Veacul iudeu, un tip al Veacului
Evanghelic -- Remarcabil paralelism sau corespondenţă
între cele două dispensaţii -- Totuşi ele sunt distincte
-- Superioritatea epocii creştine, antitipul -- Israelul
trupesc şi spiritual, în contrast -- Examinarea unor
paralele proeminente -- Paralelele timpului în mod
special remarcate -- Perioada de favoare a Israelului
trupesc -- Timpul îndepărtării lor din favoare --
Perioada de dizgraţie arătată în profeţii ca fiind egală
cu perioada de favoare -- Mărturia apostolică potrivit
căreia perioada lor de dizgraţie este perioada Chemării
de sus a Israelului spiritual -- Lungimea Veacului
Evanghelic arătată astfel în mod indirect, dar clar --
Armonia incontestabilă, convingătoare şi mulţumitoare a
cronologiei biblice, a mărturiei Jubileului, a
Timpurilor Neamurilor şi a altor profeţii, cu lecţiile
din aceste paralele
ÎN capitolele precedente ne-am referit la
faptul că procedeele lui Dumnezeu cu poporul lui Israel au
avut un caracter tipic; totuşi puţini au o concepţie
adecvată privitoare la măsura adevărului acestui lucru.
Mulţi au observat fără îndoială că apostolii, mai ales
Pavel, instruind Biserica creştină, s-au referit adesea la
unele aspecte izbitoare ale tipului şi antitipului din
dispensaţiile iudaică şi creştină. Dar o atenţie sporită
asupra învăţăturilor apostolului va arăta că el face uz nu
numai de câteva ilustraţii scoase din societatea iudaică, ci
în raţionamentele sale concise el invocă întregul sistem
iudaic, ca fiind de instituire divină (ignorând cu totul
„tradiţiile bătrânilor”, care nu aparţineau acestui sistem),
şi arată că în toate aspectele lui, acesta a fost tipic
pentru dispensaţia creştină care atunci se ivea, trasând cât
se poate de clar cursul Bisericii creştine în Veacul
Evanghelic, precum şi indicând opera ei glorioasă din Veacul
Milenar.
((B202))
Mulţi presupun că Veacurile Iudeu şi
Creştin sunt de fapt unul şi acelaşi, şi că Dumnezeu a ales
Biserica creştină chiar de la începutul existenţei umane.
Aceasta este o greşeală serioasă care întunecă şi împiedică
înţelegerea corectă şi clară a multor adevăruri. Isus a fost
capul şi înaintemergătorul Bisericii creştine, care este
corpul Său (Efes. 5:23; Col. 1:24); prin urmare, n-a fost
nimeni înaintea Lui ca membru al Bisericii. Dacă ar fi fost
cineva înainte, El n-ar putea fi numit în mod corect
înaintemergătorul. „Chemarea de sus” spre a deveni
jertfitori împreună cu El şi în final moştenitori împreună
cu El n-a fost făcută cunoscută în alte veacuri (Efes. 3:2,
5, 6). Oamenii buni care au trăit şi au murit înainte de
plătirea reală a preţului răscumpărării noastre prin
sângele preţios n-au ştiut nimic despre această „chemare de
sus”. Şi fiindcă darurile şi chemările lui Dumnezeu sunt
favoruri nemeritate, nu li s-a făcut nici o nedreptate celor
din alte veacuri prin faptul că nu li s-a oferit aceeaşi
favoare. Chemarea şi favoarea pentru cei din veacurile
trecute, după cum acestea vor fi şi pentru cei din veacul
viitor, au fost la onoruri pământeşti, la glorie pământească
şi la viaţă eternă ca fiinţe pământeşti (umane), în timp ce
chemarea şi favoarea din Veacul Evanghelic sunt la onoruri
cereşti şi la glorie cerească, la o schimbare de natură,
de la umană la divină, şi la putere, onoare şi stăpânire în
cer şi pe pământ, ca împreună moştenitori şi conlucrători cu
Cristos. Şi deoarece Biserica astfel chemată, separată de
lume şi dezvoltată în decursul acestui veac, va fi în veacul
viitor agentul lui Iehova pentru executarea deplină a
marelui Său plan al veacurilor -- un plan care cuprinde nu
numai interesele omenirii, ci şi ale tuturor creaturilor din
cer şi de pe pământ -- minunate au fost pregătirile făcute
în veacurile trecute pentru pregătirea şi instruirea ei. Nu
mai puţin minunată a fost grija cu care aceştia, chemaţi a
fi moştenitori ai gloriei divine, au fost în acest
veac pregătiţi, disciplinaţi, îndrumaţi şi protejaţi pe
lunga, dificila şi îngusta cale, ((B203)) deschisă
întâi de Domnul şi Înaintemergătorul lor, în urmele căruia
ei sunt îndrumaţi să calce -- aşa cum El le-a lăsat exemplu.
1 Pet. 2:21.
Domnul nostru a petrecut cei trei ani şi
jumătate ai misiunii Sale pentru a aduna din Israel, a
pregăti şi a instrui micul număr de ucenici care trebuiau să
formeze nucleul Bisericii creştine. Când era pe cale să-i
lase singuri în lume, El le-a dat făgăduinţa Spiritului
sfânt, care, de-a lungul întregului veac, trebuia să
călăuzească Biserica în tot adevărul, să le arate lucrurile
viitoare şi să le împrospăteze în minte ceea ce-i învăţase
El -- făgăduinţă care a început să fie confirmată la
Cincizecime. Este scris de asemenea că îngerii sunt toţi
spirite slujitoare trimise să slujească moştenitorilor
acestei mari mântuiri (Evr. 1:14), şi că grija deosebită a
Domnului nostru este asupra lor chiar până la sfârşitul
acestui veac (Mat. 28:20). Toate scrierile apostolilor sunt
adresate Bisericii, şi nu lumii, cum mulţi par să gândească;
şi ele sunt pline de instrucţiuni speciale, de
încurajări şi de îndemnuri, necesare numai sfinţilor care
umblă pe calea îngustă în decursul acestui veac. Iar
descoperirea Domnului nostru, pe care Dumnezeu I-a dat-o
după ce El a trecut în slavă, a trimis-o şi a făcut-o
cunoscută prin semne [a semn-ificat-o -- a spus-o în
semne, simboluri etc.] Bisericii Sale, prin Ioan slujitorul
Său (Apoc. 1:1). Ni se spune de asemenea că profeţiile date
odinioară prin oamenii sfinţi din vechime nu erau pentru ei
înşişi, nici pentru alţii din timpul şi din veacul lor, ci
exclusiv pentru învăţătura Bisericii creştine. 1 Pet. 1:12.
În acest capitol ne propunem să arătăm că
pe tot parcursul acelui veac, întregul popor evreu a fost
angajat fără să ştie, sub conducerea lui Dumnezeu, în a
furniza pentru învăţătura noastră o imagine tipică a
întregului plan de mântuire în toate lucrările lui, întocmai
cum am văzut Jubileele arătând împlinirea finală a planului
în binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Numai dacă
noi scoatem din acest ((B204)) depozit de adevăr,
atât de îmbelşugat şi de special pregătit pentru Biserică,
Spiritul lui Dumnezeu ne hrăneşte şi ne conduce treptat spre
o înţelegere tot mai aproape de desăvârşire a planului Său,
pe măsură ce cunoştinţa aceea devine necesară pentru noi. Şi
din acest depozit mare Dumnezeu ne dă acum mult din lumina
şi hrana specială de care avem nevoie în acest timp de
„seceriş”, la încheierea veacului. Deoarece aceasta a fost
grija şi prevederea îmbelşugată a lui Dumnezeu pentru
Biserica creştină, mai mult decât pentru toţi ceilalţi
oameni din veacurile trecute şi viitoare, cât de importantă
trebuie să vadă El acea cunoştinţă pentru noi, şi cu câtă
nerăbdare ar trebui să ne folosim de ea.
Deşi în acest capitol sau volum nu vom
intra într-o examinare detaliată a aspectelor tipice
ale procedurilor lui Dumnezeu cu Israelul, aşa cum sunt
prezentate în Cortul Întâlnirii, în Templu, în ritualuri şi
jertfe etc., invităm acum la atenţie sporită în privinţa
unora dintre elementele însemnate şi proeminente ale
corespondenţei între dispensaţiile Iudaică şi Creştină
ca tip şi antitip; deoarece, tot ceea ce trăieşte şi
înfăptuieşte în realitate Biserica creştină a fost
prefigurat de Biserica iudaică. Şi multe din aceste aspecte
ale corespondenţei sunt paralele nu numai în caracter, ci şi
în timpul relativ al împlinirii lor. Chiar şi în
istoria lor naţională, şi în istoria multor persoane
individuale din acea naţiune, găsim corespondenţe marcate în
Scripturi. Unele dintre acestea au fost remarcate demult de
către gânditorii creştini, iar altele au fost în întregime
trecute cu vederea. Aici se deschide înaintea noastră un
frumos şi rodnic câmp de gândire şi studiu.
Pavel numeşte Biserica iudaică „Israel
după trup”, iar Biserica creştină „Israelul lui
Dumnezeu” (1 Cor. 10:18; Gal. 6:16). Putem de aceea să le
numim pe bună dreptate Israel Trupesc şi Israel Spiritual.
Planul mai înalt al casei spirituale este de asemenea arătat
de apostol când descrie Israelul Trupesc ca o casă [familie]
a servitorilor, iar Israelul Spiritual ((B205))
ca o casă a fiilor (Evr. 3:5, 6; Rom. 8:14). Casa
trupească au fost servitorii onoraţi ai casei spirituale în
diverse feluri, dar mai ales prin faptul că ei, fără să
ştie, potrivit aranjamentului lui Dumnezeu, au furnizat
ilustraţii pantomimice ale lucrurilor spirituale, care, dacă
sunt studiate şi luate în seamă, binecuvântează şi
iluminează mult casa fiilor.
În ambele cazuri au existat un Israel
Nominal şi un Israel Adevărat, în estimarea lui Dumnezeu,
deşi oamenilor le-au apărut ca unul singur; cel nominal şi
cel adevărat neputându-se distinge clar până la sfârşitul
sau la timpul secerişului veacurilor respective, când
adevărul cuvenit şi adus atunci la lumină face despărţirea
şi dezvăluie care sunt din Israelul adevărat şi care sunt
din cel doar nominal. Despre casa trupească Pavel a spus:
„Nu toţi cei care se coboară [cu numele] din Israel sunt
Israel” (Rom. 9:6); iar Domnul nostru a recunoscut acelaşi
fapt când a zis despre Natanael: „Iată cu adevărat un
israelit în care nu este viclenie”, şi de asemenea când în
timpul secerişului a despărţit pe cel adevărat de cel
nominal şi pe primul l-a numit grâu de preţ, iar pe cel din
urmă doar pleavă -- cu toate că grâul în comparaţie cu
pleava era numai o mână, iar pleava includea aproape pe toţi
din acea naţiune. Se arată că membrii nominali şi membrii
adevăraţi ai Israelului spiritual din Veacul Evanghelic sunt
într-o proporţie similară şi sub o ilustraţie similară; iar
separarea lor de asemenea este în timpul secerişului -- la
sfârşitul Veacului Evanghelic. Atunci numai grâul -- un
număr relativ mic, o „turmă mică” -- va fi separat de masele
Israelului spiritual nominal, în timp ce marea majoritate,
fiind neghină şi nu grâu adevărat, vor fi respinşi ca
nevrednici de favoarea principală la care au fost chemaţi şi
nu vor fi socotiţi printre mărgăritarele Domnului. Rom.
9:27; 11:5; Luca 12:32; Mat. 3:12; 13:24-40.
