul Florenţei,
după ce citează Psalmul 8:4-8, „L-ai făcut cu puţin mai
prejos decât îngerii” etc. şi aplicându-l la Cristos, îl
transferă la papa prin cuvintele următoare: „Şi fiindcă El
ne-a părăsit, nemaifiind prezent în trup, a lăsat pe vicarul
[înlocuitorul] Său pe pământ, adică pe suveranul pontif,
care se numeşte papa, ceea ce înseamnă părintele părinţilor;
aşa că aceste cuvinte pot fi în mod potrivit spuse despre
papa. Deoarece papa, după cum a spus Hostiensis, este mai
mare decât un om dar mai mic decât un înger, pentru că el
este muritor; cu toate acestea, el este mai mare în
autoritate şi în putere. Pentru că un înger nu poate
consacra corpul şi sângele lui Cristos, nici absolvi sau
lega, putere pe care papa o posedă în cel mai înalt grad; un
înger nici nu poate rândui sau acorda indulgenţe. El este
încoronat cu glorie şi onoare: gloria laudei, pentru că el
este numit nu numai fericit, ci preafericit. Cine s-ar îndoi
să-l numească fericit, pe cel pe care chiar vârful unei
asemenea demnităţi mari l-a înălţat? El este încoronat cu
onoarea veneraţiei, aşa încât credincioşii pot să-i sărute
picioarele. O veneraţie mai mare nu poate exista. „Închinaţi-vă
înaintea aşternutului picioarelor Lui” (Ps. 99:5). El
este încoronat cu mărirea autorităţii, pentru că îi poate
judeca pe toţi, dar nu poate fi judecat de nimeni -- decât
dacă se dovedeşte că s-a abătut de la credinţă [credinţa lui
Anticrist, fireşte]. Astfel el este încoronat cu o triplă
coroană de aur şi este pus „peste toate lucrările mâinilor
sale”, pentru a dispune de toţi subordonaţii. El deschide
cerul, trimite pe vinovaţi în iad, confirmă imperiile,
reglementează întregul cler”.
Conciliul de la Lateran în prima lui
sesiune i-a dat papei numele de „Prinţul Universului”, în a
doua sesiune l-a numit „Preot şi Rege care trebuie să fie
adorat de toţi oamenii şi care este foarte asemănător lui
Dumnezeu”, iar în a cincea sesiune a atribuit lui Leon al
X-lea profeţiile despre glorioasa domnie a lui Cristos, în
aceste cuvinte: „Nu plânge, fiica ((B310)) Sionului,
căci iată Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David;
iată, Dumnezeu ţi-a ridicat un mântuitor”.
Din „Dicţionarul eclesiastic” al lui
Ferraris, autoritate etalon romano-catolică, cităm
următoarea prezentare condensată despre puterea papală, aşa
cum este dată la cuvântul „papa”, art. 2:
„Papa este de o asemenea demnitate şi
înălţime, încât el nu este doar om, ci, ca şi cum ar fi
Dumnezeu şi vicarul [reprezentantul] lui Dumnezeu. . . .
Astfel papa este încoronat cu triplă coroană, ca rege al
cerului, al pământului şi al iadului. Ba mai mult, excelenţa
şi puterea papei sunt nu numai în privinţa lucrurilor
cerului, pământului şi infernului, ci el este şi mai presus
de îngeri şi este superior acestora; astfel încât dacă ar fi
cu putinţă ca îngerii să se abată de la credinţă sau să
nutrească sentimente potrivnice acesteia, ei ar putea fi
judecaţi şi excomunicaţi de papa. . . . El are atât de mare
demnitate şi putere încât ocupă unul şi acelaşi tribunal
cu Cristos; astfel încât tot ceea ce face el pare a ieşi
din gura lui Dumnezeu. . . . Papa este ca Dumnezeu pe
pământ, singurul prinţ al credincioşilor lui Cristos, cel
mai mare împărat al tuturor împăraţilor, având deplinătatea
puterii, căruia i s-a încredinţat guvernarea împărăţiei
pământeşti şi cereşti”. El adaugă mai departe: „Papa are
o atât de mare putere şi autoritate, încât poate modifica,
declara sau interpreta legea divină”. „Papa poate uneori
contracara legea divină prin limitare, explicare etc.”
Astfel, Anticrist nu numai că s-a
străduit să stabilească Biserica în putere înainte de
timpul Domnului, dar a fost şi destul de cutezător ca să
încerce să „contracareze” şi să „modifice” legile
divine pentru a se potrivi cu propriile sale planuri. Cât de
clar a împlinit el astfel profeţia care cu peste o mie de
ani înainte a declarat, el „se va gândi să schimbe timpurile
şi legea”. Dan. 7:25.
Într-o bulă sau edict, Sixtus al V-lea
declară:
„Autoritatea dată sfântului Petru şi
succesorilor săi, prin nemăsurata putere a Împăratului
veşnic, depăşeşte toate puterile împăraţilor şi prinţilor
pământeşti. Ea dă sentinţă necontrolabilă asupra tuturor. Şi
dacă află că vreunii dintre ((B311)) ei se
împotrivesc poruncii lui Dumnezeu, se răzbună pe ei mai
aspru, dându-i jos de pe tronurile lor, oricât de puternici
ar fi ei, şi coborându-i până în părţile cele mai de jos ale
pământului, ca slujitori ai râvnitorului Lucifer”.
O bulă a papei Pius al V-lea, intitulată
„Osândirea şi excomunicarea Elisabetei, regina Angliei, şi a
aderenţilor ei -- cu adăugarea altor pedepse”, spune după
cum urmează:
„Cel care domneşte în înălţimi, căruia I
s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ, a încredinţat o
biserică sfântă, catolică şi apostolică (în afara căreia nu
există mântuire) unuia singur pe pământ, lui Petru, Prinţul
apostolilor, şi succesorului lui Petru, episcopul Romei,
pentru a fi guvernată în plinătatea puterii. Pe el singur
l-a făcut prinţ peste toate popoarele şi împărăţiile, să
smulgă, să distrugă, să risipească şi să nimicească, să
zidească şi să sădească”.
Sfântul Bernard afirmă că „nimeni afară
de Dumnezeu, nu este ca papa, nici în cer, nici pe
pământ”.
Papa Nicolae I spune că „împăratul
Constantin i-a conferit papei numele Dumnezeu, care, de
aceea, fiind Dumnezeu, nu poate fi judecat de om”.
Papa Inocenţiu al III-lea spune: „Papa
ţine locul adevăratului Dumnezeu”; iar legea canonică, în
comentariu, îl numeşte pe papa -- „Domnul Dumnezeul nostru”.
Inocenţiu şi Iacobaţiu afirmă că „papa
poate face aproape tot ce poate face Dumnezeu”, în timp ce
Decius respinge cuvântul „aproape”, ca nefiind
necesar. Iacobaţiu şi Durand susţin că „nimeni să nu
îndrăznească să i se adreseze lui, mai mult decât lui
Dumnezeu -- Doamne, ce faci?” Iar Antonius a scris:
„Lui [papei] îi aparţine să rânduiască
lucrurile care ţin de binele public şi să le înlăture pe
acelea care împiedică acest scop, ca vicii, abuzuri care
înstrăinează pe om de Dumnezeu. . . . Şi aceasta în
conformitate cu Ieremia 1:10 [aici iarăşi atribuind lui
Anticrist o profeţie care aparţine domniei Milenare a lui
Cristos]: „Iată, astăzi te-am rânduit peste popoare şi peste
împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să
distrugi”, adică, în ceea ce priveşte viciile; iar în ceea
ce priveşte virtuţile, „să ((B312)) zideşti şi să
sădeşti”. . . . Cât despre puterea papei asupra celor din
iad, care sunt simbolizaţi prin peştii mării (Ps. 8) --
pentru că, după cum peştii sunt continuu agitaţi de valurile
mării, tot aşa cei din purgatoriu sunt continuu apăsaţi de
suferinţele pedepsei -- Dumnezeu a supus papei şi peştii
mării, adică pe cei din purgatoriu, ca să-i uşureze prin
indulgenţe.
„Păgânii sunt supuşi papei, care conduce
în lume în locul lui Cristos. Dar Cristos are deplină putere
peste fiecare creatură. Papa este vicarul lui Cristos şi
nimeni nu se poate sustrage legitim de la ascultare faţă de
el, după cum nimeni nu se poate sustrage legitim de la
ascultare faţă de Dumnezeu. . . . Papa poate pedepsi
popoarele păgâne şi barbare. . . . Şi chiar dacă păgânii nu
pot fi pedepsiţi cu pedeapsa spirituală a excomunicării şi
cu alte asemenea, ei pot fi totuşi pedepsiţi de biserică cu
pedepse băneşti, iar de către prinţi şi cu pedepse trupeşti.
. . . Biserica poate pedepsi, indirect, pe evrei cu pedepse
spirituale, excomunicând prinţii creştini cărora evreii le
sunt supuşi, dacă ei neglijează să-i pedepsească cu
pedeapsă naturală atunci când fac ceva împotriva
creştinilor. . . . Dacă convertirea unora ar fi dorită,
ei pot fi obligaţi prin teroare şi lovituri, nu ca să
primească de fapt credinţa, ci să nu pună nici o piedică
credinţei printr-o voinţă încăpăţânată. Pentru convertirea
necredincioşilor, trebuie imitată judecata lui Dumnezeu”.
Aici este o ilustraţie a modului în care
eroarea în doctrină produce nedreptate. Oamenii pot fi
repede conduşi spre orice formă de cruzime şi de asuprire,
dacă mai întâi se pot convinge pe ei înşişi că prin
exercitarea unor astfel de nelegiuiri ei sunt cu atât mai
asemenea lui Dumnezeu -- imitatori ai lui Dumnezeu. Este de
mirare că oamenii sunt atât de buni şi de cumpătaţi cum îi
găsim, cu toate ideile şi doctrinele îngrozitoare, false,
privitoare la planul lui Dumnezeu pentru omenire, cu care
Satan i-a orbit şi i-a amăgit prin fântâna papală a erorii,
conducându-i pe o cale care se potriveşte cu natura lor
decăzută. În continuare acelaşi scriitor adaugă:
((B313))
„Puterea papei este exercitată asupra
ereticilor şi schismaticilor, indicaţi şi prin boi, pentru
că ei se împotrivesc adevărului cu cornul mândriei. Dumnezeu
i-a supus şi pe aceştia sub picioarele papei spre a fi
pedepsiţi împătrit, şi anume cu excomunicarea,
concedierea, privarea de bunuri materiale şi persecuţia
militară. Dar trebuie luaţi ca eretici numai când refuză
să-şi îndrepte învăţăturile lor dăunătoare şi sunt pregătiţi
să le apere cu încăpăţânare. . . . Papa poate alege sau numi
pe împărat. Împăratul este slujitorul [servul] papei în
sensul că el este slujitorul lui Dumnezeu, al
cărui loc este ocupat de papa, căci Dumnezeu a delegat
pe împărat ca slujitor al papei. . . . Cred că se poate
afirma ca adevăr faptul că papa, vicarul lui Cristos, are
jurisdicţie universală asupra lucrurilor spirituale şi
naturale din lumea întreagă, în locul Dumnezeului celui
viu.”
Următoarele declaraţii ale papilor,
spicuite din „Acts and Monuments” („Fapte şi Monumente”) a
lui Fox de către H. G. Guinness, un scriitor englez de
seamă, merită un loc de frunte; şi putem fi de acord din
inimă cu comentariul acestui scriitor asupra sistemului a
cărui gură rosteşte asemenea declaraţii, când zice: „Dacă
«oricine se înalţă va fi smerit», ce degradare poate
corespunde unei asemenea înălţări de sine?”
„De aceea, văzând că o asemenea putere
i-a fost dată lui Petru, iar prin Petru mie, ca succesor al
său, cine este acela din lumea întreagă care să nu se supună
decretelor mele, care am atâta putere în cer, în iad, pe
pământ, asupra celor vii şi a celor morţi. . . . Plinătatea
puterii mele este atât de mare, prin jurisdicţia cheii ce mi
s-a dat, încât în timp ce toţi îmi sunt supuşi -- da, chiar
şi împăraţii trebuie să-mi supună mie actele lor executive
-- numai eu nu sunt supus nici unei creaturi, nu, nici chiar
mie însumi; astfel maiestatea mea papală rămâne pururea
întreagă, superioară tuturor oamenilor, de care toţi trebuie
să asculte şi pe care s-o urmeze, pe care nimeni nu trebuie
s-o judece sau s-o acuze de nici o crimă, nimeni n-o
destituie, afară de mine însumi. Nimeni nu mă poate
excomunica, da, chiar dacă am legături cu excomunicaţii,
căci nici un canon nu mă leagă; nimeni nu trebuie să mă
mintă, căci acela care mă minte este un eretic şi o persoană
excomunicată. ((B314)) Astfel deci, se arată că
măreţia preoţiei a început cu Melhisedec, i-a fost dat un
caracter solemn în Aaron, a fost perfecţionată în Cristos,
reprezentată în Petru, înălţată în jurisdicţie universală
şi manifestată în papa. Astfel că prin această
întâietate a preoţiei mele, toate lucrurile fiindu-mi
supuse, pare să se dovedească bine în mine ceea ce s-a zis
despre Cristos: «Toate le-ai supus sub picioarele Lui».
Şi, de asemenea, trebuie presupus că
episcopul acestei biserici este întotdeauna bun şi sfânt.
Da, chiar dacă ar cădea în omucidere sau adulter, ar putea
păcătui, totuşi nu poate fi acuzat, ci mai degrabă scuzat
prin crimele lui Samson, prin furturile evreilor etc. Tot
pământul este dioceza mea şi eu sunt supraveghetorul tuturor
oamenilor, având autoritatea Împăratului tuturor împăraţilor
asupra supuşilor. Eu sunt totul în toţi şi mai presus de
toţi, aşa încât Dumnezeu Însuşi şi cu mine, vicarul lui
Dumnezeu, avem un singur consistoriu, eu sunt în stare să
fac aproape tot ce poate face Dumnezeu. În toate lucrurile
pe care le doresc, voinţa mea trebuie să fie luată ca
raţiune, pentru că eu sunt capabil prin lege să dau dispense
mai presus de lege, iar din rău să fac dreptate, corectând
legile şi schimbându-le. Prin urmare, dacă se spune că
lucrurile pe care le fac nu sunt făcute de om, ci de
Dumnezeu -- Ce mĂ puteŢi face decÂt Dumnezeu? Iarăşi, dacă
prelaţii bisericii sunt numiţi şi socotiţi de Constantin
drept Dumnezei, atunci eu, fiind deasupra tuturor
prelaţilor, tuturor dumnezeilor. De aceea, nu-i de
mirare dacă stă în puterea mea să schimb timpul şi
timpurile, să schimb şi să desfiinţez legi, să dispun de
toate lucrurile, chiar aşa, de principiile lui Cristos;
căci, unde Cristos îi porunceşte lui Petru să-şi bage sabia
în teacă şi-i îndeamnă pe ucenicii Săi să nu facă uz de nici
o forţă exterioară pentru a se răzbuna, oare nu scriu eu,
papa Nicolae, episcopilor din Franţa îndemnându-i să-şi
scoată săbiile adevărate? ... Şi, în timp ce Cristos a fost
El Însuşi prezent la nunta din Cana Galileii, oare nu
interzic eu, papa Martin, în distincţia mea, clerului
spiritual să fie prezent la ospeţe de nuntă şi de asemenea
să se căsătorească? Mai mult, unde Cristos porunceşte să
împrumutăm fără speranţă de câştig, oare nu dau eu, papa
Martin, dezlegare de această poruncă? Ce să mai spun despre
ucideri, făcând să nu fie crimă sau omucidere a-i ucide pe
cei excomunicaţi? La fel, împotriva legii ((B315))
naturii, ceva împotriva apostolilor şi de asemenea împotriva
scrierilor apostolilor, eu pot da şi dau dezlegare; căci
acolo unde ei în scrierile lor poruncesc ca un preot să fie
destituit pentru păcatul desfrânării, eu, prin autoritatea
lui Silvestru, modific rigoarea acelei constituţii,
considerând că azi minţile şi trupurile oamenilor sunt mai
slabe decât erau atunci. . . . Dacă doriţi să ascultaţi pe
scurt numărul întreg al acestor cazuri care aparţin pe drept
de dezlegarea mea papală, care se ridică la numărul de cinci
zeci şi unu de puncte, în care nici un om nu se poate
amesteca afară de mine singur, le voi expune. [Aici urmează
lista.]