Capul casei trupeşti a fost Iacov,
supranumit Israel (prinţ); şi prin cei doisprezece
fii ai săi el a întemeiat casa care-i ((B206)) poartă
numele, Casa lui Iacov, Casa lui Israel. Tot aşa este
şi cu casa spirituală: fondatorul ei, Cristos, a întemeiat-o
prin cei doisprezece apostoli; şi această casă de
asemenea poartă numele fondatorului ei -- Biserica lui
Cristos. În ceea ce priveşte timpul, Dumnezeu a chemat întâi
Israelul trupesc; dar în ceea ce priveşte favoarea şi timpul
realizării, Israelul spiritual vine întâi. Astfel, cel
dintâi devine cel din urmă şi cel din urmă devine cel dintâi
(Luca 13:30). Scripturile arată clar că aceste două case ale
lui Israel sunt sămânţa trupească a lui Avraam şi sămânţa
spirituală a lui Iehova -- Tatăl Ceresc, reprezentat de
Avraam.
Unii sunt orbiţi faţă de adevărurile
importante, presupunând că expresia „cele două case ale lui
Israel” se referă la cele două diviziuni ale Israelului
trupesc, după despărţirea din zilele fiului lui Solomon,
Roboam. Acestora trebuie numai să li se amintească faptul că
după robia din Babilon, la revenirea lor în Palestina,
tuturor israeliţilor, din toate seminţiile, atunci
prizonieri peste tot în imperiul universal al Medo-Persiei,
inclusiv în Siria sau Babilonia, li s-a dat libertatea să se
întoarcă în ţara lor dacă voiau (Ezra 1:1-4). Mulţi dintre
israeliţii credincioşi, din toate seminţiile, care
respectau făgăduinţele lui Dumnezeu legate de ţara sfântă şi
de cetatea sfântă, s-au întors în diferitele cetăţi ale
Palestinei. Seminţia lui Iuda, seminţia principală, în care
a fost plasată funcţia împărătească şi în teritoriul căreia
era aşezat Ierusalimul, cetatea principală, în mod firesc a
avut rolul principal în rezidirea lui; dar după acea
întoarcere din Babilon, Israelul n-a mai fost o naţiune
împărţită, ci ei au locuit împreună ca la început, ca un
singur popor, şi au fost cunoscuţi sub numele lor iniţial,
Israel. Vezi Neemia 11:1, 20; Ezra 2:70.
Acest lucru este subliniat mai departe în
Noul Testament. Domnul şi apostolii vorbesc despre Israelul
trupesc ca fiind unul. Pavel zice că Israel a
căutat, dar numai o „rămăşiţă” a fost găsită vrednică (Rom.
10:1-3; 9:27; 11:5-12, 20-25; Fapt. 26:7).
((B207))
Domnul nostru a spus că El a fost „trimis
. . . la [toate] oile pierdute ale casei [una singură] lui
Israel”; totuşi când El n-a voit să permită ucenicilor Săi
să meargă în afara Palestinei pentru a le căuta (Mat. 10:5,
6; 15:24), este evident că cei care trăiau în Palestina au
reprezentat tot Israelul. Petru de asemenea vorbeşte
despre Israelul trupesc ca despre o singură casă; şi
adresându-se poporului din Ierusalim a spus: „Să ştie bine,
deci, toată casa lui Israel” etc. Iacov vorbeşte de asemenea
despre cele douăsprezece seminţii ca despre un singur popor
(Fapt. 2:36; Iac. 1:1). Mulţi din toate seminţiile au locuit
în Palestina şi mulţi din toate seminţiile au locuit printre
popoarele înconjurătoare. Astfel Pavel a întâlnit israeliţi
şi le-a propovăduit aproape în fiecare cetate vizitată în
Asia Mică şi în Italia, dar ei erau întotdeauna recunoscuţi
ca un singur popor, numai Israelul spiritual fiind celălalt
Israel.
Dumnezeu a făcut legăminte sau făgăduinţe
speciale ambelor case ale lui Israel. Făgăduinţele pentru
casa trupească au fost toate pământeşti, pe când cele
pentru casa spirituală sunt toate cereşti. Cu toate
că făgăduinţele pentru casa trupească au fost (şi sunt încă)
mari şi preţioase, făgăduinţele pentru casa spirituală sunt
caracterizate ca fiind „făgăduinţe mai bune” şi „făgăduinţe
nespus de mari şi scumpe” (Evr. 8:6; 2 Pet. 1:4).
Casei trupeşti i s-a spus: „Dacă veţi asculta glasul Meu şi
dacă veţi ţine legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate
popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o
împărăţie de preoţi şi un popor sfânt”. Şi deşi tot Israelul
a răspuns şi a zis: „Vom face tot ce a zis Domnul” (Exod.
19:5-8), şi apoi nu şi-au ţinut legământul, totuşi cei
credincioşi dintre ei, care în slăbiciunea lor s-au străduit
serios să-l ţină, în decursul Veacului Milenar vor fi
„prinţi în toată ţara”, membri ai fazei pământeşti a
Împărăţiei lui Dumnezeu. Vezi Vol. I, cap. 14.
Casei spirituale, dimpotrivă, i se spune:
„Voi. . .sunteţi zidiţi ca o casă duhovnicească, o
preoţie sfântă, ca să aduceţi ((B208)) jertfe
duhovniceşti*, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos. . . .
Voi însă sunteţi o semniţie aleasă, o preoţie împărătească,
un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca
să fie al Lui, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat
din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care altădată
nu eraţi un popor, dar acum sunteţi Poporul lui
Dumnezeu”. 1 Pet. 2:5, 9, 10.
*Cuvântul duhovniceşti înainte de
cuvântul jertfe din acest text (vers. 5) este omis
din cel mai vechi manuscris grecesc, cel Sinaitic.
Corectitudinea acestei omisiuni este evidentă dacă ne gândim
că nu lucrurile spirituale sunt jertfite, ci privilegiile,
drepturile etc. pământeşti sau umane.
Israelul trupesc avea prin hotărârea lui
Dumnezeu un Cort făcut de mâini, care a fost tipic, atât
cortul însuşi, cât şi toate serviciile lui (Evr. 9:1, 2, 9,
10). Dar Israelul spiritual are „adevăratul
[antitipicul] cort, care a fost ridicat de Domnul, nu de om”
(Evr. 8:2). Pentru serviciile Cortului tipic a fost rânduită
o preoţie tipică, al cărei cap era Aaron, acesta aducând
jertfe tipice pentru păcatele poporului tipic şi împlinind o
curăţire sau îndreptăţire tipică în fiecare an. Cortul
antitipic are preoţimea lui, care aduce jertfe mai bune
(Evr. 9:23) şi care anulează o dată şi pentru totdeauna
păcatele lumii întregi. Domnul nostru Isus este preotul
conducător al acestei preoţimi -- Marele Preot al
mărturisirii [sau rânduirii] noastre -- Biserica, adică
corpul Său, fiind preoţii subordonaţi. Această preoţime nu
este biserica nominală în întregimea ei -- ci este Biserica
adevărată, credincioşii în Cristos Isus, care merg pe urmele
Marelui nostru Preot în sacrificiu.
O altă trăsătură marcantă a acestei
corespondenţe ca tip şi antitip semnalată în Scripturi, este
că ambele case ale lui Israel (trupească şi spirituală) au
fost duse în robia Babilonului. Se va vedea mai clar acest
lucru într-unul din capitolele următoare, când vom ajunge să
vedem „Babilonul cel mare, mama prostituatelor” (Apoc. 17:5,
6). Aici observăm ((B209)) numai corespondenţa.
Israelul trupesc a fost dus rob în Babilonul literal, care
era construit pe râul literal Eufrat, în timp ce în Veacul
Evanghelic Babilonul mistic sau figurativ, care a dus în
captivitate pe Israelul spiritual, este descris ca fiind
aşezat pe Eufratul mistic. În tip, vasele de aur ale
Templului au fost duse şi profanate de Babilonul literal; în
antitip, adevărurile divine (de aur), preţioase, aparţinând
de serviciul adevăratului Templu, Biserica (1 Cor. 3:16, 17;
Apoc. 3:12), au fost mult îndepărtate de la locurile lor
cuvenite, au fost denaturate şi greşit aplicate de către
Babilonul mistic. Babilonul literal fiind construit pe râul
Eufrat, care contribuia din punct de vedere material la
bogăţia şi resursele lui, înfrângerea lui a fost realizată
prin schimbarea cursului acelor ape. Tot aşa, Babilonul
mistic este aşezat, este susţinut de multe ape (popoare,
neamuri), şi căderea lui este prezisă, prin retragerea
sprijinitorilor şi susţinătorilor lui, poporul. Apoc. 16:12.
PARALELELE TIMPULUI
măsurând
umbra şi realitatea -- tipul şi antitipul
Ajungem acum la examinarea celui mai
minunat aspect al acestei corespondenţe tipice, adică
elementul timp, care în fiecare caz susţine şi confirmă
datele indicate de Jubilee, de Cronologie şi de sfârşitul
prezis al Timpurilor Neamurilor. Şi acesta este mai cu seamă
scopul introducerii acestui subiect aici -- pentru ca forţa
acestui minunat paralelism să poată creşte şi întări
credinţa copiilor lui Dumnezeu în elementul timp din planul
Său, aşa cum evident era intenţionat. Evr. 9:9, 23; 10:1.
Dintre toate profeţiile şi dovezile
timpului nici una nu este mai izbitoare şi mai convingătoare
decât aceasta. Învăţătura pe care o dă este uimitoare
datorită tocmai simplităţii ei, şi aduce convingere în
inimile celor umili. Nu numai că Israelul trupesc şi
ceremoniile lui au fost tipice, dar şi Veacul Iudeu
((B210)) a fost tipic pentru Veacul
Evanghelic. Ele au exact aceeaşi lungime şi corespund unul
altuia; astfel că, văzând şi apreciind Veacul Iudeu,
lungimea lui şi particularităţile secerişului sau
sfârşitului lui, putem cunoaşte lungimea exactă a Veacului
Evanghelic, antitipul lui, şi putem înţelege ce şi când
trebuie să aşteptăm în secerişul Veacului Evanghelic. Să
trecem acum să arătăm aceasta; căci, deşi pe principii
generale am putea lua lucrul acesta ca sigur, şi să spunem
că deoarece diferitele trăsături ale sistemului iudaic
corespund trăsăturilor Veacului Evanghelic, la fel şi
timpul trebuie să corespundă, totuşi Dumnezeu nu ne-a
lăsat să presupunem acest lucru, ci ne-a spus clar,
chiar dacă indirect.
Pavel ne spune că Dumnezeu a lepădat din
favoare casa trupească în timpul alegerii casei spirituale;
şi când casa spirituală va fi fost aleasă, favoarea lui
Dumnezeu se va întoarce iarăşi la casa trupească. El zice:
„Fraţilor [fraţi din Biserică sau din Israelul spiritual],
pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să
nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel [natural sau
trupesc] a căzut într-o împietrire, care va ţine până
va intra plinătatea neamurilor*. Şi în felul acesta tot
Israelul va fi mântuit, după cum este scris: «Salvatorul
[promis, Cristos -- Domnul nostru, Capul şi rămăşiţa sau
puţinii credincioşi din amândouă casele nominale ale lui
Israel, care vor alcătui corpul Său, Biserica] va veni din
Sion şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov.