După ce am declarat îndeajuns cât de mare
este puterea mea pe pământ, în cer şi în purgatoriu, şi care
este plinătatea ei de a lega, a dezlega, a porunci, a
permite, a alege, a confirma, a dispensa, a face şi a
desface etc., acum voi vorbi puţin despre bogăţiile mele şi
despre marile mele proprietăţi, pentru ca fiecare om să
poată vedea bogăţia şi belşugul meu în toate -- rente,
dijme, tributuri; mătăsurile mele, mitrele de purpură,
coroanele, aurul, argintul, perlele şi mărgăritarele,
pământurile şi domeniile mele. Căci mie îmi aparţin mai
întâi cetatea imperială Roma, palatul Lateran; regatul
Siciliei este în proprietatea mea. Apula şi Capua sunt ale
mele. De asemenea regatele Angliei şi Irlandei, nu-mi sunt,
sau n-ar trebui oare să-mi fie tributare? La acestea adaug
de asemenea, pe lângă alte provincii şi ţări, atât în
Occident cât şi în Orient, de la miazănoapte la miazăzi,
aceste domenii cu numele [aici urmează o listă lungă]. Ce să
spun aici despre veniturile mele zilnice, despre pârga
roadelor, anate, mantii papale, indulgenţe, bule,
spovedanii, favoruri şi rescripte, testamente, dispense,
privilegii, alegeri, venituri bisericeşti, case religioase
şi altele asemenea, care se ridică la o sumă nu mică de
bani? . . . din care se poate presupune în parte ce avantaj
intră în vistieria mea. . . . Dar ce să mai zic despre
Germania, unde toată lumea este dioceza mea, după cum spun
canoniştii mei şi toţi oamenii trebuie să creadă. De aceea,
după cum am început, tot aşa şi închei, poruncind, declarând
şi spunând, ca necesitate pentru mântuire, se cere ca
fiecare creatură umană să-mi fie supusă.”
În zilele noastre mulţi presupun că
aceste lăudăroşenii ale papalităţii aparţin doar trecutului
îndepărtat şi că în timpurile din urmă s-a produs o mare
schimbare în acest ((B316)) sistem; dar puţină
reflecţie şi observaţie dovedesc că aceste sentimente ale
papalităţii sunt încă neschimbate. Ar trebui să ne gândim,
de asemenea, că pretenţia constantă a papalităţii este că
doctrinele ei sunt neschimbătoare, că decretele papilor şi
ale conciliilor sunt infailibile şi că aceste
decrete, răsuflând blasfemie împotriva lui Dumnezeu şi
persecuţii împotriva sfinţilor Săi, sunt încă ţinute ca
sacre de către Biserica Romano-Catolică de astăzi.
Schimbarea survenită în papalitate este doar pierderea
puterii produsă de deşteptarea adusă de Reformă. Voinţa încă
există, dar puterea de a face este micşorată prin înmulţirea
cunoştinţei şi a libertăţii, în care Biblia a fost
principalul factor. Anticrist este treptat „făcut fără
putere” de către adevăratul Cristos -- prin „suflarea gurii
Sale” -- Cuvântul Său. În curând strălucirea prezenţei
lui Emanuel va nimici cu desăvârşire glorioasa falsificare
şi va elibera complet lumea de lanţurile pretenţiilor şi
erorilor ei înşelătoare.
Spre a ilustra pretenţiile din ultimul
timp, observaţi faptul că actualul papă, când s-a urcat pe
tronul papal, şi-a luat titlul de Leon al XIII-lea, şi puţin
după aceea se iscălea „Leo de tribus Iuda”, adică
„Leul din seminţia lui Iuda” -- unul din titlurile
adevăratului Cap. În pretenţii arogante el desigur nu este
în urma celor care au ocupat aceeaşi funcţie în timpul
veacurilor întunecate.
Ceea ce urmează, numită Adoraţia,
este încă o parte din ceremonia legată de instalarea unui
nou papă. Noul papă, înveşmântat în alb, împodobit cu multe
nestemate strălucitoare şi purtând pantofi roşii cu cruci
mari de aur ca şi catarame, este condus la altar unde
îngenunchează. Atunci -- „papa se ridică şi, purtându-şi
mitra, este luat pe sus de către cardinali şi aşezat pe
tronul-altar ca să stea acolo. Unul dintre episcopi
îngenunchează şi începe imnul «Te Deum» [Te lăudăm, o
Dumnezeule]. În acest timp cardinalii sărută picioarele,
mâinile şi obrazul papei”. O monedă reprezentând această
ceremonie, turnată în monetăria papei, poartă inscripţia „Pe
cel pe care ei îl creează, îl adoră”.
((B317))
Cardinalul Manning, reprezentantul
principal al papalităţii în Anglia, susţine şi atrage
atenţia publicului asupra clauzei următoare din credinţa
catolică:
„Declarăm, afirmăm, definim şi pronunţăm
ca necesar pentru mântuire, ca orice fiinţă umană să fie
supusă Pontifului roman”. Iar într-o cuvântare publicată, el
îl prezintă pe papa care a zis: „Pretind că sunt Judecătorul
Suprem şi Îndrumătorul conştiinţelor oamenilor; al ţăranului
care lucrează pământul, al prinţului care şade pe tron, al
familiei care trăieşte în umbra izolării şi al corpului de
legiuitori care fac legi pentru împărăţii. Eu sunt singurul,
ultimul şi Supremul Judecător a ceea ce este corect şi
incorect”.
Desigur, observând exemplele moderne de
„cuvântări deşarte, pline de mândrie” ale papalităţii, n-ar
trebui să trecem cu vederea importantul decret al
Conciliului Ecumenic ţinut la Roma în 1870 d. Cr., care
declara infailibilitatea papei. Este adevărat, s-a pretins
din când în când în trecut de către papi încrezuţi că sunt
infailibili; iar episcopii şi prinţii dornici să le
linguşească orgoliul i-au declarat virtual astfel, în
declaraţia „Tu eşti un alt dumnezeu pe pământ ”; dar
a rămas ca un conciliu papal din acest luminat secol al
XIX-lea să informeze lumea, calm şi deliberat, cât este de
mare acest „dumnezeu pe pământ” -- că el este aproape
la fel de perfect ca celălalt Dumnezeu, din cer; că el, ca
şi celălalt, nu poate greşi; că în cuvintele sale ex
catedra,
Votul conciliului a fost făcut la 13
iulie 1870 d. Cr., iar în 18 decretul a fost promulgat
formal, cu ceremonie, la marea Catedrală Sf. Petru din Roma.
Următoarea descriere a acestui eveniment, făcută de dr. J.
Cummings din Londra, va fi citită cu interes. El zice:
„Papa avea un tron mare, ridicat în faţa
ferestrei de răsărit a bisericii Sf. Petru, şi se
înveşmântase într-o desăvârşită revărsare de pietre
preţioase şi se înconjurase de cardinali, de patriarhi şi de
episcopi în veşminte strălucitoare, pentru o scenă
spectaculoasă, magnifică. Alesese ora timpurie a ((B318))
A sosit timpul
dimineţii şi fereastra dinspre răsărit --
pentru ca soarele care răsărea să-şi arunce din plin razele
strălucitoare asupra splendorii sale, şi prin aceasta,
diamantele, rubinele şi smaraldele aşa să le refracte şi să
le reflecte încât să pară că nu este un om, ci ceea ce-l
proclama decretul, unul care avea toată slava lui Dumnezeu.
. . . Papa se postase diminieaţa devreme la fereastra
dinspre răsărit . . . dar soarele a refuzat . . . să
strălucească. Zorile posomorâte au devenit tot mai
întunecate. Slava orbitoare n-a putut fi produsă. Ochii
îmbătrâniţi ai pretinsului Dumnezeu nu puteau vedea să
citească la lumina zilei şi a trebuit să trimită după
lumânări. Lumina lumânării i-a forţat nervii vederii prea
mult şi a predat citirea unui cardinal. Cardinalul a început
să citească în mijlocul unei întunecimi mereu crescânde, dar
abia citise câteva rânduri când aşa o strălucire orbitoare
de foc aprins şi aşa un bubuit a izbucnit din cerul negru ca
smoala, cum nu mai fusese niciodată la Roma. Pe toţi i-a
apucat groaza. Citirea a încetat. Un cardinal a sărit de pe
scaun tremurând şi a exclamat: «Este vocea lui Dumnezeu care
vorbeşte, tunetele de la Sinai»”.
Printre pretenţiile blasfematoare ale lui
Anticrist trebuie amintite câteva dintre doctrinele lui,
îndeosebi doctrina Liturghiei, despre care vom vorbi într-un
volum următor. Trecând peste adorarea sfinţilor şi a Mariei,
notăm câteva erori încă şi mai regretabile.
Infailibilitatea Bisericii a fost
una din primele erori, şi ea a pregătit calea pentru altele.
Aceasta a fost pretinsă înainte ca funcţia papei să fi fost
recunoscută. A fost o greşeală foarte gravă, şi ea a închis
calea spre corectarea erorilor când acestea au fost după
aceea descoperite. A pus decretele conciliilor bisericii în
afara oricărei contraziceri sau examinări, fie prin raţiune,
fie prin Scriptură, şi a făcut din ignoranţa, slăbiciunile
şi concepţiile greşite omeneşti standarde de credinţă,
în locul Cuvântului lui Dumnezeu -- Biblia; căci, odată ce
s-a recunoscut că glasul conciliului bisericii era
infailibil fiecare conciliu se simţea obligat să nu ia
nici o decizie contrară ((B319)) conciliilor
precedente; iar cei care făceau altfel erau pasibili de a fi
respinşi. Astfel că o eroare odată afirmată nu putea fi
negată, nici chiar nu se putea renunţa la ea, iar Biblia şi
raţiunea au trebuit să fie interpretate şi contorsionate ca
să se potrivească cu decretele infailibile ale
oamenilor failibili. Nu este de mirare că s-a constatat că
era nevoie de un teolog foarte priceput ca să interpreteze
Scripturile aşa încât să le facă să fie în acord cu
aşa-zisele decrete infailibile. Nu este de mirare nici că,
pentru eficacitate, Anticrist --
A proscris Biblia. Istoria
papalităţii arată clar că, în timp ce pretindea că respectă
Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, a ţinut-o pe ultimul
plan, iar cuvintele lui Dumnezeu, ca nepotrivit să fie
citit, şi primejdios pentru popor, pentru ca propriul său
cuvânt infailibil să poată avea control deplin. Ea ştia
prea bine că Biblia era primejdioasă pentru puterea sa şi o
permanentă denunţare a pretenţiilor sale blasfematoare.
În zilele puterii papale, faptul de a
poseda sau a citi Biblia de către popor era tratat ca o
infracţiune. Arta tiparului şi reînsufleţirea generală a
învăţării care a rezultat din ea, în jurul secolului al
XVI-lea, au asigurat învierea Bibliei din mormântul limbilor
moarte, în care Anticrist o ţinuse de multă vreme ascunsă,
interzicând traducerea ei sub ameninţarea cu pedepse aspre.
Şi când spiritul de trezire al independenţei a început s-o
răspândească printre popor în limbile vorbite, arderea
Bibliilor nu era un lucru neobişnuit; şi lungi şi
răsunătoare au fost blestemele neîndurătoare ieşite de la
Vatican împotriva păcătoşilor obraznici care au îndrăznit să
traducă, să publice sau să citească Cuvântul lui Dumnezeu.
Când Wycliffe şi-a publicat traducerea,
papa Grigorie a trimis o bulă Universităţii din Oxford,
condamnând pe traducător ca fiind „căzut într-un fel de
răutate detestabilă”. Traducerea lui Tyndale a fost de
asemenea condamnată; iar când Luther şi-a publicat
traducerea în germană, papa Leon al X-lea a emis o bulă
împotriva lui. ((B320)) Cu toate acestea, lucrarea
mergea înainte pe scară largă şi constant: Biblia trebuia să
aibă o înviere deplină şi era hărăzită să-şi reverse lumina
asupra oamenilor din orice neam şi de orice limbă. Biserica
Romei a ajuns cu timpul să înţeleagă aceasta şi a hotărât ca
atare să permită traducerea Scripturilor în limbile moderne,
de către traducători catolici, însoţită de adnotări
catolice. Acestea însă nu trebuiau date poporului, decât
acolo unde era pericolul de a primi traduceri protestante.
Traducerea Rhemish declară acest lucru.
Cele ce urmează arată caracterul unora
dintre notele la traducerea Rhemish -- care însă în
anii din urmă a fost înlocuită cu traducerea Douay,
foarte asemănătoare, dar cu note mai puţin tăioase. O notă
la Matei 3 spune: „Ereticii pot fi pedepsiţi şi reprimaţi;
şi pot şi trebuie, prin autoritate publică, fie spirituală
fie laică, să fie pedepsiţi sau executaţi”. O notă la
Galateni 1:8 spune: „Catolicii n-ar trebui să cruţe pe
propriii lor părinţi, dacă aceştia sunt eretici”. La Evrei
5:7 nota spune: „Traducătorii Bibliei protestante ar trebui
mutaţi în adâncurile iadului”. Iar la Apocalipsa 17:6
comentariul zice: „Dar sângele protestanţilor nu este numit
sângele sfinţilor, cu nimic mai mult decât sângele hoţilor,
al ucigaşilor şi al altor răufăcători, pentru vărsarea
căruia, din ordinul justiţiei, nici o obşte nu va răspunde”.
Cele ce urmează sunt câteva din
restricţiile care s-au impus când s-a constatat că citirea
Bibliei nu putea fi cu totul împiedicată. A patra regulă din
Index Expurga to ris spune:
„Dacă cineva va avea îndrăzneala să
citească sau să posede Biblia fără permisiune scrisă, acela
nu va primi iertare de păcate până ce nu va preda această
Biblie trebnicului. Librarii care vor vinde vreunei
persoane, sau în alt mod vor dispune de Biblii în limba
populară, fără a avea o asemenea permisiune, vor pierde
costul cărţilor . . . şi vor fi supuşi de către episcop şi
la alte asemenea pedepse pe care acesta le va socoti
potrivite, după gravitatea păcatului”.
((B321))
Conciliul din Trent, în sesiunea din 1546
d. Cr., a spus:
„Pentru a ţine în frâu minţile
nemulţumite, conciliul decretează ca în materie de credinţă
şi de morală, şi de orice priveşte menţinerea doctrinei
creştine, nimeni să nu aibă îndrăzneala, încrezându-se în
propria sa judecată, să interpreteze Scripturile sacre după
cum le înţelege el, contrar celor ce au fost susţinute şi
încă se mai susţin de către sfânta biserică mamă, care are
dreptul să judece asupra sensului adevărat.”
Cităm din bula lui Pius al VII-lea,
trimisă Primatului Poloniei la 29 iunie 1816 împotriva
Societăţilor Biblice:
„Am fost cu adevărat şocaţi de acest
şiretlic foarte abil prin care înseşi temeliile religiei
sunt subminate; şi dată fiind marea importanţă a acestei
chestiuni, după ce am discutat în conciliu cu venerabilii
noştri fraţi, cardinali ai sfintei Biserici Romane, am
deliberat cu grijă şi atenţie extremă asupra măsurilor
potrivite care trebuie adoptate de către autoritatea noastră
pontificală, pentru a remedia şi a desfiinţa pe cât este cu
putinţă această molimă . . . De bunăvoie aţi arătat
deja o arzătoare dorinţă de a depista şi a răsturna
intrigile necuviincioase ale acestor inovatori; totuşi, în
conformitate cu funcţia noastră, vă îndemnăm iarăşi şi
iarăşi ca tot ceea ce puteţi realiza prin putere, da
prin sfat sau îndeplini prin autoritate, să
executaţi zilnic cu maximă seriozitate . . . Biblia tipărită
de eretici trebuie pusă în rândul altor cărţi interzise,
potrivit regulilor Indexului.”
Acelaşi papă, în anul 1819, a emis o bulă
împotriva folosirii Scripturilor în şcolile din Irlanda.
Cităm din ea următoarele:
„La urechile sfintei congregaţii a ajuns
informaţia că aproape în toate părţile Irlandei au fost
înfiinţate Şcoli Biblice, susţinute din fondurile
heterodocşilor, în care persoanele fără experienţă de ambele
sexe sunt împresurate cu otrava fatală a doctrinelor
depravate. . . . Trebuie făcut orice efort posibil pentru a
ţine la distanţă tineretul de aceste şcoli distructive. . .
. Trudiţi cu toată puterea voastră pentru a feri tineretul
ortodox de coruperea prin ele -- un obiectiv care se va
putea realiza cu uşurinţă, nădăjduiesc, prin înfiinţarea de
şcoli catolice în toată dioceza voastră.”
((B322))
Avem aici o recunoaştere sinceră a
scopului real al înfiinţării de şcoli parohiale catolice în
Marea Britanie şi în America de Nord, adică pentru a-şi
proteja domeniul. Anticrist n-are nici un alt scop în a
oferi educaţie poporului de rând. Ignoranţa şi superstiţia
sunt bastioanele papalităţii; şi secolele ei de putere,
inclusiv ceea ce este cunoscut ca „veacurile întunecate”,
dovedesc acest lucru. Educaţia clerului sub „restricţii” n-a
fost neglijată; dar că nu s-a depus nici o străduinţă pentru
educaţia poporului o dovedeşte puternic ignoranţa densă din
toate vechile ţări catolice. Şcolile şi Biblia au fost
dintotdeauna duşmanii insuportabili ai lui Anticrist şi n-au
fost tolerate decât atunci când au devenit necesităţi --
asupra cărora trebuie să fie aruncată o lumină falsă pentru
păstrarea existenţei lui Anticrist.
Cităm dintr-o bulă a lui Leon al XII-lea,
emisă în 1825 d. Cr. către clerul romano-catolic din
Irlanda:
„Nu este un secret pentru voi, venerabili
fraţi, că o anumită societate, vulgar numită Societatea
Biblică, se întinde cu insolenţă în lumea întreagă. După ce
a dispreţuit tradiţiile sfinţilor părinţi, şi în opoziţie cu
decretul bine cunoscut al Conciliului din Trent, această
societate şi-a adunat toate forţele şi-şi îndreaptă toate
mijloacele spre un singur scop: spre traducerea, sau mai
degrabă spre pervertirea Bibliei în limbile autohtone ale
tuturor neamurilor.”
Chiar răposatul papă Pius al IX-lea şi-a
exprimat îngrijorarea inimii în faţa triumfului pretutindeni
al marelui duşman al lui Anticrist -- Biblia. El a zis:
„Blestemate fie aceste societăţi viclene şi înşelătoare,
numite Societăţi Biblice, care vâră cu forţa Biblia în
mâinile tineretului lipsit de experienţă.”
Este adevărat, s-a decretat la Conciliul
Plenar Romano-Catolic din Baltimore, din 1886, că în şcolile
catolice din Statele Unite va fi îngăduită o Biblie
aprobată. Aceasta însă nu înseamnă nici o schimbare în
sentimentul adevărat al lui Anticrist; este numai o altă
lovitură a politicii sale ((B323)) prevăzătoare, din
respect faţă de spiritul de libertate din această ţară, care
nu poate suferi asemenea restricţii. Ei ştiau bine, totuşi,
că libertatea era dorită şi nu Biblia; iar
ancheta descoperă că acum, după doi ani, Biblia nu se
găseşte în şcolile catolice de pe aici.
Doctrina nemuririi naturale, inerente a
omului (că o existenţă umană odată începută nu poate înceta
niciodată) a fost o altă eroare rodnică, împrumutată din
filosofia greacă. Şi fiind admisă, a dus fireşte la
concluzia că dacă existenţa trebuie să continue veşnic,
atunci expresiile Bibliei cu privire la nimicirea în final a
păcătoşilor cu voia, moartea a doua etc., trebuie
interpretate în aşa fel încât să însemne contrariul a
ceea ce spun, adică viaţă veşnică într-o anumită
stare. Apoi a fost uşor să se decreteze că pentru cei răi
trebuie să fie o viaţă de suferinţă; şi chinurile au fost
adesea zugrăvite pe pereţii bisericilor precum şi prin
cuvintele preoţilor şi călugărilor zeloşi. Această eroare
s-a imprimat cu atât mai uşor asupra convertiţilor cu cât
filosofii greci (atunci conducătorii lumii în materie de
ştiinţă, religie şi filosofie -- ale căror idei, după cum
arată Iosefus, începuseră chiar să atingă iudaismul)
susţinuseră şi învăţaseră de mult timp o pedeapsă în moarte
pentru cei răi. Spre cinstea lor totuşi, să se remarce că ei
n-au coborât niciodată până la blasfemiile oribile
împotriva caracterului şi guvernării lui Dumnezeu,
propovăduite lumii de către Anticrist. Apoi, trebuia să se
fixeze un loc pentru acest chin şi să-l numească iad, şi să
caute pasaje din Scripturi referitoare la şeol, hades şi
gheena care descriu adevărata plată a păcatului --
întâia şi a doua moarte -- şi să le aplice cu îndemânare pe
acestea şi pildele Domnului nostru şi simbolurile
Apocalipsei, în aşa fel încât să se înşele pe ei înşişi şi
să înşele lumea întreagă în privinţa acestui subiect, şi,
mai întristător, să calomnieze şi să aducă hulă la adresa
caracterului şi planului lui Dumnezeu, atotînţeleptul şi
îndurătorul nostru Tată Ceresc.
((B324))
A fost introdus Purgatoriul, ca să
aline şi să facă suportabilă această teribilă doză de
doctrină, şi în plus să dea lui Anticrist o autoritate mai
fermă asupra poporului. El pretindea că deţine cheile
cerului şi ale iadului şi că are puterea să atenueze
durerile din purgatoriu: nu numai pedeapsa adamică şi
slăbiciunile moştenite prin ea, ci şi pedepsele pentru
păcatele voite, intenţionate. Se poate uşor imagina ce
mecanism de putere a dat aceasta asupra unui popor ignorant
-- în special când împăraţii şi oamenii importanţi ai
pământului au recunoscut şi s-au închinat înaintea
amăgitorului.
Au urmat liturghiile pentru morţi;
bogaţii şi săracii, deopotrivă, au socotit de datoria lor să
plătească, şi încă generos, pentru a le avea. Eficacitatea
liturghiilor pentru atenuarea suferinţelor din purgatoriu se
pretinde a fi atotputernică __ aşa încât nici Iehova, nici
Cristos nu se puteau amesteca. Acestea au devenit un izvor
de venituri mari pentru Anticrist, căci preoţii nu întârziau
să reamintească muribunzilor, dacă aceştia erau bogaţi, că
era potrivit a lăsa moşteniri generoase pentru propriile lor
liturghii -- ca nu cumva moştenitorii lor să neglijeze
chestiunea. Şi într-adevăr, în cursul acestui an au apărut
în ziarele romano-catolice preveniri de felul acesta,
îndemnând să se cheltuiască mai puţini bani pentru florile
de la înmormântare, ca să se poată cheltui mai mulţi pentru
liturghiile pentru morţi.
S-au introdus indulgenţele, cu
câtva timp înainte de „cruciade”; ştim că indulgenţele au
fost oferite ca un dar pentru a asigura voluntari în aceste
„cruciade” sau „războaie sfinte”. Prin edict papal, oricine
voia să se angajeze în aceste războaie sfinte urma nu numai
să fie iertat de păcatele trecute, dar şi merita să-i fie
plătite păcatele viitoare şi astfel să fie asigurat
împotriva anumitor suferinţe din purgatoriu.
Romano-catolicii ne spun că aceste indulgenţe nu sunt
intenţionate a fi nişte permise să se comită păcate, ci sunt
răsplăţi pentru merit care compensează sau anulează
un anumit număr de zile sau ani de chin în purgatoriu;
astfel încât dacă păcatele unui om îl făceau pasibil de o
mie de ani de suferinţă, iar el şi-a asigurat, o dată sau în
((B325)) momente diferite, indulgenţe pentru o mie de
ani, fie prin bani, fie prin servicii făcute papalităţii,
sau prin ispăşirile făcute, el va fi eliberat; dacă ar avea
în creditul său indulgenţe de nouă sute de ani, el ar avea
de îndurat o sută de ani de suferinţă; şi dacă s-ar socoti
că indulgenţele depăşesc cu mult pedepsele lui, el ar fi
probabil considerat un sfânt, cu influenţă specială în cer,
către care să se facă rugăciuni şi care să fie adorat. Din
această clasă Ludovic Cruciatul, rege al Franţei, ar fi un
exemplu. El a fost canonizat, iar acum este adorat şi se fac
rugăciuni către el sub numele de Sfântul Ludovic.
Este într-adevăr o diferenţă între
această vedere asupra indulgenţelor şi o autorizaţie de a
comite păcate; şi totuşi ea este foarte mică; deoarece
papalitatea a fixat pentru diferite păcate obişnuite un
anumit volum de suferinţă, şi nu numai păcatele din trecut
puteau fi astfel compensate şi anulate, dar cei care aveau
motiv să creadă că ar putea comite anumite păcate în viitor
îşi puteau asigura dinainte merit pentru a le anula. Pe
lângă aceasta, unele indulgenţe, numite „indulgenţe
plenare” [complete, întregi], se înţelege desigur că
acoperă toate păcatele, trecute şi viitoare.
Această practică chiar şi astăzi pare
puţin verosimilă. Catolicii au anumite rugăciuni a căror
repetare constituie o bază de indulgenţă pentru o perioadă
limitată; şi multe rugăciuni adunate, pretind ei, îi va
proteja de mânie multă vreme. Astfel, celor care zic „Ave,
sfântă regină” li se acordă patruzeci de zile de
indulgenţă, în timp ce pentru cei care zic „Litania
binecuvântatei Fecioare” au o indulgenţă de două sute de
zile; iar pentru cei care zic „Binecuvântată fie sfânta,
neprihănita şi preacurata zămislire a Fecioarei Maria”
se acordă o sută de ani de indulgenţă etc., etc. Se poate
uşor imagina la ce corupţie a dus această doctrină
blasfematoare în „veacurile mai întunecate”, când
indulgenţele erau oferite nestingherit pe bani şi pentru
servicii făcute în persecutarea necredincioşilor şi a
ereticilor.
Pentru crimele comise în general de către
cei bogaţi, care puteau plăti cu dărnicie, erau
fixate pedepse enorme, în timp ((B326)) ce
încălcările cele mai josnice ale dreptăţii, mai obişnuite la
clasele mai sărace, erau cu uşurinţă scuzate. Astfel,
căsătoria cu un verişor primar costa 5.000 de dolari, în
timp ce uciderea soţiei sau a unui părinte costa numai 20 de
dolari. Spanheim spune: „Instituţia Indulgenţei a fost
pentru Biserica Romano-Catolică monetăria care fabrica bani,
minele de aur pentru nepoţii depravaţi şi pentru copiii
nelegitimi ai papilor, forţa războaielor papale, mijlocul de
lichidare a datoriilor şi fântâna nesecată de lux pentru
papi”.
Pentru a reglementa acest trafic a fost
stabilită o scară gradată de pedepse pentru diferite păcate
-- atâtea zile sau ani în purgatoriu pentru fiecare, şi de
asemenea a fost aranjată o scară de preţuri corespunzătoare,
aşa încât cei care obţineau indulgenţă pentru o crimă sau un
furt, o pruncucidere sau un adulter sau un jurământ fals,
sau alte păcate, să poată fi taxaţi cu tarife diferite. Prin
acest mijloc pedepsele erau anulate şi chinurile din
purgatoriu erau îmblânzite sau sfârşite, după plăcerea
agenţilor lui Anticrist. Nu ne putem mira că poporul a ajuns
repede să înţeleagă că atâta păcat se plătea cu atâţia bani.
În aşa măsură a crescut nelegiuirea prin
aceste indulgenţe, încât indignarea claselor mai bune ale
societăţii a fost îmboldită la revoltă împotriva Bisericii.
Ochii oamenilor au început să se deschidă şi au văzut
clerul, de la cei mai înalţi demnitari ai bisericii până la
categoriile cele mai joase ale persoanelor oficiale, afundat
în nedreptate.
După cum cel mai întunecos ceas precede
furtuna, tot aşa cel mai întunecos ceas, din punct de vedere
moral, al domniei întunecoase a lui Anticrist a fost chiar
înainte de începerea marii mişcări a Reformei. Atunci
traficul deschis şi ruşinos cu indulgenţe a produs scârbă şi
l-a făcut pe Luther şi pe alţi papişti zeloşi să pună sub
semnul întrebării şi să examineze întregul sistem, atât în
aspectul lui moral, cât şi mai târziu în aspectul lui
doctrinar. În cele din urmă Luther a atins ideea adevărată
-- că papalitatea era într-adevăr Anticristul. Şi după ce a
descoperit acest lucru, el a scos în evidenţă fără
((B327)) teamă unele din simbolurile Apocalipsei şi a
arătat aplicarea şi împlinirea lor parţială în ierarhia
papală.
Cu privire la aceasta cităm cele ce
urmează, de sub pana binecunoscutului cleric Lyman Abbott.
El spune:
„Printre alte condiţii pentru care
indulgenţele erau acordate altădată mai mult decât acum a
fost contribuţia în bani pentru biserică. Acest trafic şi-a
atins apogeul la începutul secolului al XVI-lea, sub Leon al
X-lea, care a pus în circulaţie indulgenţe pentru toţi cei
care urmau să contribuie la ridicarea catedralei Sfântul
Petru din Roma. Principalul său agent pentru vânzarea
indulgenţelor în Germania a fost John Tetzel. Viciile
notorii ale lui Tetzel n-au împiedicat alegerea lui ca
purtătorul acestor iertări către alte suflete mai curate, şi
nici o extravaganţă nu i se părea prea mare, ca să aducă
bani în cuferele sale. El a declarat că crucea roşie, care-l
însoţea peste tot unde mergea, avea o eficacitate tot atât
de mare ca şi crucea lui Cristos -- că nu exista păcat atât
de mare încât el să nu-l poată ierta. «Indulgenţele
mântuiesc nu numai pe cei vii, ci şi pe cei morţi. Chiar în
momentul când banii zăngăne pe fundul cufărului, sufletul
scapă din purgatoriu şi zboară liber spre cer.» Astfel erau
unele din declaraţiile sale blasfematoare. A fost stabilită
o scară de preţuri fixe. «Poligamia costă şase ducaţi;
sacrilegiul şi mărturia mincinoasă nouă; omorul opt;
vrăjitoria doi.» Acest trafic deschis şi neruşinat a fost
cel care, mai mult ca orice, a dus la Reformă. Indulgenţele
au continuat să fie acordate nu numai pentru fapte de cult,
ci şi pentru contribuţii în bani în folosul bisericii; dar
vânzarea publică şi deschisă a indulgenţelor este acum în
cea mai mare parte îndepărtată din Biserica Romei”.