*Nimeni să nu confunde această „plinătate
a neamurilor [sau dintre neamuri]” cu „Timpurile
Neamurilor”, menţionate mai înainte. „Timpurile Neamurilor”,
aşa cum s-a arătat, este o perioadă de timp în care
neamurilor li s-a permis să stăpânească lumea; în timp ce
„plinătatea neamurilor” se referă la numărul deplin
care să fie ales dintre neamuri pentru a completa Biserica
Evangheliei -- care, împreună cu „rămăşiţa” aleasă dintre
israeliţi (care ar include pe apostoli), va constitui
Biserica lui Cristos, Neamul Sfânt, Preoţimea Împărătească,
Împărăţia lui Dumnezeu, căreia îi va fi încredinţată
împărăţia şi stăpânirea pământului. ((B211)) Acesta
va fi legământul Meu pentru ei, când le voi şterge
păcatele». În ce priveşte Evanghelia [chemarea de sus
din acest veac], ei sunt vrăjmaşi [lepădaţi], spre binele
vostru [pentru ca voi să aveţi prioritate şi să moşteniţi
partea spirituală, cea mai aleasă a făgăduinţelor]; dar în
ce priveşte alegerea [prin care ei au fost aleşi ca să
primească de la Dumnezeu favoruri pământeşti speciale,
făgăduite părintelui lor Avraam şi seminţei sale naturale],
sunt iubiţi din cauza părinţilor lor. Căci darurile de har
şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără schimbare”. Ceea ce a
făgăduit Dumnezeu se va împlini cu siguranţă. Cunoscând
sfârşitul de la început, Iehova n-a făcut niciodată un
legământ pe care să trebuiască sau să vrea să-l rupă.
În această profeţie apostolul ne dă o
sugestie asupra lungimii Veacului Evanghelic, arătând că el
a început odată cu lepădarea Israelului Trupesc şi că se va
sfârşi cu restabilirea lor în favoare. Punând cuvintele lui
Pavel şi ale lui Petru împreună (Rom. 11:27 şi Fapt. 3:19,
20), aflăm că timpul întoarcerii favorii la Israel va fi la
începutul Timpurilor Restabilirii, la a doua venire a
Domnului nostru. Pavel spune că întoarcerea favorii la
poporul acela va fi când Dumnezeu le vaîndepărta
păcatele, ceea ce Petru spune că El va face în timpurile
de înviorare sau de restabilire care vor veni când Domnul
nostru va veni a doua oară, când cerurile nu-L vor mai
reţine.
Am arătat deja că data celei de-a doua
veniri a Domnului nostru şi aurora Timpurilor Restabilirii
este 1874 d. Cr. De aceea ar trebui să ne aşteptăm să vedem
ceva semne de întoarcere a favorii lui Dumnezeu la Israelul
Trupesc la scurt timp după 1874 d. Cr., acesta fiind unul
din primele aspecte ale lucrării de restabilire. Şi
într-adevăr vedem că favoarea începe deja să se întoarcă la
ei. Şi fiecare nouă dovadă a îndepărtării împietririi (orbirii,
King James -- n. e.) lui Israel şi a întoarcerii favorii
divine la ei, măsurată în cuvintele apostolului, este o nouă
dovadă că Veacul ((B212)) Evanghelic se încheie şi că
„turma mică” este aproape completă. Dar avem şi o altă
dovadă care ne arată data exactă când favoarea va
începe să se întoarcă la Israel. Până aici am văzut numai că
lungimea stării de lepădare a Israelului trupesc este
lungimea timpului de favoare specială faţă de alţii,
pentru chemarea altor popoare (neamuri) ca să fie împreună
moştenitori cu Cristos, chemare care se termină la
începutul Timpurilor Restabilirii, dar (alte profeţii arată
că) nu chiar la începutul lor.
Dar să ne oprim un moment -- să nu fie
nici o neînţelegere asupra acestui punct: Când încetează
chemarea la înaltul privilegiu de a deveni membri ai
Bisericii, Mireasa şi moştenitorii împreună cu Cristos, în
nici un caz nu înseamnă că toţi cei deja chemaţi vor fi în
mod sigur socotiţi vrednici şi prin urmare vor fi aleşi,
pentru că „mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt
aleşi”, fiindcă numai puţini dintre cei chemaţi respectă
condiţiile chemării. Nici nu înseamnă că după aceea celor
nechemaţi la această „chemare de sus” nu li se vor oferi
alte favoruri. Faptul este că atunci când „chemarea de sus”
încetează, aceasta este fiindcă marele Proiectant al
planului veacurilor aproape a completat acea parte a
planului Său care este intenţionată să se împlinească în
Veacul Evanghelic -- şi anume, alegerea Bisericii
Evanghelice, mireasa lui Cristos. Nu toţi oamenii au fost
chemaţi la această mare onoare. Suntem informaţi în mod
special că planul lui Dumnezeu a fost să aleagă pentru acest
scop numai un număr limitat, „o turmă mică”, în comparaţie
cu masa omenirii. După ce vor fi destui chemaţi şi când
timpul chemării se va sfârşi şi nu va mai fi potrivit să se
ofere această chemare şi altora, va fi încă posibil
pentru cei deja chemaţi, care au acceptat chemarea, să-şi
asigure chemarea şi alegerea, prin credincioşie faţă de
legământul lor de consacrare deplină lui Dumnezeu, chiar
până la moarte; şi va fi încă posibil ca aceştia să nu
reuşească să facă astfel. Această chemare, care trebuie să
se sfârşească atunci când ((B213)) vor fi destui
invitaţi din care să se completeze „turma mică” favorizată,
corpul lui Cristos, este departe de a fi limita iubirii,
favorii şi chemării lui Dumnezeu. Sfârşitul ei este numai
încetarea chemării cereşti sau a „chemării de sus”. Căci
acolo unde se sfârşeşte această chemare, unde se închide
această uşă a ocaziei şi a favorii, începe să se deschidă o
altă uşă -- uşa ocaziei de a intra pe calea sfinţeniei şi de
a merge în sus pe ea -- nu la natura divină, la care a fost
chemată Biserica evanghelică, ci la viaţă veşnică şi la
perfecţiune ca fiinţe umane. Vezi Vol. I, capitolele 10 şi
11.
Dar acum, în privinţa datei
precise a întoarcerii favorii la Israel, care marchează
sfârşitul precis al chemării cereşti, dată de la care
Israelul va începe să vadă treptat şi să aibă tot mai multe
dovezi cu privire la întoarcerea favorii divine, şi dată de
la care chemarea lui Dumnezeu la onoruri cereşti va înceta
şi numai cei care au fost deja chemaţi vor fi privilegiaţi
să câştige acest premiu prin credincioşie până la sfârşitul
vieţii:
Israelul trupesc, ca şi Israelul
spiritual, a fost chemat de Dumnezeu să fie poporul Său
deosebit, o comoară deosebită a Lui, mai presus de toate
celelalte popoare (unul o comoară pământească şi tip al
celuilalt care este o comoară cerească). Separaţi de lume,
ei au fost primitorii favorii speciale din partea lui
Dumnezeu timp de o mie opt sute patruzeci şi cinci (1845) de
ani. Această perioadă a început odată cu începutul vieţii
lor naţionale, la moartea lui Iacov, ultimul dintre
patriarhi, când au fost pentru prima dată recunoscuţi ca
naţiune şi numiţi „Cele Douăsprezece Seminţii ale lui
Israel”, un nume naţional. Vezi Gen. 49:28; 46:3; Deut.
26:5. Aceşti 1845 de ani de viaţă şi de favoare naţională
s-au sfârşit când L-au respins pe Mesia, în anul 33 d. Cr.
-- când, cu cinci zile înainte de răstignire, li S-a
prezentat ca împăratul lor şi nefiind primit le-a declarat:
„Iată, vi se lasă casa pustie” (Mat. 23:38). Acesta,
adică sfârşitul favorii lor, a fost momentul căderii lor
care a continuat timp de treizeci şi ((B214)) şapte
(37) de ani şi care s-a sfârşit în 70 d. Cr. prin nimicirea
totală a statului lor naţional, precum şi a cetăţii lor, a
templului etc. Să se remarce însă că Dumnezeu a continuat
favoarea Sa faţă de persoane individuale din acea naţiune şi
după ce ei au fost lepădaţi ca naţiune; căci chemarea
evanghelică a fost limitată la persoane individuale
din acea naţiune timp de trei ani şi jumătate după
Cincizecime, după moartea lui Cristos -- neajungând la
Corneliu, primul păgân favorizat astfel, până la timpul
acela. Acesta a fost sfârşitul deplin al celor şaptezeci de
săptămâni de favoare promise prin Daniel, după cum fusese
scris: „El va încheia un legământ cu mulţi timp de o
săptămână”. Această a şaptezecea săptămână de ani a început
la botezul Domnului nostru; după cum fusese prezis, crucea
Lui a marcat mijlocul săptămânii, iar favoarea a fost
limitată la Israelul Trupesc până la sfârşitul ei.
În lunga lor perioadă (1845 ani) de
favoare naţională, în decursul căreia celelalte popoare au
fost ignorate, Israelul a avut binecuvântări amestecate cu
pedepse. Dar chiar şi pedepsele pentru păcatele lor au fost
dovezi şi părţi ale favorii lui Dumnezeu şi ale grijii Sale
părinteşti faţă de ei. Când Îl uitau şi nu ascultau, El
trimitea necaz peste ei şi adesea îngăduia să fie duşi în
captivitate; totuşi când se căiau şi strigau către Domnul,
El îi asculta totdeauna şi-i elibera. Întreaga istorie a
acestui popor, aşa cum este consemnată în Exodul, Iosua,
Judecători, Cronici şi Samuel, atestă faptul că Dumnezeu nu
Şi-a ascuns faţa de ei pentru multă vreme şi că urechea Sa a
fost totdeauna deschisă la strigătul lor de pocăinţă -- până
în ziua când casa le-a fost lăsată pustie. Chiar în ziua
aceea, Dumnezeu îi ierta mai mult ca oricând, trimiţându-le
pe Mesia cel de mult făgăduit, pe Eliberatorul, în persoana
Domnului nostru, Fiul Său. Faptul că această naţiune n-a
fost potrivită să fie în continuare comoara Sa deosebită,
sau să reprezinte în vreo măsură Împărăţia lui Dumnezeu pe
pământ, s-a manifestat în respingerea de către ei a Celui
Sfânt, nevinovat, fără pată, şi în dorinţa de a avea un
ucigaş în locul Lui.
((B215))
Astfel, din cauză că au fost nepotriviţi,
ziua celei mai mari favori a lor a devenit ziua respingerii
şi a căderii lor din favoare. Iar marea favoare de a deveni
moştenitori împreună cu Mesia, pe care Israelul, cu excepţia
„rămăşiţei” credincioase (Isa. 1:9; 10:22, 23; Rom.
9:28, 29; 11:5), a pierdut-o astfel din pricina orbirii şi
împietririi inimii, a fost oferită credincioşilor dintre
neamuri: nu popoarelor păgâne, ci credincioşilor
îndreptăţiţi din orice popor -- cu toate că favoarea a fost
mai întâi, timp de trei ani şi jumătate, limitată exclusiv
la credincioşii din naţiunea lui Israel. Orbiţi de
prejudecăţi naţionale ca popor, marele premiu care le-a fost
oferit la început, dar de care au fost nevrednici, a trecut
la un neam sfânt, la un popor deosebit, compus dintr-o
„rămăşită” vrednică a naţiunii lor şi din alţii chemaţi
afară dintre popoarele păgâne, pe care altădată în mândria
lor arogantă i-au dispreţuit socotindu-i „câini”. Iar
favoarea promisă a lui Dumnezeu nu se va întoarce la ei ca
popor, pentru a le înlătura orbirea şi a-i conduce ca
primele roade ale naţiunilor în binecuvântări pământeşti,
până când numărul deplin al „poporului deosebit” va fi
fost chemat dintre neamuri -- pânăcând
numărul deplin al neamurilor va fi intrat în această favoare
mai înaltă.
Astfel, după cum declară Pavel (Rom.