Un alt scriitor citează mai departe
limbajul lui Tetzel, astfel:
„Apropiaţi-vă şi vă voi da scrisori
corect pecetluite, prin care chiar şi păcatele pe care veţi
dori să le comiteţi în viitor vă vor fi toate iertate. Nu
există păcat atât de mare pe care indulgenţa să nu-l poată
ierta. Plătiţi, plătiţi numai cu dărnicie şi veţi fi
iertaţi. Voi preoţi, voi nobili, voi negustori, voi soţii,
voi fete, voi tineri, ascultaţi la părinţii şi prietenii
voştri plecaţi, care strigă către voi din abisul fără fund:
«Îndurăm chinuri groaznice, o ((B328)) mică
milostenie ne-ar scăpa. Voi o puteţi face. Oare n-o veţi
face?» Cu zece groşi vă puteţi elibera părintele din
purgatoriu. Domnul Dumnezeul nostru nu mai are de-a face cu
noi ca Dumnezeu -- El a dat toată puterea papei”.
Ceea ce urmează ne-a fost transmis ca
model de formular folosit de Tetzel -- completat cu numele
cumpărătorului, păcatele sale etc.:
„Domnul nostru Isus Cristos să aibă milă
de tine . . . şi să te ierte prin meritul preasfintelor Sale
suferinţe. În virtutea puterii apostolice încredinţate mie,
eu te iert de toate . . . excesele, păcatele şi crimele pe
care le-ai fi putut comite, oricât de mari şi enorme ar fi
ele, şi de orice fel. . . . Te scutesc de durerile pe care
ar fi trebuit să le înduri în purgatoriu. . . . Te
restabilesc la nevinovăţia şi curăţenia botezului tău, aşa
încât, în clipa morţii, porţile locului de chin să fie
închise în faţa ta, iar porţile paradisului să-ţi fie
deschise. Şi dacă vei trăi încă mult timp, acest har să
continue neschimbat până la timpul sfârşitului tău. În
numele Tatălui al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Fratele
John Tetzel, comisar, a semnat aceasta cu propria sa mână.
........ .”
În privinţa prezentului imediat nu ne
putem pronunţa, dar ştim că doar acum câţiva ani continuau
să se vândă indulgenţe tipărite cu preţurile fixate, la mese
în unele dintre marile biserici romano-catolice din Mexic şi
Cuba.
„I s-a dat să facă război cu sfinţii şi
să-i biruiască” -- „Va nimici pe sfinţii Celui Prea înalt”
Oare împărăţia papală falsă a deţinut şi
a exercitat putere asupra adevăraţilor copii consacraţi ai
lui Dumnezeu şi i-a biruit -- „i-a asuprit”, printr-o lungă
perioadă de opresiune sau zdrobire, după cum dă de
înţeles textul ebraic? Răspundem, da; orice mijloc ce s-a
putut imagina a fost folosit pentru a zdrobi însuşi spiritul
adevăratului creştinism (Ioan 8:36; Gal. 5:1; 2 Cor. 3:17)
şi a-l înlocui cu spiritul, doctrinele şi formele lui
Anticrist. La început a ((B329)) fost nu atât un atac
deschis împotriva credincioşilor, cât o asuprire lentă,
persistentă, zdrobitoare, având de-a face mai ales cu
învăţătorii împotrivitori şi epuizând răbdarea şi credinţa
multora. Această tulburare şi nimicire persistentă este bine
ilustrată prin instituirea spovedaniei, în care Anticrist nu
numai că lua cunoştinţă de orice critică şi orice cuvânt de
obiecţie împotriva acestui sistem, rostite la audierea celui
care se spovedea, dar sub ameninţarea cu pedepse viitoare îl
obliga să mărturisească şi să se căiască de orice gânduri
sau fapte potrivnice. Şi acest lucru a fost curând atât de
susţinut de puterea civilă încât a rosti vreun protest
împotriva bisericii putea fi interpretat ca trădare
împotriva puterii civile, care era susţinută de autoritatea
papală.
În avântul iniţial al înălţării papale,
oamenii în general erau cu numele membri ai bisericii, sau
altfel erau păgâni; şi se aştepta de la toţi cei care
mărturiseau pe Cristos să se conformeze obiceiurilor şi
reglementărilor ierarhiei care se autoînălţa treptat.
Eroarea, întotdeauna mai populară decât adevărul, când a
fost înălţată la influenţă şi putere, a vânat, a exilat şi a
făcut ca adevărul, precum şi toţi cei care-l susţineau să
aibă o proastă reputaţie. Acesta a fost timpul când, după
cum este ilustrat în Apocalipsa, adevărata Biserică (femeia)
a fugit în pustie -- în singurătate (Apoc. 12:6) -- exilată
din pricina credincioşiei sale faţă de adevăr şi faţă de
adevăratul Domn şi Cap al Bisericii. În acest timp, când
apostaţii erau înălţaţi ca prinţi, sfinţii adevăraţi, umili,
trăiau experienţa a ceea ce Domnul îi avertizase, şi toţi
cei care vor trăi evlavios (în prezent) să se aştepte la
persecuţii. Soacra era împotriva nurorii, tatăl împotriva
fiului, fratele împotriva fratelui, iar duşmanii omului
adesea erau într-adevăr cei din casa lui. S-ar putea concepe
ceva mai potrivit pentru a-i epuiza sau nimici
pe sfinţii Celui Prea Înalt, decât un astfel de mod în care
s-a persistat timp de secole?
((B330))
Pentru a ne putea face o idee despre
caracterul feroce şi necruţător al acestei persecuţii
trebuie să mergem iarăşi la paginile istoriei.
Persecuţiile creştinilor sub Roma păgână
nu sunt vrednice să fie comparate cu cele de sub Roma
papală, fiind mai rare, mai restrânse ca proporţii şi mult
mai puţin aspre. Se declară, pe autoritatea creştinilor
timpurii, că majoritatea magistraţilor romani care exercitau
în provincii autoritatea împăratului sau a senatului, şi în
a căror mâini se afla puterea vieţii şi a morţii, se purtau
ca nişte oameni cu maniere rafinate şi cu educaţie liberală,
care respectau regulile justiţiei. Adesea ei refuzau odioasa
sarcină a persecuţiei, respingeau cu dispreţ acuzaţiile
împotriva creştinilor (cum au încercat să facă Pilat şi Irod
în cazul Domnului nostru -- Luca 23:14-16, 20, 22; Mat.
27:24), sau sugerau creştinilor acuzaţi vreun mijloc legal
de scăpare. Când era posibil îşi foloseau puterea pentru
uşurarea creştinilor mult mai adesea decât pentru asuprirea
lor; iar tribunalele păgâne erau adesea refugiul lor cel mai
sigur împotriva acuzatorilor lor evrei.* Cruda persecuţie
sub groaznicul tiran Nero, care a ars pe unii creştini
pentru a îndepărta de la el suspiciunile publice, formează
una din paginile cele mai întunecate ale istoriei Romei
păgâne, dar victimele lui au fost comparativ puţine.
În general victimele persecuţiilor păgâne n-au fost
comunităţi, ci persoane importante. Chiar şi aceste
persecuţii împotriva reprezentanţilor de frunte nu erau atât
de mult o hotărâre de împotrivire fixă şi persistentă din
partea guvernului, cât rezultatul unei vociferări populare
de necontrolat, stârnită de superstiţie, care stăpânitorilor
le părea că trebuia să fie satisfăcută în interesul păcii şi
ordinii. Câteva exemple grăitoare în acest sens se găsesc în
cariera apostolului Pavel,
*Gibbon, Vol. II, pag. 31-33
((B331))
precum şi a altor apostoli. Vezi Fapt.
19:35-41; 25:24-27; 26:2, 3, 28. Chiar şi persecuţiile mai
generale de sub împăraţii romani au durat doar perioade
scurte, cu excepţia celei de sub Diocleţian, care a
continuat cu asprime variată timp de zece ani. Între aceste
persecuţii au fost adesea lungi perioade de pace şi linişte.
Sub împăraţi, deşi foarte hărţuită, creştinătatea n-a fost
nimicită, ci, după cum am văzut, a prosperat mult.
Cât de diferite au fost persecuţiile
papalităţii, care a pus mâna nu numai pe împotrivitorii
proeminenţi, ci pe toţi, şi ale cărei persecuţii au durat nu
câteva luni, ci neîncetat! Ceea ce sub împăraţii păgâni
fusese doar o furie sau o nebunie trecătoare, sub papi s-a
redus la un sistem obişnuit, animat de fanatism religios şi
de ambiţie intrigantă -- şi inspirat de un zel, o energie şi
o cruzime satanică, fără egal în analele istoriei. Biserica
apostată a pus deoparte sabia spiritului, şi înşfăcând
braţul imperiului şi-a îndreptat armele trupeşti cu o furie
neînduplecată împotriva fiecărui împotrivitor mai slab care
stătea în calea ambiţiei ei, în timp ce a curtat, a linguşit
şi a amăgit pe cei în autoritate până când le-a câştigat
încrederea şi le-a uzurpat locul şi puterea.
Atât păgânismul cât şi erezia au devenit
atunci subiecte de persecuţie -- în special cea din urmă.
Aşa-zisul cler creştin, spune Edgar, „a aplicat greşit
legile teocraţiei iudaice şi deciziile din analele iudaice
în scopul necreştinesc şi josnic de a deştepta demonul
persecuţiei împotriva rămăşiţelor în descompunere ale
superstiţiei [păgâne] greacă şi romană. . . . Ei au dizolvat
vechea structură a politeismului şi i-au transferat
veniturile în folosul bisericii, statului şi armatei. . . .
Păgânismul a fost scos afară de pe teritoriul roman. . . .
Constrângerea în general a luat locul convingerii şi
teroarea locul evangheliei. Te ruşinezi citind despre
Symmachus şi Libanius, doi oratori păgâni, care pledau
pentru raţiune şi convingere în propagarea
religiei, în timp ce un Theodosius ((B332)) şi un
Ambrosius, un împărat creştin şi un episcop creştin,
îndeamnă la violenţă şi constrângere”.
După ajungerea lui Constantin la
suveranitatea Romei, el a fost înclinat să tolereze toate
religiile, după cum se arată prin celebrul edict din Milano,
care acorda libertate religioasă fiecărui individ din
Imperiul Roman. O asemenea măsură trebuia să fi fost
aclamată cu bucurie de biserica creştină, care tânjise atât
de mult după libertate sub persecuţiile anterioare; dar nu
s-a întâmplat aşa. Adevăratul spirit al creştinismului se
depărtase, iar acum ambiţia bisericii era să se înalţe cât
mai repede posibil, zdrobind orice scânteie de libertate şi
supunându-şi toate lucrurile. Drept care, Gibbon spune:*
„Slujbaşii lui bisericeşti [ai lui Constantin] au reuşit
curând să reducă obiectivitatea magistratului şi să
trezească zelul prozelitului . . . şi din clipa când a
adunat trei sute de episcopi între zidurile palatului său,
el a stins speranţa de pace şi de toleranţă”. Împăratul a
fost convins acolo să declare că cei care se împotriveau
judecăţii acestui corp clerical în chestiuni de credinţă să
se pregătească de exil imediat. Iar hotărârile lor au fost
declarate ca fiind de autoritate divină. Acest spirit de
intoleranţă s-a copt curând în amare şi neîndurătoare
persecuţii. Constantin a promulgat două legi penale
împotriva ereziei, iar exemplul lui a fost urmat de
împăraţii care i-au urmat: Valentinian, Graţian, Theodosius,
Arcadius şi Honorius. Theodosius a publicat cincisprezece,
Arcadius douăsprezece şi Honorius nu mai puţin de
optsprezece legi de felul acesta. Acestea sunt consemnate în
Codicele Theodosian şi în cel Justinian, spre ruşinea
autorilor lor preoţeşti şi imperiali.
*Vol. II, pag. 236
Ceea ce-i plăcea lui Anticrist să
numească erezie (din care mult era adevăr şi dreptate,
străduindu-se să menţină ((B333)) teren) era clasat
ca ceva mai rău decât necredinţa, şi ambele au avut
împotrivire din partea regilor, împăraţilor şi teologilor,
şi ambele au fost persecutate de Inchiziţie, dar în special
erezia. Când, pe la începutul secolului al XIII-lea, s-a
produs o renaştere a învăţăturii şi când oamenii au început
să se trezească din somnul şi din visurile neplăcute ale
„veacurilor întunecate”, cei din a căror minte nu fusese în
întregime stârpit adevărul au fost stimulaţi şi stindardul
adevărului a fost ridicat împotriva erorilor mai mari ale
lui Anticrist. Atunci spiritul prigonitor al lui Anticrist a
fost stârnit la acţiune furioasă pentru a zdrobi
împotrivirea.
Regii şi prinţii care tremurau pentru
siguranţa coroanelor lor, dacă îşi atrăgeau în vreo măsură
nemulţumirea papei, şi ale căror domenii puteau fi puse sub
o interdicţie de temut dacă ei sau poporul lor refuza să dea
ascultare absolută poruncilor papei, erau puşi să jure că
vor extermina erezia şi erau preveniţi să-şi cureţe
provinciile de perversitatea eretică, sub pedeapsa de a li
se smulge cu forţa domeniile; iar nobilii care neglijau să
sprijine lucrarea de persecutare îşi pierdeau proprietăţile.
De aceea regii şi prinţii nu întârziau în eforturile lor de
a se supune mandatelor papalităţii, iar baronii şi
slujitorii acestora erau în slujba lor, ca să ajute în
lucrarea de nimicire.
Chiar înainte de această deşteptare, deja
în anul 630 d. Cr., Conciliul din Toledo a obligat pe regele
Spaniei, la urcarea sa pe tron, să jure că nu va tolera nici
un supus eretic pe domeniile spaniole; şi s-a declarat că
suveranul care va călca asemenea jurământ va „fi blestemat
în ochii veşnicului Dumnezeu şi va deveni combustibil pentru
focul veşnic”. Dar teribila însemnătate a unor asemenea
pretenţii s-a înţeles mult mai bine când a început
deşteptarea şi când Anticrist a atins culmea puterii sale.
((B334))
Conciliul din Oxford, în 1160, a dat un
grup de valdenzi, care emigraseră din Gasconia în Anglia, pe
mâna puterii laice pentru a fi pedepsiţi. În consecinţă,
regele Henric al II-lea a poruncit ca aceştia, bărbaţi şi
femei, să fie biciuiţi în public, însemnaţi pe obraz cu
fierul roşu şi alungaţi din oraş pe jumătate goi în toiul
iernii; şi nimănui nu i-a fost îngăduit să le arate milă sau
să le acorde nici cea mai mică favoare.
Împăratul Frederic al Germaniei, în 1224
d. Cr., a condamnat pe ereticii de orice categorie să fie
arşi de vii, să li se confişte proprietatea, iar urmaşii
lor, dacă nu deveneau persecutori, să fie dezonoraţi.
Ludovic, regele Franţei, a publicat în 1228 d. Cr. legi
pentru stârpirea ereziei şi a impus executarea lor. El a
obligat pe Raymond, conte de Toulouse, să întreprindă
nimicirea ereziei de pe domeniul său, fără să cruţe pe
prieten sau pe vasal.
De la cele mai timpurii uzurpări de
putere care treptat s-au dezvoltat în sistemul papal, s-a
opus rezistenţă; dar au opus rezistenţă numai un număr mic
de credincioşi, a căror influenţă făcea puţină impresie
asupra valului copleşitor al deşertăciunii lumeşti ce s-a
năpustit asupra bisericii. Treptat, pe măsură ce au observat
eroarea, unii s-au retras în linişte din marea apostazie,
pentru a se închina lui Dumnezeu după cum le dicta
conştiinţa, chiar cu riscul persecuţiei. Însemnaţi printre
aceştia au fost unii numiţi mai târziu valdenzii,
albigenzii, wycliffiţii şi hughenoţii. Aceştia, cu toate că
erau cunoscuţi sub mai multe nume, au avut, după cât putem
noi judeca, o origine şi o credinţă comună.