11:7), Israelul trupesc n-a obţinut ceea ce căuta, adică
favoarea principală. Presupunând că favoarea principală sunt
binecuvântările pământeşti, şi în mândria inimii lor
pretinzând acea favoare principală ca dreptul lor natural de
întâi-născut, şi pe deasupra meritată prin faptele lor, ei
s-au poticnit orbeşte şi au respins-o ca favoare prin
Cristos. După cum prezisese David, masa lor -- atât de bogat
încărcată cu făgăduinţele şi binecuvântările ce li s-au
oferit prinCristos -- a devenit o „cursă, un
laţ, un prilej de cădere şi o dreaptă răsplătire” din
pricina împietririi inimii lor (Rom. 11:9, 10; Ps.
69:22-28). Cristos, care a venit să-i răscumpere şi care
i-ar fi înălţat la o poziţie de glorie mai presus de tot ce
puteau ei să-şi dorească sau să-şi închipuie, a fost pentru
mândria lor o „Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere”.
Rom. 9:32, 33; Isa. 8:14.
((B216))
Totuşi orbirea lui Israel a fost numai o
„orbire în parte” şi nu o pierdere totală a vederii; pentru
că mărturia Legii, a profeţilor şi a apostolilor a fost
deschisă pentru toţi, fie evrei fie neamuri; şi în decursul
Veacului Evanghelic orice evreu care voia să dea la o parte
în mod hotărât negura prejudecăţii şi a mândriei şi să
accepte cu umilinţă şi cu recunoştinţă favoarea lui Dumnezeu
împreună cu fratele său dintre neamuri, putea s-o facă. Însă
puţini au fost capabili să facă acest lucru; şi nu li se va
acorda nici o favoare şi nu se va face nici un efort
special pentru a-i convinge de adevăr, ca naţiune,
sau pentru a le răsturna prejudecăţile, până când numărul
deplin al neamurilor va fi intrat; sau, cu alte cuvinte,
până când Israelul spiritual va fi complet.
De la respingerea lui Mesia -- de când li
s-a lăsat casa pustie -- Israelul n-a mai avut semne de
favoare din partea lui Dumnezeu. Înşişi evreii trebuie să
admită că lacrimile, gemetele şi rugăciunile lor au rămas
fără răspuns, şi, după cum fusese prezis de profeţii lor, ei
au fost „un proverb şi o batjocură” printre toate popoarele.
Deşi înainte Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile, le-a
remarcat lacrimile, i-a adus înapoi în ţara lor şi i-a
favorizat tot timpul, de atunci nu le-a mai dat atenţie şi
nu le-a mai arătat nici o favoare. De când au
strigat: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra
copiilor noştri”, pedeapsa lor a fost o pedeapsă continuă;
au fost împrăştiaţi şi persecutaţi printre toate popoarele,
aşa cum fusese prezis. Acestea sunt faptele aşa cum pot fi
citite de toţi în paginile istoriei. Să ne întoarcem acum la
profeţi şi să vedem cât de amănunţit au fost prezise aceste
fapte şi ce au de spus aceiaşi profeţi cu privire la
viitorul lor.
Prin profetul Ieremia (capitolul 16),
după ce-i spune lui Israel cum L-a părăsit, Domnul zice: „De
aceea, vă voi muta din ţara aceasta într-o ţară pe care
n-aţi cunoscut-o, nici voi, nici părinţii voştri; şi acolo,
veţi sluji altor dumnezei [conducători], zi şi noapte, căci
nu vă voi arăta îndurare” (versetele 9-13). Aceste
zile au venit când au ((B217)) respins pe Mesia.
Oricine poate să-şi dea seama cât de literal s-a împlinit
această ameninţare şi chiar ei înşişi trebuie să admită.
Această profeţie nu se poate referi la nici una din
captivităţile lor anterioare printre popoarele învecinate --
Siria, Babilon etc. De o atare concluzie suntem feriţi prin
expresia, „într-o ţară pe care n-aţi cunoscut-o, nici
voi, nici părinţii voştri”. Avraam a venit din Ur al
caldeilor -- Babilonia -- iar Iacov din Siria (Deuter.
26:5). Nici o altă captivitate nu se potriveşte cu această
expresie clară -- o ţară pe care n-aţi cunoscut-o nici
voi, nici părinţii voştri -- decât risipirea lui Israel
printre toate popoarele de la încheierea celor 1845 de ani
de favoare a lor. Astfel că aceasta, împreună cu faptul că
nu li se va arăta nici o îndurare, dovedeşte în mod
categoric că această profeţie priveşte împrăştierea de
astăzi a lui Israel printre toate popoarele.
Dar deşi El i-a lepădat din orice favoare
pentru un timp, Dumnezeu nu-i va lăsa lepădaţi pentru
totdeauna, ci spune -- (Ier. 16:14, 15): „Iată, vin zile,
zice Domnul, când nu se va mai zice: «Viu este Domnul, care
a scos din ţara Egiptului pe fiii lui Israel!» ci se va
zice: «Viu este Domnul, care a scos pe fiii lui Israel din
ţara de la miazănoapte [Rusia, unde locuieşte aproape
jumătate din neamul evreiesc] şi din toate ţările unde-i
izgonise!» Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o
dădusem părinţilor lor”.
Am putea da mai multe citate din profeţi
şi din apostoli cu privire la întoarcerea finală a favorii
lui Dumnezeu la Iacov sau la Israelul după trup, după
alegerea dintre neamuri a numărului întreg pentru „trupul
lui Hristos”, dar cel care studiază poate face acest lucru
folosind o concordanţă sau o Biblie cu trimiteri. Printre
cele mai clare referiri în Noul Testament că această favoare
îi va fi redată lui Israel, este aceea a lui Iacov, în Fapte
15:14-16, şi a lui Pavel, în Romani 11:26. Dar mai întâi ei
trebuie să bea până la capăt drojdia pedepsei lor; şi astfel
este ((B218)) exprimat în această remarcabilă
profeţie (vers. 18): „De aceea, mai întâi [înainte de
venirea favorii] le voi răsplăti dublu nelegiuirea şi
păcatul lor”. Cuvântul ebraic tradus aici prin „dublu” este
mişne şi înseamnă o a doua porţie, o repetiţie.
Înţeleasă astfel, declaraţia profetului este că de la timpul
lepădării lor din orice favoare până la timpul întoarcerii
lor în favoare va fi o repetare, o duplicare în timp
După cum se arată în diagrama alăturată,
perioada favorii lor, de la începutul existenţei lor
naţionale la moartea lui Iacov, până la sfârşitul acelei
favori la moartea lui Cristos, în 33 d. Cr., a fost de o mie
opt sute patruzeci şi cinci (1845) de ani; şi atunci a
început „dublul” lor (mişne) -- repetarea sau
duplicarea aceleiaşi lungimi de timp, o mie opt sute
patruzeci şi cinci (1845) de ani fără favoare. O mie
opt sute patruzeci şi cinci de ani de la 33 d. Cr. indică
anul 1878, ca fiind sfârşitul perioadei lor de dizgraţie. 33
d. Cr. + 1845 = 1878 d. Cr.
Toate aceste puncte profetice din trecut
sunt clar marcate şi ar trebui să aşteptăm unele dovezi ale
întoarcerii favorii lui Dumnezeu la Israelul Trupesc
(„Iacov”) în 1878 d. Cr. sau în jurul acestei date. Şi găsim
aceasta, în faptul că evreului îi sunt permise acum
privilegii în Palestina, care i-au fost refuzate în secolele
trecute. Şi chiar în acel an -- 1878 d. Cr., când „dublul”
lor era întreg şi când era timpul ca favoarea lui Dumnezeu
să se întoarcă la acest popor -- a avut loc „Congresul de la
Berlin al Naţiunilor”, la care lordul Beaconsfield (un
evreu), pe atunci prim-ministru al Angliei, a fost figura
centrală şi a avut rolul principal. Atunci Anglia şi-a
asumat protectoratul general asupra provinciilor asiatice
ale Turciei, printre care se afla şi Palestina, iar guvernul
turc a adus amendamente la legile ei privitoare la străini,
ceea ce a ameliorat mult situaţia evreilor care locuiau
atunci în Palestina, precum şi a deschis parţial uşa ca şi
alţii să se stabilească acolo, cu privilegiul de a deţine
proprietăţi
((B219))
„AMÂNDOUĂ CASELE LUI ISRAEL”
PARALELELE TIMPULUI
FAVOARE CREŞTINĂ, AŞTEPTÂND ÎMPĂRĂŢIA
CU DURATA „DUBLULUI” IUDAIC -- 1845 + 3,5
ani
PERIOADA EXISTENŢEI NAŢIONALE
A COPIILOR LUI IACOV, SUPRANUMIT ISRAEL,
DE LA MOARTEA PATRIARHULUI IACOV
FAVOARE IUDAICĂ, AŞTEPTÂND ÎMPĂRĂŢIA
1845 + 3,5 ani
1813 î. Cr.
29 d. Cr.
33 d. Cr.
36 d. Cr.
70 d. Cr.
33 d. Cr.
1874 d. Cr.
1878 d. Cr.
1881 d. Cr.
1915 d. Cr.
PERIOADA FAVORII CREŞTINE ŞI A CHEMĂRII DE
SUS PENTRU CREDINCIOŞI, DE LA MOARTEA
LUI MESIA PÂNĂ LA RESPINGEREA ŞI CĂDEREA
BABILONULUI
A 70-a
săptămână
ÎMPĂRATUL A INTRAT
ÎMPĂRATUL A INTRAT
SECERIŞ CREŞTIN*
3,5 + 3,5 + 33 = 40 ani
SECERIŞ IUDAIC
3,5 + 3,5 + 33 = 40 ani
CĂDEREA
LUI ISRAEL
_______
ZILELE
RĂZBUNĂRII
_______
LUCA 21:22
_______
UN TIMP DE
STRÂMTORARE
ŞI
RĂSTURNAREA FINALĂ
CĂDEREA
BABILONULUI
_______
ZILELE
RĂZBUNĂRII
________
DANIEL 12:1
_______
„UN TIMP DE STRÂMTORARE CUM N-A MAI FOST
DE CÂND SUNT POPOARELE” VALIGN="TOP">
* Vezi prefaţa autorului (1916).
((B220))
((B221))
imobiliare. Înainte de aceasta, evreul nu
era decât „un câine”, bun să fie pălmuit, lovit cu piciorul
şi tratat cu brutalitate de către stăpânitorul său
mahomedan, şi era lipsit de cele mai elementare privilegii
la existenţă, în ţara sacră pentru el, prin amintirile
trecutului şi prin făgăduinţele privitoare la viitor.
Odată cu deschiderea uşii Palestinei în
faţa lor, s-a ridicat o crudă persecuţie împotriva lor în
România, în Germania şi în special în Rusia, unde mai
continuă -- crescând. Prin reglementări succesive ei au fost
despuiaţi de drepturi şi privilegii de către aceste guverne,
şi de asemenea huiduiţi de vecinii lor până când au fost
obligaţi să plece în număr mare. Dar fără îndoială că şi
această persecuţie este o favoare, deoarece ea va servi, şi
a servit deja, spre a-i face să privească spre Ierusalim şi
spre legăminte, şi a le aminti că sunt moştenitorii unor
bogate făgăduinţe pământeşti.
Dar trebuie să ne amintim că anul 1878 d.
Cr. a fost numai punctul de cotitură al întoarcerii favorii
la Israelul Trupesc. Am învăţat deja, din studiul nostru
despre „Timpurile Neamurilor”, că Ierusalimul şi poporul lui
vor continua să fie călcaţi în picioare -- stăpâniţi şi
oprimaţi de neamuri -- „până se vor împlini timpurile
neamurilor”, şi, prin urmare, cu toate că era timpul să
înceapă favoarea şi a început în 1878 d. Cr., evreul nu va
fi reprimit în favoaredeplină până după 1915.