„Valdenzianismul”, zice Rainerous (3. 4), faimosul
inchizitor din secolul al XIII-lea, „este cea mai veche
erezie; ea exista, după unii, de pe timpul lui Silvestru
[papa], iar după alţii din zilele apostolilor”. Silvestru
era papă când Constantin era împărat şi când acesta a
recunoscut creştinismul; şi astfel vedem că de la început
adevărul n-a fost fără aderenţi, care, deşi umili şi
((B335)) nepopulari, s-au împotrivit cu hotărâre
papalităţii şi doctrinelor papale ale purgatoriului,
închinării la icoane, invocării sfinţilor, adorării
Fecioarei Maria, rugăciunilor pentru morţi,
transsubstanţierii, celibatului clerului, indulgenţelor,
liturghiei etc., şi au dezaprobat pelerinajele, sărbătorile,
arderea de tămâie, înmormântarea sacră, folosirea apei
sfinţite, veşmintele preoţeşti, monahismul etc., şi au
susţinut că trebuie primită învăţătura Sfintelor Scripturi,
în opoziţie cu tradiţiile şi pretenţiile Bisericii Romei. Ei
îl priveau pe papa drept capul tuturor erorilor şi
pretindeau că iertarea păcatelor se obţine numai prin
meritele Domnului nostru Isus.
Credinţa şi faptele acestor oameni au
fost un sprijin pentru reformă şi un protest împotriva
erorii cu mult timp înainte de zilele lui Luther; iar ei şi
alţi împotrivitori ai catolicismului au fost vânaţi, urâţi
şi persecutaţi cu furie nemiloasă de către emisarii papali.
Valdenzii şi albigenzii au fost cele mai numeroase grupuri
de protestanţi împotriva papalităţii; şi când a sosit
deşteptarea literară din secolul al XIII-lea, mai cu seamă
de la ei a strălucit adevărul, chiar dacă Wycliffe, Huss,
Luther şi alţii l-au reflectat şi l-au intensificat în
exprimare. Şi învăţăturile lor, susţinute prin simplitate şi
moralitate, au strălucit mai intens în contrast cu mândria
pompoasă şi cu imoralităţile flagrante ale papalităţii pe
atunci înălţate.
S-a întâmplat atunci că papii,
conciliile, teologii, regii, cruciaţii şi inchizitorii şi-au
unit puterile diavoleşti pentru a extermina orice
împotrivitor şi a stinge şi cele mai slabe raze ale luminii
care apărea. Papa Inocenţiu al III-lea a trimis mai întâi
misionari în districtele unde doctrinele albigenzilor
câştigaseră teren, pentru a propovădui catolicismul, a face
minuni etc.; dar aflând că aceste metode erau inutile, el a
declarat o cruciadă împotriva lor şi a oferit tuturor celor
ce se vor angaja în ea iertarea ((B336)) tuturor
păcatelor şi un paşaport imediat spre cer, fără să treacă
prin purgatoriu. Plini de credinţă în puterea papei de a le
acorda răsplăţile făgăduite, cinci sute de mii de oameni --
francezi, germani şi italieni -- s-au adunat în jurul
steagului crucii pentru apărarea catolicismului şi stingerea
„ereziei”. Apoi au urmat o serie de bătălii şi de asedii
întinzându-se pe o perioadă de douăzeci de ani. Cetatea
Beziers a fost asaltată şi luată în 1209, iar cetăţenii,
fără a ţine seama de vârstă sau sex, au pierit de sabie în
număr de 60.000, după cum raportează câţiva istorici.
Sângele celor care s-au refugiat în biserici şi care au fost
ucişi acolo de către sfinţii cruciaţi uda altarele şi curgea
pe străzi.
Lavaur a fost asediat în 1211.
Guvernatorul a fost atârnat într-o spânzurătoare, iar soţia
lui aruncată într-o fântână şi zdrobită cu pietre. Cetăţenii
au fost ucişi fără deosebire, 400 fiind arşi de vii.
Înfloritorul ţinut al Languedocului a fost devastat,
cetăţile arse, iar locuitorii trecuţi prin foc şi sabie. Se
estimează că o sută de mii de albigenzi au căzut într-o
singură zi; trupurile lor au fost puse grămadă şi arse.
Toată această dezlănţuire de sânge şi
ticăloşie a fost făcută în numele religiei; în mod pretins
pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru onoarea bisericii, dar
în realitate pentru a susţine pe Anticrist, care şedea în
templul lui Dumnezeu [biserica], arătându-se că este un
dumnezeu -- unul puternic -- capabil să cucerească şi să-şi
distrugă duşmanii. Clerul a mulţumit lui Dumnezeu pentru
lucrarea de distrugere, şi a fost compus şi cântat un imn de
laudă lui Dumnezeu pentru glorioasa victorie de la Lavaur.
Groaznicul măcel de la Beziers a fost considerat ca o
„vizibilă judecată a cerului” împotriva ereziei
albigenzianismului. Cruciaţii au participat la înalta
liturghie de dimineaţă şi au continuat toată ziua să
pustiască ţinutul Languedocului şi să-i asasineze
locuitorii.
((B337))
Să ne amintim însă că aceste cruciade
deschise împotriva albigenzilor şi valdenzilor au fost
întreprinse numai din cauză că aşa-zisa „erezie” câştigase o
influenţă puternică asupra unor mari părţi din aceste
comunităţi. Ar fi o mare greşeală să se presupună că
cruciadele au fost singurele persecuţii; zdrobirea tăcută,
neîntreruptă a indivizilor, în total numărându-se cu miile,
peste tot în vastul domeniu al papalităţii, mergea constant
înainte -- nimicindu-i pe sfinţii Celui Prea Înalt.
Carol al V-lea, împărat al Germaniei şi
rege al Spaniei şi al Ţărilor de Jos, a persecutat pe
prietenii Reformei din toate întinsele sale domenii.
Sprijinit de Dieta din Worms, el a exilat pe Luther, pe
urmaşii săi şi scrierile sale, şi a condamnat pe toţi cei
care-l ajutau pe Luther sau îi citeau cărţile, la
confiscarea proprietăţii, la izgonirea din imperiu şi la
pedeapsa pentru înaltă trădare. În Ţările de Jos oamenii
care-l urmau pe Luther trebuia să fie decapitaţi iar femeile
îngropate de vii, sau dacă erau încăpăţânate, să fie
încredinţate flăcărilor. Deşi această lege generală a fost
suspendată, lucrarea morţii sub toate formele ei odioase a
continuat. Ducele de Alva se mândrea cu executarea a 18.000
de protestanţi în şase săptămâni. Paolo evaluează la 50.000
numărul celor executaţi în Ţările de Jos din pricina
credinţei lor, iar Grotius ne dă lista de 100.000 a
martirilor belgieni. Cu ultima sa suflare, Carol l-a
îndemnat pe fiul său, Filip al II-lea, să completeze
lucrarea de persecutare şi de exterminare a ereziei începută
de el -- sfat pe care Filip n-a întârziat să-l urmeze. El a
stimulat cu furie spiritul persecuţiei, dând pe protestanţi
flăcărilor, fără deosebire sau milă.
Francisc şi Henric, regi ai Franţei, au
urmat exemplul lui Carol şi al lui Filip în zelul lor pentru
catolicism şi pentru exterminarea ereziei. Masacrele de la
Merindol, Orange şi Paris sunt ilustraţii convingătoare ale
zelului lor pentru ((B338)) cauza lui Anticrist.
Masacrul de la Merindol, plănuit de regele Franţei şi
aprobat de parlamentul francez, a fost încredinţat spre
executare preşedintelui Oppeda. Preşedintele a fost
însărcinat să masacreze populaţia, să ardă oraşele şi să
dărâme castelele valdenzilor, dintre care mulţi locuiau în
partea aceea. Istoricii romano-catolici admit că în acord cu
această însărcinare au fost masacraţi mii de oameni,
cuprinzând bărbaţi, femei şi copii, douăzeci şi patru de
oraşe au fost ruinate, iar ţara a fost lăsată pustie şi
devastată. Bărbaţi, femei şi copii au fugit în păduri şi în
munţi pentru a scăpa, şi au fost urmăriţi şi trecuţi prin
ascuţişul săbiei. Mulţi dintre cei care au rămas în oraşe au
avut aceeaşi soartă, sau una şi mai rea. Cinci sute de femei
au fost aruncate într-un hambar căruia i s-a dat foc, şi
când vreuna sărea pe fereastră era întâmpinată de vârfurile
suliţelor. Femeile erau violate iar copiii ucişi sub
privirile părinţilor, care erau neputincioşi în a-i proteja.
Unele au fost aruncate în prăpăstii, iar altele au fost
târâte goale pe străzi.
Masacrul de la Orange, din 1562 d. Cr., a
avut un caracter asemănător celui din Merindol şi este
descris cu precizie de istoricii catolici. Oastea italiană
trimisă de papa Pius al IV-lea avea ordin să ucidă bărbaţi,
femei şi copii; şi ordinul a fost executat cu
înspăimântătoare cruzime. Ereticii fără apărare au fost
ucişi cu sabia, împinşi de pe stânci, aruncaţi în ascuţişuri
de cosoare şi pumnale, spânzuraţi, fripţi la foc mic şi
expuşi ruşinii şi torturii de toate felurile.
Masacrul de la Paris, din ziua Sfântului
Bartolomeu, 24 august 1572, a fost tot atât de crud, dar a
depăşit în întindere masacrele de la Merindol şi Orange. Şi
acesta a fost descris amănunţit de către scriitorii
catolici, dintre care unul, Thuanus, îl înfierează drept „o
cruzime feroce, fără pereche în toată antichitatea”. La 23
august, la miezul nopţii sunetul clopotului de alarmă a dat
semnalul ((B339)) pentru distrugere şi groaznicele
scene de la Merindol şi Orange au început să se repete
împotriva nesuferiţilor hughenoţi. Carnavalul morţii a durat
şapte zile; cetatea era inundată de sânge uman; curtea a
fost umplută de cei ucişi la care regele şi regina se uitau
cu extremă satisfacţie. Corpul amiralului Coligny a fost
târât pe străzi, iar fluviul Sena a fost acoperit de cadavre
plutitoare. Relatările despre numărul celor ucişi variază
între 5.000 şi 10.000. Lucrarea de nimicire n-a fost
limitată numai la Paris, ci s-a extins foarte mult în toată
naţiunea franceză. Cu o zi înainte, mesageri speciali au
fost trimişi să ducă în toate părţile ordinul pentru
masacrarea generală a hughenoţilor. Aceleaşi scene s-au
desfăşurat prin urmare în aproape toate provinciile, şi
estimările numărului celor ucişi variază între 25.000 şi
70.000.
Anticrist găsea o extremă satisfacţie în
aceste groaznice scene de măcel. Papa şi curtea lui jubilau
la victoria catolicismului asupra valdenzianismului la
Merindol, iar ticălosul Oppeda a fost numit „apărătorul
credinţei şi eroul creştinismului”. Regele Franţei a mers la
liturghie şi a adus lui Dumnezeu mulţumiri solemne pentru
victoria asupra hughenoţilor la Paris şi pentru masacrarea
lor. Acest măcel, aprobat de regele Franţei, de parlament şi
de supuşii romano-catolici, a avut loc probabil la
instigarea directă a papei şi a ierarhiei papale. Faptul că
a fost foarte aprobat, cel puţin, este evident din aceea că
la curtea papală ştirea a fost primită cu mare bucurie. Papa
Grigorie al XIII-lea a mers în mare procesiune la biserica
Sfântul Ludovic să aducă mulţumiri lui Dumnezeu pentru
această victorie însemnată. El a proclamat numaidecât un
jubileu şi a trimis un nunţiu la curtea franceză, care în
numele papei a lăudat „faptele vitejeşti atât de îndelungat
plănuite şi atât de fericit executate pentru binele
religiei”. Regele a bătut o medalie în amintirea masacrului,
purtând ((B340)) inscripţia: „Pietas
Excitavit Justitiam” -- Evlavia Provoacă Dreptate.
Medalii comemorative ale evenimentului au
fost de asemenea bătute în monetăria papală din ordinul
papei. Una dintre acestea este acum expusă în Memorial Hall
din Filadelfia, Pennsylvania. Faţa ei prezintă o figură în
relief a papei şi inscripţia prescurtată: „Gregorius
XIII, Pontifex Maximus Anno 1”, primul an al
pontificatului său, adică 1572 d. Cr. Pe reversul acestei
medalii se află reprezentarea unui înger nimicitor ţinând în
mâna stângă o cruce, iar în mâna dreaptă o sabie, înaintea
căruia este reprezentat un grup de hughenoţi, bărbaţi, femei
şi copii, căzuţi la pământ şi fugind, ale căror feţe şi
figuri exprimă groază şi disperare. Sub aceasta se găsesc
cuvintele: „Ugonottorum Strages 1572”, ceea ce
înseamnă „Măcelul hughenoţilor, 1572”.
Un tablou al masacrului Sfântului
Bartolomeu a fost expus la Vatican. El avea în partea de sus
un sul, pe care erau scrise în limba latină cuvintele care
înseamnă: „Pontiful aprobă soarta lui Coligny”.
Coligny era un conducător important al hughenoţilor şi unul
din primii care au căzut. După ce a fost ucis, capul i-a
fost tăiat şi a fost trimis reginei (care a pus să fie
îmbălsămat şi trimis la Roma ca trofeu), în timp ce corpul
i-a fost târât de către populaţie pe străzile Parisului. La
scurtă vreme regele a fost apucat de fiori de remuşcare din
care nu şi-a mai revenit niciodată. Este consemnat că el i-a
spus medicului său de încredere: „Nu ştiu ce s-a întâmplat
cu mine, dar în minte şi trup sunt zgâlţâit ca de febră. Mi
se pare în tot momentul, fie că sunt treaz fie că dorm, că
vin la mine trupuri mutilate, cu feţe oribile şi acoperite
de sânge”. A murit în grea agonie, acoperit de sudoare cu
sânge.
În 1641 Anticrist a proclamat un „război
al religiei” în Irlanda şi a făcut apel la populaţie să
masacreze pe protestanţi ((B341)) prin toate
mijloacele care le stăteau în putere. Oamenii amăgiţi au
ascultat porunca drept vocea lui Dumnezeu şi n-au întârziat
să execute această însărcinare. Sângele protestanţilor a
curs nestingherit în toată Irlanda, casele au fost prefăcute
în cenuşă, oraşele şi satele au fost aproape nimicite. Unii
au fost siliţi să-şi ucidă propriile rude, iar apoi să se
sinucidă -- ultimele cuvinte care le-au ajuns la urechi
fiind asigurările preoţilor că agonia lor de moarte nu era
decât începutul chinului veşnic. Mii de oameni au murit de
frig şi de foame, în timp ce se străduiau să emigreze în
alte ţări. În Cavan, drumul pe o lungime de aproape 20
kilometri era mânjit de urmele însângerate ale fugarilor
răniţi; şaizeci de copii au fost abandonaţi în timpul fugii,
de către părinţi vânaţi cu sălbăticie, şi a fost declarat că
oricine le va da în vreun fel ajutor acestor micuţi să fie
îngropat alături de ei. Şaptesprezece adulţi au fost
îngropaţi de vii la Fermaugh şi şaptezeci şi doi la
Kilkenny. Numai în provincia Ulster peste 154.000 de
protestanţi au fost fie masacraţi, fie expulzaţi din
Irlanda.
O'Niel, arhiepiscopul Irlandei, a numit
acest lucru „un război pios şi legal”, iar papa (Urban al
VIII-lea) a emis o bulă, datată cu luna mai 1643, acordând
„deplină şi absolută iertare de toate păcatele” celor care
luaseră parte la „ducerea la îndeplinire cu vitejie a ceea
ce zăcea în ei, să stârpească şi să smulgă din rădăcini
fermentul contagios al molimei eretice”.
Inchiziţia sau „Oficiul Sfânt”
Lui Dominic, spiritul conducător al
acestei cruciade, i se atribuie cinstea de a fi născocit
infernala Inchiziţie, deşi Benedict, care este zelos în a-i
atribui Sfântului Dominic cinstea de a fi primul Inchizitor
General, nu este sigur dacă ideea i-a venit mai întâi
Papei Inocenţiu sau Sfântului Dominic. Ea a fost instituită
de către Papa Inocenţiu al III-lea, la 1204 d. Cr.