Astfel ridicarea lor din nou în favoare va fi treptată, cum
a fost şi căderea lor din ea. Este de asemenea remarcabil că
aceste două perioade, cea a căderii şi cea a ridicării, au
exact aceeaşi lungime -- căderea a fost treptată, cu avânt
crescând, timp de treizeci şi şapte de ani, d. Cr.,
când existenţa lor naţională s-a sfârşit, ţara a fost
pustiită şi Ierusalimul distrus complet. Istoria marchează
astfel începutul şi sfârşitul căderii lor, în vreme ce
profeţiile marchează ambele începuturi ale ridicării lor --
1878 şi 1915 -- arătând o paralelă exactă de treizeci şi
şapte de ani. ((B222)) Aceasta este încă o parte a
mişne-ului („dublului”) lor menţionat de profet.
Cu toate că punctele de cotitură ale
veacurilor Iudeu şi Evanghelic sunt astfel clar marcate la
anul 33 d. Cr. şi respectiv la 1878 d. Cr., prin respingerea
lui Israel şi prin întoarcerea favorii la ei, totuşi
lucrarea fiecăruia din aceste veacuri se suprapune peste
veacul care urmează. Astfel, punctul de cotitură al Veacului
Iudeu fiind atins, peste veacul lor s-a suprapus apoi
deschiderea Veacului Evanghelic, întocmai cum favoarea lor
în revenire, care este unul din aspectele deschiderii
Veacului Milenar, se suprapune peste încheierea sau
secerişul Veacului Evanghelic. Timp de treizeci şi şapte de
ani (de la anul 33 d. Cr., sfârşitul favorii lor naţionale,
şi până la 70 d. Cr., răsturnarea lor completă) Israelul, cu
excepţia rămăşiţei credincioase, a fost în proces de cădere,
iar cei credincioşi dintre neamuri în proces de ridicare --
Veacul Iudeu se termina şi Veacul Evanghelic începea; şi
Veacul Evanghelic se sfârşeşte în decurs de treizeci şi
şapte de ani (de la 1878 d. Cr. la 1915 d. Cr.), iar urgiile
se pregătesc şi vin peste aşa-zisa creştinătate, cu excepţia
rămăşiţei credincioase, în timp ce se pregăteşte lucrarea de
restabilire pentru Israel şi pentru toţi oamenii. Aceasta
înseamnă că datele 33 d. Cr. şi 1878 d. Cr. marchează
momentul când a început lucrarea respectivelor veacuri noi,
deşi lucrarea de seceriş a veacului precedent şi de ardere a
părţii respinse a fost îngăduită să continue în ambele
cazuri timp de treizeci şi şapte de ani în noul veac.
Astfel, suprapunerea dispensaţiilor, precum şi semnul
sfârşitului fiecăruia, sunt clar definite.
Fiecărei din aceste perioade de
suprapunere îi aparţine o dublă lucrare: dărâmarea vechiului
aranjament, sau dispensaţie, şi stabilirea celui nou. Şi
după cum Veacul Iudeu şi poporul evreu au fost numai
tipurile sau umbrele, trebuie să ne aşteptăm ca rezultatele
de acum să fie mult mai extinse decât cele de atunci; şi
chiar aşa le găsim. Această dublă lucrare este arătată în
cuvintele profetului Isaia: „Căci în inima Mea era (1) ziua
răzbunării şi (2) venise anul celor răscumpăraţi ai Mei”.
Isa. 63:4.
((B223))
Aceasta nu este o corespondenţă şiret
născocită, aranjată ca să se potrivească cu faptele; pentru
că multe din aceste paralele şi alte adevăruri au fost
văzute din profeţie şi au fost propovăduite aşa cum sunt
prezentate aici cu câţiva ani înainte de 1878 d. Cr. -- anul
acela fiind anunţat ca timpul întoarcerii favorii la Israel
înainte ca el să fi sosit şi înainte ca vreun eveniment să-l
fi marcat astfel. Autorul acestui volum a publicat sub formă
de broşură aceste concluzii deduse din Scripturi, în
primăvara lui 1877 d. Cr.
Mărturia nu putea fi mai puternică
de-atât şi totuşi să fie ţinută ascunsă până la timpul
cuvenit prezent, când cunoştinţa să fie crescută şi cei
înţelepţi [în învăţătura cu adevărat cerească] să înţeleagă.
Anul exact al respingerii lui Israel -- da, chiar şi ziua --
noi le cunoaştem; faptul că ei trebuiau să aibă un mişne
sau un dublu, profetul declară explicit; că această perioadă
paralelă are o lungime de o mie opt sute patruzeci şi cinci
de ani şi că s-a terminat în 1878 d. Cr., credem că am
arătat în mod clar; şi că aceasta a fost marcată prin
favoare este un fapt indiscutabil. Şi să nu se uite că
profesorul Delitzsch şi-a publicat traducerea ebraică a
Noului Testament de la sfârşitul „dublului” lor încoace,
traducere care este deja în mâinile a mii de evrei şi
trezeşte mult interes. Mai mult, să nu se uite că cea mai
mare mişcare creştină printre evrei, din zilele apostolilor
şi până astăzi, condusă de Rabinowici şi de alţii, face acum
progres în Rusia. Şi începutul ei a fost cam cu tot atâta
timp după 1878 d. Cr., când „dublul” lui Israel s-a
sfârşit, cât a fost timpul trezirii printre neamuri după
respingerea lui Israel în 33 d. Cr.
Amintiţi-vă acum cuvintele apostolului
care arată clar că ei au fost lepădaţi din favoarea divină
şi din Legămintele pământeti, care sunt Încă ale lor,
pânăcând va fi intrat plinătatea sau numărul
deplin dintre neamuri -- până la sfârşitul
chemăriiEvangheliei -- şi veţi vedea atunci că
1878 d. Cr. este o dată însemnată, de un adânc interes
pentru Israelul Spiritual -- nu mai puţin importantă decât
pentru Israelul Trupesc.
((B224))
Totuşi, după cum nimeni în afară de
Domnul nostru Isus n-a cunoscut importanţa sfârşitului
Veacului Legii şi a începutului Veacului Evanghelic (chiar
şi apostolii au cunoscut numai în parte şi au văzut neclar
până după Cincizecime), tot aşa putem aştepta acum ca numai
corpul lui Cristos, uns cu acelaşi spirit, să vadă clar
sfârşitul Veacului Evanghelic şi marea lui însemnătate.
Sărmanii evrei şi mulţi creştini declaraţi nici măcar nu
ştiu încă despre marea schimbare dispensaţională care a avut
loc la prima venire -- terminarea Veacului Iudeu şi
deschiderea Veacului Evanghelic. Şi la fel acum, puţini ştiu
sau vor ajunge să ştie -- înainte ca semnele exterioare să
le dovedească vederii lor naturale că noi suntem acum la
sfârşitul sau în „secerişul” Veacului Evanghelic, şi că 1878
d. Cr. a marcat un punct atât de important. Nici n-a fost
intenţionat ca şi alţii în afară de numărul mic al
credincioşilor să vadă şi să ştie, şi să nu fie în întuneric
cu lumea -- „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi”, a spus
Domnul nostru.
Dar probabil unii ar putea spune: cu
toate că Ieremia a fost cu adevărat un profet al Domnului, a
cărui mărturie cu privire la „mişne”-ul sau la
duplicarea experienţelor lui Israel trebuie să fie
respectată, noi ar trebui să considerăm dovada încă mai
puternică dacă încă un profet ar menţiona acelaşi lucru.
Acestora le răspundem că mărturia unui singur profet vrednic
de încredere este o temelie bună şi suficientă pentru
credinţă, şi că multe dintre dovezile însemnate de la întâia
venire au fost prezise numai de către un singur profet;
totuşi Dumnezeu, care este bogat în îndurare şi plin de
milă, a avut în vedere slăbiciunea credinţei noastre şi a
răspuns mai dinainte la rugăciunea inimii noastre, dând mai
mult decât acea singură mărturie.
Să mergem acum la profeţia lui Zaharia
(9:9-12). În viziune profetică el merge alături de Isus când
El intră călare în Ierusalim -- în 33 d. Cr. -- cu cinci
zile înainte de răstignirea Sa (Ioan 12:1-12), şi profetul
strigă către popor: „Saltă de veselie, fiica Sionului!
Strigă de bucurie, fiica ((B225)) Ierusalimului!
Iată, Împăratul tău vine la tine; El este drept, aducând
mântuire, smerit şi călare pe un măgar”. Observaţi vădita
împlinire a acestor cuvinte -- Matei 21:4-9, 43; Ioan
12:12-15; Luca 19:40-42. Fiecare punct s-a împlinit, până şi
strigătele. Când poporul striga „Osana!” fariseii I-au cerut
lui Isus să-i mustre, dar El a refuzat şi a răspuns: „Dacă
aceştia vor tăcea, pietrele vor striga!” Pentru ce? Pentru
că fusese profeţit că se va striga şi fiecare punct al
profeţiei trebuia să fie împlinit. Fie ca această grijă
pentru detaliu în împlinirea profetică să ne dea încredere
şi în alte declaraţii ale acestui profet şi ale altora.
După ce le arată pe scurt consecinţele
rele care vor urma respingerii împăratului lor (Zah. 9:10),
profetul, vorbind pentru Iehova, li se adresează astfel
(vers. 12): „Întoarceţi-vă la cetăţuie [la Cristos],
prizonieri ai nădejdii! O spun şi astăzi, că îţi voi
întoarce de două ori mai mult”. Cuvântul folosit aici pentru
expresia „de două ori mai mult” [sau dublu -- n. e.] este
acelaşi cuvânt folosit de Ieremia -- „mişne” -- o
repetare sau încă o parte egală. Israelul fusese de mulţi
ani sub jugul roman, dar erau „prizonieri ai nădejdii”,
sperând în venirea unui împărat care să-i elibereze şi să-i
înalţe la făgăduita stăpânire a pământului. Acum Împăratul
lor, turnul lor tare, venise, dar atât de blând şi de umil,
încât în mândria inimii lor nu L-au putut recunoaşte ca un
astfel de eliberator. Şi chiar mai mult, ei erau prizonierii
Păcatului, iar acest Eliberator intenţiona şi această
eliberare mai mare. Domnul nostru fusese cu ei trei ani şi
jumătate, împlinind în mijlocul lor Scripturile, iar acum
venea cea din urmă probă şi cea decisivă -- Îl vor primi pe
El, pe Unsul Domnului, ca împăratul lor? Preştiinţa lui
Dumnezeu, că ei Îl vor respinge pe Mesia, este arătată prin
cuvintele profetului: „O spun şi astăzi, că îţi voi întoarce
de două ori mai mult”.
Această profeţie nu numai că nu lasă nici
o îndoială că există un dublu -- un duplicat al pedepsei
adăugat la ((B226)) experienţa lui Israel din cauză
că L-a respins pe Mesia -- dar ea marchează şi ziuaexactă când acesta a început, şi face îndoit de
puternice, de exacte şi de clare concluziile trase din
profeţia lui Ieremia şi fixate prin cuvintele Domnului
nostru: „Iată, vi se lasă casa pustie”.
Să ne amintim cuvintele Domnului nostru
atunci şi în legătură cu aceasta -- „Ierusalime, Ierusalime,
care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la
tine! De câte ori am dorit să strâng pe copiii tăi, cum îşi
strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, vi se
lasă casa pustie, căci vă spun că de acum încolo nu Mă
veţi mai vedea până când veţi zice [din inimă]: Binecuvântat
este Cel care vine în numele Domnului!” (Mat. 23:37-39). De
asemenea citim că în ultima zi a încercării lor, „când S-a
apropiat de cetate [călare pe un măgar] şi a văzut-o, Isus a
plâns pentru ea, zicând: «Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar
în această zi, lucrurile care sunt pentru pacea ta! Dar acum
[de acum încolo] ele sunt ascunse de ochii tăi»”
(Luca 19:41, 42). Mulţumim lui Dumnezeu, acum că „dublul”
lor este complet, noi putem vedea că orbirea lor începe să
se îndepărteze. Iar aceasta aduce bucurie sfinţilor şi
pentru ei înşişi, fiindcă ei înţeleg că glorificarea
corpului lui Cristos se apropie.
Însă iubitorul nostru Tată, care evident
a dorit să ne liniştească şi să ne stabilească inimile în
afara oricărei îndoieli, asupra micului punct care hotărăşte
şi dovedeşte atât de mult, ne-a trimis vorbă cu privire la „dublul”
lui Israel prin încă unul dintre servitorii Săi cei mai
onoraţi -- prin profetul Isaia.
Acest profet îşi ia punctul de observaţie
chiar la sfârşit, la timpul când „dublul” (mişne-ul)
a fost împlinit -- 1878 d. Cr.; şi adresându-ni-se nouă,
care trăim acum, ne dă mesajul lui Dumnezeu zicând:
„«Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu», zice Dumnezeul
vostru. «Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi-i că
timpul lui de suferinţă s-a sfârşit, că nelegiuirea
((B227))
lui este iertată; căci a primit din mâna
Domnului de două ori* cât toate păcatele lui»”. Isa. 40:1,
2.
*Cuvântul ebraic tradus aici prin „de
două ori” este kefel, care înseamnă dublu, ca şi când
ai împături ceva în două.
Cel care studiază profeţia trebuie să
observe că profeţii îşi modifică punctele de observaţie din
care-şi rostesc cuvintele, uneori vorbind despre lucruri
viitoare la viitor, iar alteori luând o poziţie viitoare şi
vorbind din acel punct de observaţie luat; Isaia, de
exemplu, vorbind despre naşterea Domnului nostru, se
plasează lângă iesle unde era culcat pruncul Isus, când
zice: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a
dat şi domnia va fi pe umărul Lui” etc. (Isa. 9:6).
Cartea Psalmilor nu poate fi citită raţional dacă nu se
recunoaşte acest principiu. Nu se poate da o mai bună
ilustraţie a acestui principiu al punctelor de observaţie
profetice diferite, decât cele trei profeţii privitoare la
„dublul” lui Israel deja arătate. Ieremia a prezis că vor
veni zile când Dumnezeu îi va împrăştia printre toate
popoarele, şi că după ce vor fi primit „Dublul” îi va
strânge iarăşi printr-o desfăşurare de putere în favoarea
lor, mai mare decât atunci când au ieşit din robia
egipteană. Zaharia vorbeşte ca şi cum ar trăi în timpul când
Cristos S-a oferit Israelului ca împăratul lor şi ne spune
că „dublul” lor şi-a început numărătoarea atunci, chiar
în aceeaşi zi. Isaia se situează alături de noi în 1878
d. Cr. şi ne atrage atenţia asupra faptului că Dumnezeu avea
deja plănuit un timphotărât sau stabilit
pentru a favoriza Israelul şi că acest timp hotărât era după
un dublu sau după un echivalent al favorii lor
anterioare; şi ne spune că acum noi trebuie să dăm lui
Israel acest mesaj de mângâiere, că dublul lui este
complet -- că timpul lui stabilit s-a împlinit. Ar fi
într-adevăr greu de hotărât care dintre aceste trei profeţii
este cea mai puternică şi cea mai importantă. Fiecare este
importantă, şi fiecare ar fi puternică singură; dar
combinate ((B228)) ele formează o frânghie împletită
în trei, de o tărie minunată pentru copilul smerit, studios
şi încrezător al lui Dumnezeu.
Forţa acestor cuvinte profetice creşte
dacă ne amintim că aceşti profeţi nu numai că au trăit şi au
scris la intervale de sute de ani, ci şi că ei au scris
lucruri cu totul contrare aşteptării evreilor. Desigur,
necredincioşi şi zăbavnici cu inima în a crede tot
ceea ce a vestit Dumnezeu prin profeţi sunt cei care nu pot
să vadă în acestă mărturie clară şi armonioasă degetul şi
procedeele lui Dumnezeu.
Dacă cineva ar obiecta că Congresul de la
Berlin şi acţiunile lui n-au fost un început suficient de
marcant al întoarcerii favorii lui Dumnezeu la Israel,
răspundem că el a fost un semn al întoarcerii favorii mult
mai marcant decât a fost acţiunea Domnului nostru când a
intrat călare în Ierusalim un semn al dizgraţiei. Nici unul
din aceste semne, la vremea când s-au întâmplat, n-a fost
recunoscut ca o împlinire a profeţiei. Şi astăzi cei care
ştiu despre împlinirea dublului sunt cu miile mai mulţi
decât cei care înainte de Cincizecime ştiau că atunci a
început dublul. Vedem astfel că pruncul despre care
Simeon a zis că este rânduit spre prăbuşirea şi spre
ridicarea multora din Israel (Luca 2:34) s-a dovedit
a fi prăbuşirea sau piatra de poticnire pentru
Israelul Trupesc ca naţiune; şi am văzut cum, în calitate de
Cap şi Căpetenie a Israelului spiritual, El va fi
Eliberatorul, ca să ridice din nou casa trupească şi ca să
restabilească toate lucrurile după ce „timpul hotărât” al
lor, „dublul” lor, este complet; iar acum vedem dublul
complet şi favoarea faţă de Israel începând. Văzând aceste
împliniri ale Cuvântului Tatălui nostru, inimile noastre pot
cânta:
„Temelia credinţei voastre, sfinţilor,
Este pusă în Cuvântul Domnului”.
În timp ce observăm astfel căderea lui
Israel din favoare, pierderea care a urmat acestei căderi şi
cauza tuturor acestora, să nu uităm că şi în acestea el a
prefigurat pe Israelul Spiritual nominal şi că aceiaşi
profeţi au prezis poticnirea şi căderea ambelor case
ale lui Israel -- „El va fi ((B229)) . . . o piatră
de poticnire, o stâncă de cădere pentru amândouă
casele lui Israel”. Isa. 8:14.
Întocmai cum a fost o lepădare şi o
cădere a Israelului Trupesc nominal, aşa cum am văzut, la
fel trebuie să fie o lepădare şi o cădere, şi pentru motive
similare, a Israelului spiritual nominal, Biserica
evanghelică nominală. Lepădarea şi căderea unuia sunt tot
atât de viu înfăţişate în Scripturi ca şi ale celuilalt. Şi,
de asemenea, după cum o rămăşiţă din Israelul Trupesc a fost
scăpată de orbire şi de cădere prin umilinţă şi credinţă,
tot aşa o rămăşiţă asemănătoare din Israelul Spiritual
nominal va fi scăpată de orbirea şi de căderea mulţimii
nominale în „secerişul” sau încheierea acestui veac. Astfel
ultimii membri ai Bisericii adevărate, corpul lui Cristos,
trebuie să fie separaţi de biserica nominală -- pentru a fi
uniţi cu Capul, glorificaţi. Numai aceştia (rămăşiţa aleasă
din Israelul Trupesc la căderea lui, şi numărul mic al
credincioşilor din Veacul Evanghelic, inclusiv rămăşiţa în
viaţă la încheierea lui) constituie adevăratul „Israel al
lui Dumnezeu”. Aceştia sunt Aleşii -- îndreptăţiţi prin
credinţă în opera răscumpărătoare a lui Cristos, chemaţi la
jertfire şi moştenire împreună cu Cristos, aleşi prin
credinţă în adevăr şi sfinţire prin Spiritul adevărului, şi
credincioşi chiar până la moarte. Odată cu terminarea
alegerii acestei companii, în secerişul acestui veac, se
poate aştepta o mare agitaţie printre grâu şi neghină; căci
multe favoruri divine, acordate în mod special datorită
micului număr de credincioşi, vor fi retrase de la
mulţimea nominală când turma mică, pentru dezvoltarea căreia
ele fuseseră acordate, va fi fost completată.
Ar trebui să ne aşteptăm ca ordinea de
aici să fie, ca în secerişul iudaic tipic, o lucrare de
separare, în împlinirea cuvintelor profetului: „Adunaţi-Mi
pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine
prin jertfă!” (Ps. 50:5). Şi după cum anul 33 d. Cr. a
marcat abandonarea ca sistem a casei evreieşti nominale,
spre dizgraţie, spre dezmembrare şi ((B230))
răsturnare, la fel data care-i corespunde, 1878 d. Cr., a
marcat începutul dizgraţiei, dezmembrării şi răsturnării
Israelului Spiritual nominal, despre care vom avea
mai multe de spus în capitolele următoare.
Demonstraţie matematică
Presupunând că dovada precedentă este
convingătoare şi satisfăcătoare, trecem acum să demonstrăm
cronologic: întâi, că Veacul Iudeu, de la moartea lui Iacov
până când li s-a lăsat casa pustie, de când li se socoteşte
începutul dublului sau părţii a doua, a avut o
lungime de o mie opt sute patruzeci şi cinci (1845) de ani;
şi apoi, că dublul s-a sfârşit în 1878 d. Cr. şi că
atunci a fost timpul să înceapă favoarea -- dovedind astfel
încheierea favorurilor Veacului Evanghelic.
Al doilea punct nu cere de fapt nici o
demonstraţie; căci, fiind un fapt că Domnul nostru a murit
în anul 33 d. Cr., este un lucru uşor să adăugăm 1845 de ani
la 33 d. Cr. şi să găsim anul 1878 d. Cr., care a fost anul
cuvenit să înceapă favoarea pentru Israel, cu condiţia să
putem dovedi prima noastră afirmaţie, că perioada în care
Israel a aşteptat împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu
sub favoarea Sa a fost de 1845 de ani.
Lungimea acestei perioade este pe deplin
prezentată în capitolul despre cronologie, exceptând un
singur punct, adică perioada de la moartea lui Iacov până la
ieşirea din Egipt. Această perioadă a fost mai degrabă în
mod special ascunsă sau acoperită până de curând; până când
s-a observat că lungimea Veacului Iudeu nu era cunoscută; şi
fără această lungime dublul ei nu s-ar fi putut măsura,
chiar dacă profeţiile privind dublul ar fi fost remarcate şi
înţelese. Cronologia merge fără piedici până la moartea lui
Iacov, însă de la acea dată până la ieşirea din Egipt nu
există nici un raport complet. Ici şi colo sunt date
diferite ((B231)) fragmente, dar nici un fir continuu
prin care să putem şti cu siguranţă. Pentru acest motiv, la
acest punct în tabela cronologică am fost obligaţi să căutăm
în Noul Testament. Acolo am primit ajutor de la apostolul
inspirat, care ne-a dat veriga de legătură. Am aflat astfel
că de la Legământ, la moartea lui Terah, tatăl lui Avraam,
până la exodul lui Israel din Egipt au fost patru sute
treizeci (430) de ani.
Aflăm în mod exact perioada ascunsă,
cuprinsă între moartea lui Iacov şi ieşirea lui Israel din
Egipt, calculând mai întâi perioada de la moartea lui Terah
până la moartea lui Iacov, iar apoi scăzând acel număr de
ani din 430 de ani, perioada de la moartea lui Terah până la
ieşirea din Egipt. Astfel:
Avraam avea 75 de ani când a fost
încheiat legământul cu el, la moartea lui Terah (Gen. 12:4),
şi Isaac s-a născut la 25 de ani după aceea (Gen. 21:5).