((B342))
Sfântul Dominic era un monstru lipsit de
orice sentiment de compasiune, care se pare că-şi găsea
principala desfătare în scene de tortură şi de suferinţă. În
timpul cruciadei împotriva albigenzilor, cu un crucifix în
mână el a condus şi a încurajat pe sfinţii războinici la
fapte de omor şi de nimicire. Inchiziţia sau Oficiul Sfânt
este astăzi un tribunal în Biserica Romano-Catolică pentru
descoperirea, reprimarea şi pedepsirea ereziei şi a altor
insulte împotriva Bisericii Romei*. Dar în zilele lui
Dominic, ea nu avea tribunal legal, nici instrumentele de
tortură nu erau aduse la perfecţiunea demonstrată în zilele
de mai târziu. Cu toate acestea, Dominic, fără asemenea
maşinării, a găsit din abundenţă mijloace de tortură, ca:
dislocarea încheieturilor, smulgerea nervilor, sfâşierea
membrelor victimelor şi arderea pe rug a celor ale căror
convingeri rămâneau neclintite prin folosirea altor
proceduri şi care nu voiau să renunţe la credinţa şi
libertăţile lor.
*The Chair of St. Peter (Scaunul Sf.
Petru), pag. 589
Cu împuternicirea din partea papei
Inocenţiu, de a pedepsi cu confiscare, cu exil şi cu moarte
pe ereticii care nu primeau evanghelia sa, Dominic a
îndemnat magistratura civilă şi populaţia să masacreze pe
ereticii valdenzi; şi o singură dată el a încredinţat
flăcărilor o sută optzeci de albigenzi. Pentru o asemenea
credincioşie în slujba lui Anticrist, el a fost canonizat ca
sfânt şi astăzi romano-catolicii i se închină şi se roagă la
el. Breviarul roman (ca un fel de carte de rugăciuni),
referindu-se la Sf. Dominic, laudă „meritele şi învăţăturile
lui care au luminat biserica, iscusinţa şi virtutea lui care
au înfrânt pe ereticii din Tolossan, şi numeroasele lui
minuni care au mers chiar până la a învia morţii”. Misalul
roman (care cuprinde serviciul legat de distribuirea cinei
Domnului) îi elogiază meritele şi se roagă pentru ajutor
vremelnic prin mijlocirea lui. Astfel susţine şi cinsteşte
încă Anticrist pe eroii săi credincioşi.
((B343))
Ar fi cu neputinţă a se reda în câteva
cuvinte o concepţie adecvată despre ororile Inchiziţiei sau
despre frica îngrozitoare pe care ea o inspira printre
oameni. Cei ale căror laude la adresa lui Anticrist nu erau
auzite, sau cei care îndrăzneau să-i critice metodele, erau
suspectaţi de erezie şi astfel de persoane, fără prevenire
sau corectare, erau pasibile de întemniţare într-o carceră
subterană pe durată nelimitată, până la un timp convenabil
pentru judecată -- adeseori atât acuzatorul cât şi acuzaţia
nefiindu-le cunoscute. Procesele acestor judecăţi se ţineau
în secret şi adesea se folosea tortura pentru a stoarce
mărturisiri. Torturile aplicate erau aproape prea
înspăimântătoare pentru a fi crezute în acest secol şi în
această ţară a libertăţii, totuşi realitatea lor este
confirmată de dovezi pe care nici chiar istoricii catolici
nu le pot tăgădui; iar zadarnicele lor încercări de a-şi
cere iertare pentru ele nu fac decât să le confirme dovada.
Instrumente de tortură, relicve ale Inchiziţiei, există şi
acum, ceea ce ar face orice tăgăduire fără valoare. „Oficiul
Sfânt” angaja chiar şi medici pentru a supraveghea
desfăşurarea torturii şi a o întrerupe când moartea părea
să-l uşureze pe cel suferind; iar victimei i se îngăduia să
se refacă parţial, pentru ca apoi să i se poată aplica
tortura a doua şi chiar a treia oară. Aceste schingiuiri nu
erau întotdeauna impuse ca pedeapsă pentru păcatul ereziei:
ele aveau în general scopul de a forţa pe învinuit să facă
mărturisiri, să retracteze sau să implice pe alţii, după cum
era cazul.
Chiar în secolul prezent, după ce
Inchiziţia şi-a pierdut multe din ororile ei, ea era încă
groaznică. Istoricul războaielor lui Napoleon, descriind
cucerirea oraşului Toledo de către armata acestuia,
menţionează incidental deschiderea închisorii Inchiziţiei şi
spune:
„Părea că se deschid morminte şi chipuri
palide ca fantomele ieşeau din carcerele subterane care
răspândeau un miros de mormânt. Bărbi stufoase atârnând în
jos pe piepturi şi unghii crescute ca ghiarele de păsări
desfigurau scheletele, care ((B344)) trăgeau în piept
cu trudă aerul proaspăt, pentru prima oară după un lung şir
de ani. Mulţi dintre ei deveniseră schilozi, cu capul
aplecat înainte, cu braţele şi mâinile spânzurând rigide şi
neajutorate. Fuseseră închişi în gropi atât de scunde încât
nu se puteau ridica în picioare, şi cu toate îngrijirile
doctorilor [armatei] mulţi dintre ei au murit în aceeaşi zi.
În ziua următoare generalul Lasalle însoţit de mai mulţi
ofiţeri din statul-major a inspectat minuţios locul. Numărul
instrumentelor de tortură i-a cutremurat de groază chiar şi
pe oamenii deprinşi cu grozăviile câmpului de luptă.
Într-un colţ retras, într-o boltă
subterană învecinată cu sala pentru interogatorii
individuale, se găsea o statuie din lemn făcută cu mâna de
călugări, reprezentând-o pe Fecioara Maria. Capul îi era
înconjurat de o aureolă, iar în mâna dreaptă ţinea un steag.
Ceva suspect i-a izbit pe toţi chiar de la prima privire,
că, în ciuda rochiei de mătase care cobora de la umeri pe
ambele părţi în falduri largi, statuia era îmbrăcată cu un
fel de cuirasă. La o cercetare mai atentă s-a văzut că
partea dinainte a corpului era cu totul acoperită de cuie
foarte subţiri şi de lame mici şi înguste de cuţit, ambele
cu vârfurile îndreptate spre privitor. Braţele şi mâinile
erau îmbinate, iar mecanismul de după peretele despărţitor
punea figura în mişcare. Unul din servitorii Inchiziţiei a
fost silit din ordinul generalului să pună maşina,
cum o numea el, în mişcare. Când figura şi-a întins braţele,
ca şi cum ar strânge cu dragoste pe cineva la piept, i s-a
pus în braţe raniţa bine umplută a unui grenadier polonez,
pentru a ţine locul unei victime vii. Statuia a strâns-o în
braţe din ce în ce mai tare, iar când servitorul, conform
ordinelor, a făcut ca figura să-şi desfacă braţele şi să se
întoarcă la poziţia de mai înainte, raniţa era străpunsă
până la o adâncime de doi sau trei ţoli, şi a rămas atârnată
în vârfurile cuielor şi a lamelor de cuţit.”
„Instrumente de tortură” de diferite
feluri au fost născocite şi folosite ca mijloace de tortură.
Una din metodele cele mai simple este explicată astfel:
victimei, dezbrăcată de toate hainele, i se legau mâinile la
spate cu o funie tare, cu care, prin acţionarea unui
scripete, era ridicată de pe picioare, de ((B345))
care erau atârnate greutăţi. Victima era lăsată de mai multe
ori să cadă şi era ridicată cu o smucitură, care-i dizloca
încheieturile braţelor şi picioarelor, în timp ce funia cu
care era suspendată îi pătrundea până la os în carnea
tremurândă.
O aducere aminte a unor astfel de
atrocităţi comise în numele lui Cristos a ajuns recent în
atenţia publică. Fiind în lipsă de spaţiu, imprimeria unei
Societăţi Biblice din Roma a închiriat o încăpere mare
aproape de Vatican. În plafon le-a atras atenţia un inel
mare şi ciudat, şi cercetarea a dezvăluit faptul că
încăperea în care acum ei se ocupă cu tipărirea Bibliei --
„sabia Spiritului, care este Cuvântul lui Dumnezeu”, prin
care Anticrist a fost deja făcut „neputincios” a mai asupri
şi nimici pe sfinţi, a fost chiar încăperea folosită de
Inchiziţie odinioară ca şi cameră de tortură; veriga
scripetelui fiind probabil folosită pentru a tortura multe,
sărmane victime având căluşul în gură.
Cei învinuiţi de erezie erau uneori
condamnaţi la ceea ce se numea un „act de credinţă”.
Autoritatea bisericească transfera pe condamnat autorităţii
civile, în timp ce clerul, sub pretextul milei, implora
magistratura să arate compătimire pentru condamnat, şi,
ţinând sus crucea, stăruia pe lângă victimă să retracteze şi
să-şi salveze viaţa prezentă şi viitoare. Magistraţii îşi
cunoşteau bine rolul şi nu arătau milă decât pentru cei care
retractau; în acest fel câştigând binecuvântările şi
titlurile de „apărător al credinţei” şi „nimicitor al
ereticilor”. „Ereticul” condamnat, îmbrăcat într-o haină
galbenă împestriţată cu desene de câini, şerpi, flăcări şi
diavoli, era condus la locul de execuţie, era legat pe rug
şi încredinţat flăcărilor.
Torquemada, un alt faimos Inchizitor
General, a dat o ilustraţie marcantă a spiritului lui
Anticrist. Scriitorii romano-catolici admit că el a făcut ca
10.220 de oameni, bărbaţi şi femei, să fie arşi de vii.
Llorente, care a fost secretarul general al Inchiziţiei timp
de trei ani şi a avut acces la toate dovezile documentare,
arată în Rapoartele sale (4 volume) publicate în 1817, că de
la 1481 până la 1808 ((B346)) numai din
ordinul acestui „Oficiu Sfânt” nu mai puţin de 31.912
persoane au fost arse de vii şi aproape 300.000 torturate şi
condamnate să ispăşească pedepse. Fiecare ţară catolică din
Europa, din Asia şi din America îşi avea propria Inchiziţie.
Nu putem urmări aici persecutarea de
către Anticrist a orice era asemănător reformei, libertăţii
de conştiinţă sau libertăţii politice. Este suficient să
spunem că aceste persecuţii se întindeau peste tot unde
papalitatea avea sprijin -- în Germania, Olanda, Polonia,
Italia, Anglia, Irlanda, Scoţia, Franţa, Spania, Portugalia,
Abisinia, India, Cuba, Mexic şi în câteva state din America
de Sud. Spaţiul nu ne permite să înşirăm cazuri particulare,
care ar servi să arate că mulţi dintre martiri au fost cu
adevărat sfinţi şi eroi, care în cele mai oribile suferinţe
au avut har suficient şi adesea, în timp ce mureau încetul
cu încetul, au fost în stare să cânte imnuri de laudă şi de
mulţumire adevăratului Cap al adevăratei Biserici şi,
asemenea Lui, să se roage pentru inamicii lor, care, după
cum prezisese El, îi persecutau din pricina Lui.*
*Pentru cei care doresc o relatare mai
largă despre aceste timpuri şi scene cumplite recomandăm:
Macaulay's History of England (Istoria Angliei, de
Macaulay), Motley's Dutch Republic (Republica Olandeză, de
Motley), D'Aubigne's History of the Reformation (Istoria
Reformei, de D'Aubigne), White's Eighteen Christian
Centuries (Optsprezece secole de creştinism, de White),
Elliot on Romanism (Elliot despre romano-catolicism) şi
Fox's Book of Martyrs (Cartea martirilor, de Fox).
Din aceleaşi motive nu vom prezenta
individual toate torturile îngrozitoare, revoltătoare,
chinuitoare pentru suflet, aplicate unora dintre giuvaierele
Domnului din pricina credincioşiei faţă de convingerilor
lor. Se estimează, de către cei care se pare că au făcut
cercetări amănunţite asupra acestei chestiuni, că
papalitatea, în decursul celor 1300 de ani trecuţi, a
pricinuit, direct sau indirect, moartea a cincizeci de
milioane de oameni. Şi se poate spune cu siguranţă că
ingeniozitatea omenească şi cea satanică au fost solicitate
la maximum pentru a inventa torturi noi şi groaznice, pentru
((B347)) împotrivitorii atât politici cât şi
religioşi ai lui Anticrist; aceştia din urmă -- ereticii --
fiind urmăriţi cu o furie înzecită. Pe lângă formele
obişnuite de persecuţie şi ucidere, cum ar fi tragerea pe
roată, arderea, înecarea, înjunghierea, înfometarea şi
tragerea cu arcul şi împuşcarea, inimile diavoleşti se
gândeau cum ar putea fi afectate cele mai delicate şi mai
sensibile părţi ale trupului, susceptibile de durerea cea
mai chinuitoare; era turnat în urechi plumb topit; era
smulsă limba şi era turnat plumb în gură; erau aranjate roţi
care aveau ataşate lame de cuţit în aşa fel încât victimele
să poată fi tăiate în bucăţi încet; se aplicau ghiare şi
cleşti înroşite în foc pe părţile sensibile ale trupului;
erau scoşi ochii; erau smulse unghiile cu fierul înroşit; se
făceau găuri în călcâie şi victima era legată prin ele; unii
erau siliţi să se arunce de pe înălţimi în ţepuşe lungi
fixate dedesubt, unde, tremurând de durere, mureau încet.
Unora li se umplea gura cu praf de puşcă, care, fiind
aprins, făcea să le explodeze capul în bucăţi; alţii erau
sfărâmaţi cu ciocanul pe nicovală în bucăţi; alţii erau
umflaţi cu foiul până crăpau; alţii erau sufocaţi cu părţi
sfârtecate din propriile lor trupuri; alţii cu urină,
excremente etc., etc.
Unele din aceste atrocităţi diavoleşti ar
fi aproape cu neputinţă de crezut dacă n-ar fi bine
adeverite. Ele servesc spre a arăta până la ce depravare
îngrozitoare poate coborî inima omului şi cât de orbi faţă
de dreptate şi faţă de orice instinct bun pot deveni oamenii
sub influenţa religiei false, contrafăcute. Spiritul
lui Anticrist a degradat şi a corupt lumea, după cum
Spiritul adevăratului Cristos şi puterea şi influenţa
adevăratei Împărăţii a lui Dumnezeu ar fi ridicat şi
înnobilat inimile şi faptele oamenilor -- şi după cum o vor
şi face în cursul Mileniului. Acest lucru este ilustrat
într-o mică măsură prin progresul civilizaţiei şi creşterea
justiţiei şi milei de când puterea lui Anticrist a început
să fie în declin şi Cuvântul lui Dumnezeu a început să fie
auzit şi luat în seamă, chiar şi puţin.
((B348))
Într-adevăr, nici un plan pe care l-am
putea concepe nu putea fi mai bine calculat pentru a înşela
şi asupri omenirea. Se trăgea folos din orice dispoziţie
depravată şi din orice slăbiciune a oamenilor decăzuţi;
orice patimă josnică era stimulată şi folosită, iar
satisfacerea acelor patimi era răsplătită. Vicioşii erau
astfel momiţi şi înrolaţi ca devotaţii lui, în timp ce aceia
cu o aplecare mai nobilă erau angrenaţi prin alte mijloace
-- printr-o manifestare exterioară şi ipocrită de
cucernicie, tăgăduire de sine şi caritate arătate în
instituţiile lui monahale, dar care serveau numai să conducă
pe mulţi ca aceştia departe de căile virtuţii. Cei imorali
şi uşuratici îşi găseau amplă satisfacţie în parada şi
spectacolul lui, în pompa şi ceremoniile lui; cei
întreprinzători şi curajoşi în misiunile şi cruciadele lui,
cei risipitori în indulgenţele lui, iar bigoţii cruzi în
acţiunile lui de oprimare a împotrivitorilor.