Prin urmare:
De la Legământ până la naşterea lui Isaac
. . . . . . . . . . 25 ani
De la naşterea lui Isaac la cea a lui
Iacov (Gen. 25:26) . . .60 ani
De la naşterea lui Iacov până la moartea
sa (Gen. 47:28) . . 147 ani
Totalul anilor de la Legământul Avraamic
până la moartea lui Iacov . . . . . . . . . . . . . . . . .
.232 ani
De la Legământ până în ziua când Israel
a părăsit Egiptul (Exod. 12:41), la Paşti . . . . . . . . .
.430 ani
Din aceasta scădem perioada de la
Legământ
la moartea lui Iacov . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
232 ani
Perioada de la moartea lui Iacov la Exod
a fost prin urmare de . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
.198 ani.
Astfel orice dificultate în ceea ce
priveşte durata existenţei naţionale a lui Israel este
înlăturată. Perioada ascunsă, de la moartea lui Iacov până
la Exod, a fost fără nici o îndoială ascunsă cu un scop,
până când a sosit timpul să fie văzută. La aceasta adăugăm
acum perioadele prezentate în Tabela Cronologică, după cum
urmează:
((B232))
Perioada de la moartea lui Iacov la Exod
. . . . . . . . . . 198 ani
Israel în pustie . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . .40 ani
Până la împărţirea Canaanului . . . . . .
. . . . . . . . . . .6 ani
De la anul întâi al lui Cirus până la
anul 1 d. Cr. . . . . .536 ani.
Totalul anilor de la moartea lui Iacov
până la anul naşterii Domnului . . . . . . . . . . . . . .
.1813 ani
De la anul 1 d. Cr. până la răstignire,
la Paşti
în primăvara anului 33 d. Cr. -- ani compleţi,
timp eclesiastic iudaic*. . . . . . . . . . . . . . . . . .
. 32 ani.
Totalul perioadei aşteptării împărăţiei
de către
Israel, sub favoarea şi recunoaşterea divină. . . . . . . .
1845 ani
*Anul eclesiastic evreiesc începea
primăvara, iar Paştele avea loc în ziua a cincisprezecea a
primei luni a fiecărui an nou (eclesiastic).
Pentru a găsi măsura dublului lor,
când a sosit timpul favorii şi când a început favoarea faţă
de ei, şi când, prin urmare, aceasta a început să se
îndepărteze de la Israelul Spiritual nominal, numărăm
o mie opt sute patruzeci şi cinci (1845) de ani din
primăvara anului 33 d. Cr. şi obţinem data Paştelui, 1878 d.
Cr. Ridicarea lor din nou, de la 1878 d. Cr. până la
1915 d. Cr. (la încheierea Timpurilor Neamurilor), sub
favoarea Împăratului pe care ei L-au respins şi pe care Îl
vor recunoaşte până la timpul acela, corespunde în privinţa
lungimii cu cei treizeci şi şapte de ani de cădere a lor,
din ziua când li s-a lăsat casa pustie, în anul 33 d.
Cr., până la completa lor răsturnare ca popor, în anul 70 d.
Cr.
Am examinat deja multe paralele izbitoare
între Veacul Iudeu, umbră sau tip, şi Veacul Evanghelic,
realitate sau antitip, şi aici tocmai am dovedit încă una:
lungimea celor două veacuri corespunde exact --
„mişne-ului” sau dublului de dizgraţie
((B233)) aspectele care încheie cele două veacuri sunt
îndeosebi izbitoare -- „secerişurile” lor, secerătorii lor,
lucrarea lor şi timpul acordat, toate servesc pentru a ne da
elementele clare ale lucrării finale ce trebuie îndeplinite
în seceriş care este sfârşitul acestui veac. Observaţi cu
atenţie corespondenţele acestor două secerişuri, aşa cum le
vom recapitula pe scurt:
Privire generală asupra paralelelor
Secerişului
Veacul Iudeu s-a terminat cu un
„seceriş”, Domnul nostru şi apostolii făcând lucrarea de
recoltare a rodului, a cărui sămânţă fusese semănată de
Moise şi de profeţi. „Ridicaţi-vă ochii (a zis Isus) şi
priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş.”
„Eu v-am trimis să seceraţi ce n-aţi muncit; alţii au muncit
şi voi aţi intrat în munca lor” (Ioan 4:35-38). Sfârşitul
Veacului Evanghelic este de asemenea numit seceriş --
„Secerişul este sfârşitul veacului”. „La timpul secerişului,
voi spune secerătorilor: «Culegeţi întâi neghina şi legaţi-o
în snopi . . . iar grâul strângeţi-l în grânarul meu».” Mat.
13:39, 30.
Ioan a prezis lucrarea şi efectul
secerişului iudaic, zicând (Mat. 3:12): „Acela Îşi are
lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi Îşi va
strânge grâul [pe adevăraţii israeliţi] în grânar [Biserica
Creştină]; dar pleava [partea respinsă din naţiune] o va
arde într-un foc care nu se stinge” -- (o strâmtorare care
i-a consumat ca naţiune). Aici a avut loc botezul cu
Spiritul sfânt şi cu foc -- Spiritul sfânt venind peste cei
„cu adevărat israeliţi” la Cincizecime, iar focul necazului
peste toţi ceilalţi, în timpul celor treizeci şi şapte de
ani care au urmat respingerii lor (Mat. 3:11). În acea
strâmtorare Israelul a fost distrus ca naţiune, dar
nu ca indivizi. Revelatorul vorbeşte despre secerişul din
acest veac, făcut cu secera ascuţită a adevărului, căci
timpul secerişului a venit, şi arată o dublă lucrare,
din care o parte se referă la via pământului, ca fiind
deosebită de via adevărată sădită de Tatăl, Cristos Isus şi
membrii Săi sau mlădiţele ((B234)) Sale (Ioan
15:1-6). Se spune că secerişul acestui veac este al grâului
şi al neghinei (Mat. 13:24-30, 36-39) şi că secerişul
Veacului Iudeu a fost numit al grâului şi al plevei. Şi după
cum atunci a predominat mult pleava, asemănarea şi
paralelismul atât de pronunţate în toate celelalte aspecte
implică faptul că în acest seceriş neghina va fi cu mult mai
abundentă decât grâul.
Secerişul iudaic, în total o perioadă de
patruzeci de ani, a început cu misiunea Domnului nostru şi
s-a sfârşit cu lepădarea şi răsturnarea Israelului nominal,
şi cu distrugerea cetăţii lor, îndeplinită de către romani
în 70 d. Cr. Iar secerişul acestui veac a început odată cu
prezenţa Domnului nostru la începutul Marelui Jubileu al
Pământului, în 1874, după cum se arată în capitolul VI, şi
se sfârşeşte cu răsturnarea puterii neamurilor -- în 1914 d.
Cr., la fel o perioadă de patruzeci de ani -- o altă
paralelă minunată între cele două veacuri.
În vreme ce secerişul iudaic a început
odată cu misiunea Domnului nostru, iar favoarea lui Dumnezeu
s-a depărtat de sistemul lor nominal după trei ani şi
jumătate şi a fost urmată de treizeci şi şapte de ani de
strâmtorare asupra acelui sistem, totuşi favoarea specială a
continuat pentru indivizii din acea naţiune, iar chemarea
pentru înalta poziţie de comoştenire cu Cristos le-a fost
dată în mod exclusiv timp de trei ani şi jumătate după
respingerea Domnului nostru de către ei şi respingerea lor
de către El -- confirmând astfel promisiunea către Daniel
(Dan. 9:27), că poporului său i se va arăta favoare până la
sfârşitul complet al săptămânii a şaptezecea, la mijlocul
căreia Mesia a fost suprimat. Această promisiune s-a
împlinit faţă de tot grâul adevărat, în timp ce sistemul
care conţinea acel grâu a fost condamnat şi lepădat la
mijlocul săptămânii. Secerişul grâului Veacului Iudeu a
durat câţiva ani, începând cu misiunea Domnului nostru, deşi
întreaga favoare specială a încetat la trei ani şi jumătate
după moartea lui Cristos. Strâmtorarea (focul) asupra acelei
((B235)) naţiuni a început să se aprindă devreme, dar
n-a ajuns la furia lui grozavă până când aproape tot grâul
din acea naţiune a fost adunat în grânar.
În secerişul acestui veac ce se încheie
acum sunt marcate perioade asemănătoare, corespunzând
trăsăturilor acelui seceriş. Toamna anului 1874 d. Cr., unde
ciclurile Jubileului arată că sosise timpul ca Domnul nostru
să fie prezent, corespunde timpului botezului Său şi ungerii
Sale cu Spiritul sfânt, când a devenit Mesia, Prinţul (Dan.
9:25) şi când Şi-a început lucrarea de recoltare a
secerişului iudaic. Primăvara anului 1878 d. Cr. (după trei
ani şi jumătate) corespunde datei când Domnul nostru Şi-a
luat funcţia de Împărat, a intrat călare pe măgar, a curăţat
templul de schimbătorii de bani şi a plâns şi a lăsat
pustiirii acea biserică nominală sau împărăţie; şi ea
marchează data când sistemele bisericii nominale au fost
„vărsate” din gură (Apoc. 3:16), şi timp de la care (anul
1878 d. Cr.) ei nu mai sunt purtătorii de cuvânt ai lui
Dumnezeu şi nici recunoscuţi de El în vreo măsură. Şi cei
trei ani şi jumătate care au urmat primăverii lui 1878 d.
Cr., care s-au terminat în octombrie 1881 d. Cr., corespund
celor trei ani şi jumătate de favoare care a continuat
pentru evrei ca indivizi în ultima jumătate a celei de-a
şaptezecea săptămâni de favoare a lor. După cum în tip acea
dată -- trei ani şi jumătate după moartea lui Cristos -- a
marcat sfârşitul întregii favori speciale faţă de evrei şi
începutul favorii faţă de neamuri, la fel recunoaştem anul
1881 d. Cr. ca marcând sfârşitul favorii speciale faţă de
neamuri -- sfârşitul „chemării” sau invitaţiei „de sus” la
binecuvântările speciale pentru acest veac -- de a deveni
comoştenitori cu Cristos şi părtaşi ai naturii divine. Şi,
după cum am văzut, aceasta marchează o mare mişcare spre
creştinism în rândul poporului evreu, cunoscută ca „mişcarea
de la Chişinău”. Iar acum strâmtorarea peste creştinătatea
nominală este iminentă, însă furtuna este oprită până când
grâul este adunat, până când mesagerii lui Dumnezeu
pecetluiesc fruntea (intelectul) slujitorilor Săi cu
adevărul. Apoc. 7:3.
((B236))
Caracteristicile acestui seceriş, care
corespund cu ale secerişului iudaic, au fost de asemenea
foarte însemnate în privinţa propovăduirii făcute. În primii
trei ani şi jumătate ai secerişului iudaic, Domnul şi
ucenicii au avut ca subiect special timpul şi faptul
prezenţei lui Mesia. Vestirea lor a fost: „S-a
împlinit vremea”, Eliberatorul a venit (Marcu 1:15; Mat.
10:7). La fel a fost şi în acest seceriş: până în 1878 d.