Cu groază şi mirare ne întrebăm: de ce au
îngăduit regii şi prinţii, împăraţii şi poporul în general
asemenea atrocităţi? De ce nu s-au ridicat mai demult şi nu
l-au doborât pe Anticrist? Răspunsul se află în Scripturi
(Apoc. 18:3): neamurile au fost îmbătate (ameţite),
ele şi-au pierdut simţurile, bând vinul amestecat
(doctrină falsă şi adevărată, amestecate) dat lor de
biserica apostată. Ele au fost înşelate de pretenţiile
papalităţii. Şi, ca să spunem adevărul, ele nu s-au trezit
decât în parte din stupoarea lor; căci, deşi ambasadorii
regilor, căzând înaintea papei, nu i se mai adresează ca
altădată zicându-i „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul
lumii” şi nu-l mai consideră ca un „Dumnezeu care are putere
peste toate lucrurile din cer şi de pe pământ”, totuşi ei
sunt încă departe de a înţelege adevărul -- că papalitatea a
fost şi este falsificarea lui Satan a adevăratei Împărăţii.
În timp ce regii şi ostaşii s-au săturat
de această lucrare inumană, nu tot aşa a fost cu sfânta (?)
ierarhie; şi găsim că Conciliul General din Sienna declara
în 1423 că răspândirea ereziei în diferite părţi ale lumii
se datora neglijenţei ((B349))
inchizitorilor -- spre ofensarea lui Dumnezeu, spre
lezarea catolicismului şi spre pieirea sufletelor. Prinţii
erau preveniţi, prin mila lui Dumnezeu, să extermine
erezia dacă voiau să scape de răzbunarea divină; şi erau
acordate indulgenţe plenare tuturor celor care se angajau în
lucrarea de distrugere sau furnizau arme pentru acest scop.
Aceste hotărâri erau anunţate în fiecare sabat în biserici.
În nici un caz nu sunt puţini teologii şi istoricii
romano-catolici care şi-au mânuit condeiul în slujba acestei
cauze nesfinte, de a justifica, recomanda şi lăuda
prigonirea ereziei. Bellarmine, de pildă, declară că
apostolii „s-au abţinut de a chema braţul laic, numai pentru
că în zilele lor nu erau prinţi creştini”. Doctorul Dens, un
vestit teolog romano-catolic, a publicat în 1758 o lucrare
de teologie care este considerată astăzi de către papişti o
autoritate standard, îndeosebi în colegiile lor, unde este
preţuit ca Blackstone în dreptul civil englez. Această
lucrare răsuflă de la un capăt la altul spiritul
persecuţiei. Ea condamnă pe conducătorii ereziei la
confiscarea bunurilor, la exil, la închisoare şi la pedeapsa
cu moartea şi privarea de înmormântare creştinească.
Unul din blestemele autorizate
publicat în Pontificalul Roman, pentru a fi folosit
împotriva protestanţilor, spune după cum urmează:
„Dumnezeu Atotputernicul şi toţi sfinţii
Lui să-i blesteme cu blestemul cu care sunt blestemaţi
diavolul şi îngerii lui. Să fie nimiciţi din ţara celor vii.
Moartea cea mai abjectă să vină peste ei şi să coboare de
vii în adânc. Sămânţa să le fie nimicită de pe pământ -- să
piară de foame şi de sete, de goliciune şi de toată
nenorocirea. Să aibă toată mizeria, toată molima şi tot
chinul. Să fie blestemat tot ce au. Să fie blestemaţi
întotdeauna şi peste tot. Prin cuvinte şi fără cuvinte să
fie blestemaţi. Înăuntru şi în afară să fie blestemaţi. Din
creştetul capului până în tălpile picioarelor să fie
blestemaţi. Ochii să le orbească şi urechile să le
asurzească, gura să le amuţească şi limba să li se desfacă
de fălci, mâinile să nu-i mai servească, picioarele să nu
mai ((B350)) umble. Blestemate să le fie toate
membrele trupului. Blestemaţi să fie când stau în picioare
sau sunt culcaţi, de acum înainte şi în veci; şi astfel să
li se stingă lumânarea înaintea lui Dumnezeu în ziua
judecăţii. Înmormântarea să le fie cu câinii şi măgarii.
Lupi flămânzi să le devoreze cadavrele. Diavolul şi îngerii
lui să le fie tovarăşi în veci! Amin, Amin; aşa să fie, aşa
să fie!”
Acesta este spiritul papalităţii; şi toţi
cei care au spiritul adevăratului Cristos ar trebui să
recunoască repede o contrafacere atât de josnică.
Deoarece erorile de doctrină stau la
însăşi temelia tuturor acestor erori de comportament, nu
încape nici o îndoială că dacă împrejurările ar fi din nou
favorabile, doctrinele fiind neschimbate, spiritul lor rău
şi roadele lor rele ar apărea din nou repede, în fapte
asemănătoare de nedreptate, asuprire, superstiţie, ignoranţă
şi persecuţie; şi s-ar recurge la toate mijloacele
imaginabile pentru restaurarea, susţinerea şi extinderea
falsei Împărăţii a lui Dumnezeu. Ca dovadă la aceasta să
cităm câteva incidente care din întâmplare au ajuns recent
în atenţia noastră, după cum urmează:
În ziua de 7 august 1887, la
Ahuehuetitlan, Guererro, Mexic, un misionar protestant
indigen, cu numele Abraham Gomez, şi două ajutoare ale sale
au fost omorâţi cu sânge rece de către indigeni, la
instigarea unui preot romano-catolic, părintele Vergara,
care, după cum s-a relatat, atunci când a celebrat liturghia
cu o zi înainte, i-a îndemnat pe oamenii săi să „facă un
exemplu din slujitorul Satanei” care venise printre ei;
adăugând că puteau „să-l omoare” în deplină siguranţă,
contând pe protecţia şefului poliţiei precum şi a preotului.
Cuvântul preotului a fost lege pentru poporul ignorant şi
pentru autorităţile civile. Corpul mutilat al bietului
misionar, împuşcat şi ciopârţit, a fost târât pe străzi,
supus la tot felul de josnicii, un avertisment pentru
alţii. Nici o îndreptare nu s-a putut obţine pentru
aceasta.
Când ziarul „Independent” din
New-York a atras atenţia asupra acestui masacru sângeros,
„Freeman”, un influent ((B351)) ziar romano-catolic
din New York a dat următoarea replică:
„Ei [misionarii protestanţi] văd oameni
cinstiţi că îngenunchiază la auzul lui Angelus, în
onoarea Bunei Vestiri şi a Întrupării. Biblia, spun ei, va
şterge în curând asemenea «superstiţie». O lumină arde în
faţa unei icoane a Mamei lui Dumnezeu. «Aha!», strigă
misionarul, «îi vom învăţa curând pe ignoranţi să sfărâme
acest simbol!», şi aşa mai departe. Dacă uciderea câtorva
misionari de acest fel i-ar ţine acasă pe cei ca ei, am fi
aproape înclinaţi -- noi papiştii suntem aşa de răi! -- să
spunem: «Să continue dansul, bucuria să fie nelimitată»”.
Un slujitor al bisericii cu numele C. G.
Moule povesteşte o istorie dureroasă care a făcut înconjurul
presei, despre persecuţia din Madeira, a lui Robert Kelley
şi a convertiţilor care au rezultat din eforturile lui,
care, împreună cu copiii lor, cam o mie de persoane în
total, au suferit exilul ca pedeapsă pentru că au primit o
fărâmă de adevăr.
În aşa-zisa „Prusie protestantă”,
pastorul Thummel a fost arestat pentru „că a insultat
Biserica Romano-Catolică”. El a publicat o broşură în care a
criticat papalitatea şi în care una din observaţiile sale
„insultătoare” era în sensul că papalitatea este o apostazie
„clădită pe superstiţie şi idolatrie”.
Recent a existat o dispută între Prusia
şi Spania asupra insulelor Caroline, şi papa a făcut să fie
ales el însuşi ca arbitru sau judecător pentru a rezolva
disputa. (Mare parte din aceasta ne aminteşte de puterea şi
de politica sa de odinioară ca arbitru sau judecător suprem
al naţiunilor.) Papa a hotărât în favoarea Spaniei. Spania a
trimis imediat un vas de război cu cincizeci de soldaţi şi
şase preoţi; iar la sosirea lor un misionar american, domnul
Doane, a fost luat prizonier şi împiedicat să aibă orice
legături cu convertiţii săi, fără alt motiv decât acela că a
refuzat să-şi predea preoţilor lucrarea de misiune şi
bunurile; şi pentru că insulele aparţinând acum Spaniei, iar
Spania aparţinând papei, nici o altă religie nu putea fi
tolerată decât cea a papei.
((B352))
Un domn, fost romano-catolic, prieten al
autorului, spunea că nu de mult călătorind în America de Sud
a fost atacat cu pietre şi obligat să fugă pentru a-şi salva
viaţa fiindcă nu voise să-şi ridice pălăria şi nici să
îngenuncheze împreună cu mulţimea când treceau pe străzi
preoţii catolici purtând crucifixul şi anafura. Şi un caz
asemănător, în care pentru o ofensă de acelaşi fel trei
americani au fost loviţi de preoţi, îmbulziţi de popor şi
arestaţi de poliţie în oraşul Madrid din Spania, este fără
îndoială încă proaspăt în mintea multora care citesc
cotidianele.
The Converted Catholic citează
următoarele din Watchman, ziar romano-catolic ce
apare la Saint Louis:
„Protestantismul! L-am târî şi l-am tăia
în bucăţi. L-am trage în ţeapă şi l-am agăţa să fie cuiburi
de ciori. L-am sfâşia cu cleştele şi l-am arde cu fierul
roşu! L-am umple cu plumb topit şi l-am scufunda în focul
iadului la 100 de stânjeni adâncime.”
În lumina trecutului, având un astfel de
spirit, este cu totul posibil ca editorul lui Watchman,
dacă ar avea puterea, şi-ar extinde curând ameninţările de
la „protestant-ism” la persoanele protestanţilor.
Recent la Barcelona, în Spania, un mare
număr de Biblii au fost arse din ordinul guvernului --
fireşte la instigarea Bisericii Romei. Cele ce urmează,
traduse din Catholic Banner, organul papalităţii
acolo, arată că ei au aprobat şi apreciat acţiunea. Ziarul
spunea:
„Mulţumim lui Dumnezeu că în sfârşit
ne-am întors la vremurile când cei care răspândeau doctrine
eretice erau pedepsiţi cu pedepse exemplare. Restabilirea
Sfântului tribunal al Inchiziţiei trebuie să aibă loc în
curând. Stăpânirea lui va fi mai glorioasă şi mai rodnică în
rezultate decât în trecut. Inima noastră catolică se revarsă
de credinţă şi entuziasm; şi imensa bucurie pe care o trăim
acum când începem să culegem roadele campaniei noastre
actuale întrece orice închipuire. Ce zi de bucurie va fi
pentru noi când vom vedea pe anticlericali zvârcolindu-se în
flăcările Inchiziţiei!”
((B353))
Pentru a încuraja o altă cruciadă,
acelaşi ziar spune:
„Credem că este drept să publicăm numele
acelor oameni sfinţi sub mâna cărora au suferit atâţia
păcătoşi, pentru ca bunii catolici să poată venera
memoria lor:
Prin Torquemada
Bărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . .10.220
Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . 6.840
Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . .97.371
Prin Diego Deza
Bărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . 2.592
Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . 829
Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . .32.952
Prin Cardinalul Jiminez de Cisneros
Bărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . 3.564
Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . 2.232
Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . .48.059
Prin Adrian de Florencia
Bărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . 1.620
Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . 560
Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . .21.835
----
Numărul total al bărbaţilor şi femeilor
arşi de vii sub ministeriatul celor 45 de
sfinţi Inchizitori Generali . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . 35.534
Numărul total al celor arşi în efigie . .
. . . . . . . . . . . . . . 18.637
Numărul total al celor osândiţi la alte
pedepse . . . . . . . . . . .293.533
Total . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . .347.704”
Mileniul papal
După cum adevărata Împărăţie a
adevăratului Cristos trebuie să dureze o mie de ani, tot aşa
şi falsificarea papală priveşte în urmă la perioada celei
mai mari prosperităţi a ei, care a început la 800 d. Cr. şi
s-a încheiat în zorii acestui secol, ca fiind împlinirea
domniei milenare prezisă în Apocalipsa 20. Iar perioada de
atunci încoace, când papalitatea şi-a pierdut treptat toată
puterea pământească, ((B354)) a suferit numeroase
umilinţe din partea naţiunilor care înainte o susţinuseră şi
a fost în mare măsură deposedată de teritorii, venituri şi
libertăţi de multă vreme pretinse şi deţinute, catolicii o
consideră ca acel „puţin timp” din Apocalipsa 20:3, 7, 8 în
care Satan trebuie să fie dezlegat, la încheierea
Mileniului.
Iar datele care marchează începutul şi
sfârşitul mileniului papal de ignoranţă, superstiţie şi
înşelăciune sunt clar arătate în istorie. Un scriitor
romano-catolic* se referă astfel la începutul acestui
imperiu religios: „Încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat
al Apusului de către papa Leon în 800 d. Cr. a fost în
realitate începutul Sfântului Imperiu Roman”.**
*Chair of St. Peter (Scaunul Sf. Petru).
**„Sfântul Imperiu Roman” a fost
titlul marii instituţii politice din Evul Mediu. El a
început cu Carol cel Mare. Fisher's Universal History
(Istoria Universală, de Fisher) pag. 262, îl descrie astfel:
„În teorie acesta a fost unirea lumii-stat cu lumea-biserică
-- o comunitate indivizibilă sub Împărat şi Papă, capii ei,
laic şi spiritual, numiţi din cer [?]”. Şi deoarece papii,
ca locţiitori ai lui Cristos, ungeau pe împăraţi, rezultă că
ei erau adevăraţii ei capi.
Cu toate că papalitatea ca sistem
religios a fost organizată cu mult timp înainte şi a fost
chiar „înălţată” la putere pământească în 539 d. Cr., totuşi
Carol cel Mare a fost primul care de fapt a acordat şi a
recunoscut formal stăpânirea pământească a papei.
După cum Carol cel Mare a fost primul împărat peste „Sfântul
Imperiu Roman”, anul 800 d. Cr., tot astfel, Francisc al
II-lea a fost ultimul, şi el şi-a predat de bună voie titlul
în 1806 d. Cr.*** După cum înainte de 800 d. Cr. papalitatea
se ridica, sprijinită de „fiara” romană (poporul) şi de
„coarnele”
***Prin bătălia de la Marengo, 1800, şi
prin cea de la Austerlitz, 1805, Germania a fost de două ori
la picioarele lui Napoleon. Principalul rezultat al acestei
din urmă înfrângeri a fost stabilirea Confederaţiei Rinului,
sub protectoratul conducătorului francez. Acest eveniment
a pus capăt vechiului Imperiu German sau [sfântul] Imperiu
Roman, după o durată de o mie de ani” -- White's
Universal History (Istoria Universală de White) pag. 508.
((B355))
(puterile) sale, tot aşa, de la 1800
încoace ea a fost izgonită din autoritatea pământească
asupra regilor şi popoarelor şi a fost sfâşiată şi jefuită
de către cei care altădată i-au dat sprijin (Apoc. 17:16,
17). Astăzi, cu toate că mai primeşte încă onoruri şi mai
are încă o mare influenţă asupra conştiinţei oamenilor,
papalitatea deplânge pierderea a tot ce seamănă cu
stăpânirea vremelnică.
Cel care studiază atent va observa patru
perioade mai mult sau mai puţin distinct marcate în
dezvoltarea şi înălţarea lui Anticrist, şi acelaşi număr
marcând distinct căderea lui.
Cele patru date în dezvoltarea lui sunt:
1. Începutul a fost în zilele lui Pavel,
pe la anul 50 d. Cr, un început al lucrării tainice a
ambiţiei nelegiuite.
2. Papalitatea, „Omul păcatului”, a fost
organizată ca ierarhie; adică biserica a ajuns
la o stare organizată, iar papii au ajuns să fie recunoscuţi
ca şi Cap, reprezentând pe Cristos, domnind în biserică şi
peste popoare, treptat, cam de la 300 d. Cr. până la 494.*
*Papalitatea a luptat multă vreme pentru
stăpânire, ca şi cap al bisericii, şi treptat a obţinut
recunoaştere şi stăpânire; şi faptul că această stăpânire a
fost în general recunoscută încă din 494 d. Cr., este clar
arătat de scriitorul catolic al lucrării „The Chair of
St. Peter” („Scaunul Sfântului Petru”), pag. 128. După
ce dă în detaliu recunoaşterea episcopului roman ca pontif
suprem de către diferitele concilii, diferiţii episcopi,
împăraţi etc., scriitorul rezumă astfel:
„Aceste cuvinte au fost scrise încă în
494 d. Cr. . . . În linii mari deci, este clar din dovada
autentică anterioară că episcopia scaunului Sfântului Petru
[episcopia Romei] se dezvoltase ea însăşi în secolul
al V-lea până acolo încât papa era privit în mod general ca
centrul unităţii creştine -- Conducătorul Suprem şi
Învăţătorul bisericii lui Dumnezeu, Prinţul episcopilor,
Ultimul Arbitru de apel în cauzele eclesiastice din toate
părţile lumii şi Judecătorul şi Moderatorul Conciliilor
generale, pe care le prezida prin legaţii săi.”
3. Timpul când papii au început să
exercite autoritate şi putere civilă, după cum va fi arătat
mai încolo, anul 539 d. Cr. (Vol. III, cap. 3).
((B356))
4. Timpul de înălţare, 800 d. Cr., când,
după cum am arătat deja, s-a format „Sfântul Imperiu Roman”
şi când papa, încoronând pe Carol cel Mare împărat, a fost
recunoscut el însuşi ca Rege al regilor, Împărat al
împăraţilor, „un alt Dumnezeu pe pământ”.
Cele patru perioade ale decăderii
influenţei papale sunt după cum urmează:
1. Perioada Reformei, despre care se
poate spune că a început în jurul anului 1400, prin
scrierile lui Wycliffe -- urmat de Huss, Luther şi alţii.
2. Perioada succesului lui Napoleon,
degradarea papilor şi renunţarea în final la titlul de
„împărat al Sfântului Imperiu Roman”, de către Francisc al
II-lea, între1800 şi 1806 d. Cr.
3. Respingerea definitivă a papei ca şi
conducător al Romei şi al aşa-numitelor state papale ale
Italiei, de către supuşii papei şi de către regele Italiei,
anul 1870 d. Cr., prin care Anticrist a rămas fără chiar cea
mai mică autoritate laică.
4. Stingerea finală a acestei ierarhii
false, aproape de sfârşitul „Zilei mâniei” şi a judecăţii
deja începute -- care se va încheia, după cum am arătat în
„Timpurile neamurilor”, cu anul 1914 d. Cr.
Mai încape îndoială?
Am urmărit ridicarea lui Anticrist
dintr-o apostazie sau „lepădare de credinţă” în Biserica
creştină; am auzit pretenţiile lui blasfematoare de a fi
Împărăţia lui Cristos şi că papa este vicarul lui Cristos --
„un alt Dumnezeu, pe pământ”; am auzit cuvintele lui
arogante de hulă, atribuindu-şi titluri şi puteri care
aparţin adevăratului Domn al domnilor şi Împărat al
împăraţilor; am văzut cât de înfiorător a împlinit
prezicerea, „va nimici pe cei sfinţi”; am văzut că adevărul,
strivit şi deformat, ar fi fost complet îngropat sub eroare,
((B357)) superstiţie şi intrigi clericale, dacă
Domnul n-ar fi intervenit la momentul potrivit, ridicând
reformatori, ajutând astfel pe sfinţii Săi, cum este scris:
„Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea,
loviţi de sabie şi de flacără, de captivitate şi de jaf,
multe zile. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin!” Dan.
11:33, 34.
În faţa tuturor acestor mărturii, mai
încape îndoială că profeţii şi apostolii au fost inspiraţi
să scrie în privinţa papalităţii, descriind amănunţit
caracteristicile ei importante? Socotim că în nici o minte
lipsită de prejudecăţi nu trebuie să fie vreo îndoială că
papalitatea este Anticristul, Omul Păcatului, şi că nici un
om singur n-ar putea împlini prezicerile. Succesul fără egal
al papalităţii ca şi falsificare a lui Cristos, înşelând
lumea întreagă, a împlinit pe larg prezicerea Învăţătorului
nostru, când, după ce S-a referit la respingerea Sa, a zis:
„Dacă va veni un altul [lăudăros] în numele lui însuşi,
pe acela îl veţi primi”. Ioan 5:43.
Mulţi vor observa, fără îndoială cu
surprindere, că în tratarea acestui subiect am omis în
general referirile la ticăloşiile şi imoralităţile grosolane
ale papilor şi ale altor oficiali, şi la faptele de „eficienţă”
întunecate, practicate de iezuiţi şi de alte ordine secrete,
care fac tot felul de munci de detectiv pentru papalitate.
Am omis aceste lucruri intenţionat, nu pentru că ele sunt
neadevărate, deoarece chiar scriitorii romano-catolici
recunosc multe din ele, ci pentru că linia noastră de
argumentare nu cere aceste dovezi. Am arătat că ierarhia
papală (chiar dacă ar fi compusă din oamenii cei mai morali
şi cei mai integri -- ceea ce nu este cazul, după cum
mărturiseşte întreaga istorie) este „Omul Păcatului”,
Anticristul, falsificarea şi denaturarea Împărăţiei Milenare
a lui Cristos, aranjată cu dibăcie pentru a amăgi.
Cuvintele lui Macaulay, istoricul englez,
servesc pentru a arăta că unii, fără să aibă lumină
profetică specială, pot vedea ((B358)) uimitorul
sistem al papalităţii -- falsificarea celui mai
uimitor dintre toate sistemele, Împărăţia lui Dumnezeu încă
viitoare.
El spune: „Este cu neputinţă a tăgădui că
organizarea politică a bisericii romane este însăşi
capodopera înţelepciunii omeneşti [noi am spune
satanice]. Într-adevăr, nimic n-ar fi putut susţine asemenea
doctrine împotriva unor astfel de atacuri decât o astfel de
organizare. Experienţa a 1200 de ani plini de evenimente,
ingeniozitatea şi grija răbdătoare a patruzeci de generaţii
de oameni de stat au adus această organizare la o astfel de
perfecţiune, încât printre născocirile iscusinţei politice
ea ocupă cel mai înalt loc”.
Sfârşitul definitiv al lui Anticrist
Am urmărit papalitatea până în prezent,
până în Ziua Domnului -- timpul prezenţei lui
Emanuel. Acest Om al Păcatului s-a dezvoltat, şi-a făcut
lucrarea-i teribilă, a fost lovit cu sabia Spiritului --
Cuvântul lui Dumnezeu. Suflarea gurii lui Cristos l-a făcut
neputincios în a persecuta în mod deschis şi general
pe sfinţi, indiferent cât de puternică este această dorinţă;
iar acum întrebăm: ce urmează? Ce spune apostolul cu privire
la sfârşitul lui Anticrist?
În 2 Tesaloniceni 2:8-12 [N. T.
grec-englez, traducerea interlineară, A. Marshall -- n. e.]
apostolul Pavel declară despre Anticrist: „Pe care Domnul
Isus îl va nimici cu spiritul gurii Sale şi-l va
anihila cu strălucirea prezenţei Sale”. Lumina
adevărului trebuie să pătrundă fiecare subiect. Expunând
cele bune şi cele rele, aceasta va duce la marea luptă între
aceste principii şi între exponenţii umani ai fiecăruia --
cauzând marele timp de strâmtorare şi de mânie. În această
luptă neadevărul şi răul vor cădea, iar dreptul şi adevărul
vor triumfa. Printre alte rele care acum vor fi definitiv şi
complet nimicite este şi Anticristul, de care sunt legate,
mai mult sau mai puţin direct, aproape toate relele, de
teorie şi practică. Şi această strălucire, această lumină
solară a prezenţei Domnului este cea care va produce
((B359)) „ziua strâmtorării”, din cauza căreia şi în
care Anticristul cu toate celelalte sisteme rele vor fi
nimiciţi. „A cărui prezenţă este cu [însoţită de sau în
timpul unei] o energică activitate a lui Satan [energie şi
acţiune satanică] cu toată puterea şi cu semne, cu amăgiri
mincinoase şi cu orice înşelare nelegiuită pentru cei care
pier, pentru că n-au primit dragostea de adevăr, ca să poată
fi feriţi. Din acest motiv Dumnezeu le va trimite o putere
înşelătoare, ca să poată crede eroarea: aşa încât toţi cei
care nu cred adevărul, ci îşi găsesc plăcere în nelegiuire,
să poată fi judecaţi” nevrednici de a moşteni Împărăţia
Milenară ca împreună moştenitori cu Cristos.
Înţelegem că aceste cuvinte implică
faptul că în timpul prezenţei Domnului (timpul
prezent -- de la 1874) prin sistemul Anticrist (unul din
principalele mijloace ale lui Satan pentru înşelarea şi
stăpânirea lumii), precum şi prin toate celelalte mijloace
ale sale, diavolul va opune cea mai disperată rezistenţă
noii ordini de lucruri care este pe punctul de a fi
stabilită. El se va folosi de orice mică împrejurare, de
toate slăbiciunile moştenite şi de egoismul familiei umane
pentru a le înrola inimile, mâinile şi condeiele în această
luptă finală împotriva libertăţii şi a elucidării complete a
adevărului. Vor fi stârnite prejudecăţi acolo unde n-ar
exista nici una dacă adevărul ar fi văzut clar; şi va fi
evocat un zel pasionat şi se vor forma uniuni partizane care
vor amăgi şi rătăci pe mulţi. Iar aceasta va fi aşa nu
pentru că Dumnezeu n-a clarificat adevărul destul pentru a
îndruma pe toţi cei deplin consacraţi, ci pentru că cei care
vor fi înşelaţi n-au fost destul de serioşi în căutarea şi
folosirea adevărului dat ca „hrană la timp”. Şi astfel se va
dovedi că clasa indusă în eroare n-a primit adevărul din
iubire pentru el, ci numai prin datină, ca formalitate
sau de frică. Asigurarea apostolului pare să fie că în
această luptă de moarte a lui Anticrist, în ciuda faptului
că el va părea să câştige o putere crescută în lume prin noi
stratageme, înşelăciuni şi combinaţii, totuşi adevăratul
Domn al pământului, Împăratul ((B360)) împăraţilor,
în timpul prezenţei Sale, va birui; şi în final, în
decursul marelui timp de strâmtorare, El va anihila complet
pe Anticrist şi-i va distruge pentru totdeauna puterea şi
înşelăciunile.
Cât despre forma exactă în care trebuie
aşteptată această luptă finală, putem face numai sugestii,
bazate în mare măsură pe tablourile simbolice ale acesteia,
date în Apocalipsa. Anticipăm formarea treptată în lume a
două mari partide -- de care sfinţii biruitori, credincioşi,
vor sta separaţi. Aceste două partide mari vor fi formate pe
de o parte din socialişti, liberi cugetători, necredincioşi,
nemulţumiţi, şi din iubitori ai libertăţii adevărate, ai
căror ochi încep să se deschidă asupra faptelor cazului aşa
cum ele se leagă de proasta guvernare şi despotismul atât
politic cât şi religios; de cealaltă parte se vor alinia
treptat împotrivitorii libertăţii şi egalităţii umane:
împăraţi, regi, aristocraţi; şi în strânsă simpatie cu
aceştia va fi contrafacerea Împărăţiei lui Cristos,
Anticristul, susţinând şi fiind susţinut de despoţii civili
ai pământului. Ne aşteptăm de asemenea ca politica lui
Anticrist să fie întrucâtva modificată şi îndulcită pentru a
încerca să-şi recâştige simpatia şi cooperarea practică (nu
unirea adevărată) a extremiştilor din toate confesiunile
protestante, care şi acum suspină după o unire
nominală unele cu altele şi cu Roma -- uitând că singura
unire adevărată este cea produsă şi perpetuată de adevăr şi
nu de crezuri, convenţii şi legi. Improbabilă cum le poate
părea unora această cooperare între protestanţi şi catolici,
vedem semnele sigure ale apropierii ei rapide. Ea este
grăbită de activităţile secrete ale papalităţii printre
aderenţii ei, prin care acei politicieni care sunt dispuşi
să coopereze cu ea sunt ajutaţi să ajungă în poziţii
importante în afacerile guvernamentale.
Se pot aştepta în curând legi prin care
libertatea personală să fie încetul cu încetul restrânsă sub
pretextul necesităţii şi ((B361)) binelui
public, până când, paşii succesivi fiind făcuţi, va fi
necesar în cele din urmă să se formuleze ceva „lege
simplă a religiei”; şi astfel biserica şi statul vor
putea fi într-o măsură unite pentru a guverna Statele Unite
ale Americii. Aceste legi, cât se poate de simple, pentru a
conveni tuturor vederilor religioase aşa-zise „ortodoxe”
(adică populare), vor fi calculate pentru a reprima
şi a preveni o creştere mai departe în har şi în cunoştinţa
care acum este „hrană la timp”. Pretextul va fi probabil
prevenirea socialismului, necredinţei şi izbucnirilor
politice ale claselor inferioare şi ale celor independente.
Este evident că într-un viitor apropiat,
ca parte a necazului, şi chiar înainte ca partea severă a
marelui necaz din această „zi a mâniei” să se dezlănţuie
asupra lumii şi să ruineze întreaga structură socială a
pământului (ca pregătire pentru cea nouă şi mai bună,
promisă a fi sub adevăratul Cristos), va fi un ceas sever de
probă şi de încercare a Bisericii cu adevărat consacrată, în
mare măsură cum a fost în zilele triumfului papalităţii,
numai că acum metodele de persecuţie vor fi mai rafinate şi
se vor potrivi mai bine cu metodele mai civilizate din
timpul nostru; ţepuşele, cleştii şi roţile de tortură vor
avea mai mult forma sarcasmului, a denunţărilor, a
restrângerii libertăţilor şi a boicotului social, financiar
şi politic. Dar în privinţa acestora şi a noilor combinaţii
pe care Anticristul le va forma în această luptă finală
împotriva stabilirii adevăratei Împărăţii Milenare, vom
vorbi mai pe larg în altă parte.
În încheierea acestui capitol dorim încă
o dată să fixăm în mintea cititorilor faptul că papalitatea
este Anticristul, nu din cauza devierii sale morale, ci
pentru că este falsificarea adevăratului Cristos şi a
adevăratei Împărăţii. Din cauza neînţelegerii acestui fapt,
mulţi protestanţi vor fi înşelaţi ca să coopereze cu
papalitatea, în opoziţie cu adevăratul Împărat al Slavei.
((B362))
Credincios până la moarte
--------
„Sunt eu dar al crucii ostaş
Următor Mielului?
Fricos să merg în al Lui pas,
Purtând dispreţul Lui?
Să ajung eu în paradis,
Mergând, călcând pe flori?
Când alţii-n foc luptau cuprinşi
De sânge şi fiori?
N-am eu vrăjmaşi de alungat?
Sau valuri mari de-nfrânt?
În vifor şi furtuni de luptat
Cu lumea şi-al ei gând?
Trebuie să lupt de vreau să-nving.
Doamne, dă-mi putere.
Să lupt, să rabd tot liniştit,
Sprijinit pe Cuvânt.
Toţi sfinţii tăi vor triumfa
Chiar dacă vor muri.
Ei văd triumful de pe-acum
Şi-n credinţă-l trăiesc.
Când ziua Ta va răsări,
Cu sfinţii strălucind,
Biruinţa va răsuna,
Slava a Ta fiind.”