Cr. mesajul nostru, în esenţă cum este prezentat aici, deşi
mai puţin clar, au fost profeţiile timpului şi faptul
prezenţei Domnului. De atunci lucrarea s-a lărgit, iar
vederea altor adevăruri a devenit mai luminoasă şi mai
clară; dar aceleaşi fapte şi aceleaşi scripturi, învăţând
acelaşi timp şi aceeaşi prezenţă, rămân
neîndoielnice şi incontestabile. După cum favoarea care a
continuat pentru israeliţi ca indivizi, după ce casa lor
nominală a fost tăiată de la favoare, n-a fost intenţionată
să convertească şi să reformeze sistemul lor bisericesc
nominal, nici n-a fost acordată în speranţa schimbării
plevei lor în grâu, ci a fost intenţionată numai pentru a
separa şi a strânge în grânar fiecare bob de grâu copt, tot
aşa, în acest seceriş obiectivul favorii continue şi
abundente (a luminii adevărului) din timpul prezent nu este
destinat să convertească secte întregi sau să facă reforme
naţionale, ci, dimpotrivă, să separe complet clasa grâului
de clasa neghinei. Ele au crescut împreună una lângă alta
timp de secole, şi o sectă pură, toată numai grâu, nu
s-a cunoscut; însă acum în seceriş trebuie să vină
despărţirea, şi cernerea va fi teribilă. Va însemna, în
multe cazuri, smulgerea din rădăcini a prieteniilor
pământeşti şi ruperea multor legături delicate; şi
adevărul va face separarea. Prezicerea Domnului cu
privire la „seceriş” la prima venire a Sa va fi adevărată
iarăşi în secerişul prezent. (Vezi Mat. 10:35-38; Luca
12:51-53.) Şi după cum atunci adevărul a pus pe tată
împotriva fiului, pe fiică împotriva mamei şi pe soacră
împotriva nurorii, tot aşa, din nou, duşmanii omului vor fi
cel mai adesea cei din propria casă. Acest lucru nu poate fi
evitat. Cei care iubesc ((B237)) pacea mai mult decât
adevărul vor fi încercaţi, iar cei care iubesc adevărul mai
presus de toate vor fi acceptaţi şi aprobaţi ca „biruitori”
-- întocmai ca în „secerişul” iudaic.
În „secerişul” iudaic solii aleşi şi
trimişi ca vestitori ai Împăratului şi ai Împărăţiei
apropiate erau oameni umili, fără titluri, iar cei care s-au
împotrivit mesajului erau preoţii cei mai de seamă,
cărturarii, fariseii şi învăţătorii legii; şi după cum ne
putem aştepta, acum găsim acelaşi lucru: cei mai orbi sunt
conducătorii orbilor, care, întocmai ca evreii care au fost
tipuri ale lor, „nu cunosc timpul cercetării lor”.
Luca 19:44.
Prezenţa a fost acolo unul din
principalele puncte de încercare, iar crucea a fost
celălalt. Ioan Botezătorul le-a strigat: „În mijlocul
vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi”. Totuşi
numai israeliţii adevăraţi au fost în stare să-şi dea seama
de faptul prezenţei lui Mesia; iar dintre aceştia mulţi s-au
poticnit în cruce, căci deşi erau dispuşi să-L accepte pe
Mesia ca Eliberator, mândria i-a făcut nedoritori să-L
primească şi ca Răscumpărător. La fel aici,
prezenţa lui Cristos, „secerişul” în progres şi
respingerea masei nominale a celor pretinşi poticneşte pe
mulţi; iar pe marele Eliberator, pentru a cărui venire şi
împărăţie mulţi s-au rugat (ca şi evreii), nu sunt gata să-L
recunoască. Din nou este adevărat că „în mijlocul vostru stă
Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi”. Şi din nou crucea
lui Cristos devine o probă şi o piatră de poticnire sau o
încercare cum nimeni nu s-ar fi putut aştepta; şi mulţi,
mulţi cad din cauza ei, zicând: Noi Îl vom accepta pe
Cristos ca Eliberatorul nostru, însă Îl respingem ca
Răscumpărătorul nostru.
Fără îndoială, toţi care se vor gândi cu
grijă la această chestiune vor trebui să admită că dovada
faptului că Domnul nostru este acum prezent (ca fiinţă
spirituală şi deci nevăzută) este mai mare şi mai clară
decât dovada pe care au avut-o evreii cu privire la prezenţa
Sa în trup la întâia venire. Şi nu numai dovezile profetice
despre prezenţa Domnului sunt ((B238)) acum mai
depline, mai complete şi mai numeroase, dar şi semnele
timpurilor peste tot în jurul nostru, arătând lucrarea
secerişului în progres, sunt mult mai evidente şi mai
convingătoare pentru cei ai căror ochi sunt unşi (Apoc.
3:18), decât au fost împrejurările la întâia venire, când
Domnul nostru Isus cu o mână de urmaşi, prin multă
împotrivire şi în multe condiţii nefavorabile, vesteau: „S-a
Împlinit timpul . . . Pocăiţi-vă şi credeţi în
Evanghelie” -- Mesia, Solul marelui Iehova, a venit să
împlinească faţă de voi toate făgăduinţele făcute
părinţilor. Nu este de mirare că numai cei smeriţi au putut
accepta pe umilul Nazarinean ca pe marele Eliberator, sau pe
oamenii umili şi fără titluri care erau cu El ca parte din
cabinetul Său ales -- ca unii care vor fi prinţi subordonaţi
Lui. Numai aceştia puţini au putut vedea în Cel care a
intrat călare pe măgar şi care a plâns asupra Ierusalimului,
pe marele Împărat despre care Zaharia profeţise că Sionul Îl
va primi ca Împărat cu strigăte de bucurie.
La întâia venire El S-a smerit luând
forma şi natura omului (Evr. 2:9, 14), ca prin aceasta să
împlinească răscumpărarea noastră, dându-Se pe Sine Însuşi
ca preţul nostru de răscumpărare. El este acum mult înălţat
şi nu mai moare; şi la a doua venire a Sa, îmbrăcat cu toată
puterea (Filip. 2:9), El va înălţa „corpul” Său, iar apoi
va acorda lumii binecuvântările restabilirii pe care la
întâia venire le-a cumpărat pentru ei cu propriul Său
sânge preţios. Să nu uităm, El nu mai este de carne, ci
fiinţă spirituală, şi în curând va schimba şi va glorifica
în calitate de membri şi comoştenitori ai Săi pe toţi
urmaşii Săi credincioşi.
Isus S-a prezentat casei iudaice în trei
calităţi: ca Mire (Ioan 3:29), ca Secerător (Ioan 4:35, 38)
şi ca Împărat (Mat. 21:5, 9, 4). Casei creştine i Se
prezintă în aceleaşi trei calităţi (2 Cor. 11:2; Apoc.
14:14, 15; 17:14). La casa ((B239)) iudaică a venit
ca Mire şi Secerător la începutul secerişului lor (începutul
misiunii Sale); şi chiar înainte de răstignire li S-a
prezentat ca Împărat, exercitând autoritate împărătească
prin pronunţarea judecăţii împotriva lor, prin lăsarea
pustie a casei lor şi prin actul tipic al curăţirii
templului lor (Luca 19:41-46; Marcu 11:15-17). Exact aşa a
fost şi în acest seceriş: prezenţa Domnului nostru ca Mire
şi Secerător a fost recunoscută în primii trei ani şi
jumătate, de la 1874 d. Cr. la 1878 d. Cr. De atunci a fost
arătat în mod accentuat că în 1878 d. Cr. sosise timpul când
judecata împărătească trebuia să înceapă de la casa lui
Dumnezeu. Aici se aplică Apocalipsa 14:14-20, şi Domnul
nostru este adus în scenă ca Secerător încoronat.
Anul 1878 d. Cr. fiind paralela asumării puterii şi
autorităţii Sale în tip, marchează clar timpul
asumării reale a puterii ca Împărat al împăraţilor de către
Domnul nostru prezent, spiritual, nevăzut -- timpul când Îşi
ia marea putere ca să domnească, care în profeţie este în
strânsă legătură cu învierea credincioşilor Săi şi cu
începutul strâmtorării şi mâniei peste popoare (Apoc. 11:17,
18). Aici, ca şi în tip, judecata începe cu biserica
nominală, prin condamnarea la nimicire a sistemelor
nominale (nu a poporului), care pe dinafară reprezintă
Biserica adevărată -- „trupul”. Aici la fel are loc
curăţirea adevăratului templu, adevăratei Biserici, trupul
lui Cristos -- clasa consacrată (1 Cor. 3:16; Apoc. 3:12).
Această clasă consacrată sau clasă templu din
biserica nominală este în legătură cu biserica nominală, ca
întreg, întocmai cum templul literal era în legătură cu
cetatea sfântă Ierusalim, ca întreg. După ce cetatea a fost
lepădată, templul a fost curăţat; la fel şi acum,
clasa templu trebuie să fie curăţată: orice gând egoist,
carnal, şi tot ce este lumesc vor trebui să fie scoase afară
pentru ca templul să fie curat, locuinţa Spiritului sfânt al
lui Dumnezeu -- templul viului Dumnezeu.
((B240))
Lucrarea specială de la 1878 d. Cr.
încoace a fost vestirea poruncii Împăratului: „Ieşiţi din
mijlocul ei [din Babilon], poporul Meu, ca să nu fiţi
părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei”
(Apoc. 18:4). „Plecaţi, plecaţi, ieşiţi de acolo! Nu vă
atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul ei!
Curăţiţi-vă, cei [preoţimea regală] care purtaţi vasele
Domnului.” Isa. 52:11.
Un alt punct important de asemănare care
însoţeşte prima şi a doua venire este sentimentul
predominant în legătură cu nevoia unui eliberator şi
impresia larg răspândită printre neamuri că într-un fel sau
altul eliberarea trebuie să vină curând -- ideile unora
chiar apropiindu-se de adevăr în această chestiune. Dar în
fiecare caz, numai puţini sunt în stare să recunoască pe
Eliberatorul şi să se înroleze sub steagul Lui în serviciul
adevărului. În secerişul iudaic mulţi au ieşit să întâmpine
pe Domnul când toţi oamenii „erau în aşteptarea” Lui (Luca
3:15), la vremea naşterii Sale, cu treizeci de ani înainte
de ungerea Sa ca Mesia la începutul slujirii Sale; şi la fel
a fost o aşteptare şi o mişcare corespunzătoare din partea
multora (numiţi ulterior adventişti), condusă mai cu seamă
de un frate baptist cu numele William Miller, în această
ţară (Statele Unite -- n. e.), şi de dl. Wolff şi de alţii
în Europa şi Asia. Aceasta a culminat în anul 1844 d. Cr.,
doar cu treizeci de ani înainte de 1874 d. Cr., când Cristos
Mirele şi Secerătorul a venit într-adevăr, după cum se arată
prin învăţătura Jubileului. În aceasta găsim încă o paralelă
izbitoare între aceste două veacuri în privinţa timpului,
căci aceşti treizeci de ani corespund exact celor treizeci
de ani de la naşterea pruncului Isus până la Mesia Unsul --
botezat şi prezentat ca Mire şi Secerător la vârsta de
treizeci de ani. Mat. 3:11; Ioan 3:29.
În ambele cazuri a fost o dezamăgire şi o
lâncezire timp de treizeci de ani, timp în care toţi au
adormit, şi în fiecare caz numai puţini s-au deşteptat la
timpul potrivit pentru a-şi da seama de prezenţa lui
Mesia. Marea masă a celor ((B241)) nominali din
ambele case n-au cunoscut timpul cercetării, fiindcă erau
îngreunaţi şi căldicei, neglijând porunca să ia seama şi să
vegheze. Astfel s-a împlinit prezicerea profetului: „El va
fi . . . o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere, pentru
amândouă casele lui Israel” (Isa. 8:14). Casa trupească s-a
poticnit fiindcă ei au golit de conţinut legea lui Dumnezeu,
dând atenţie tradiţiilor (Marcu 7:9, 13), şi astfel n-au
avut o concepţie potrivită despre felul şi obiectivul primei
veniri. Din acel motiv ei n-au fost pregătiţi să-L primească
în felul în care a venit şi astfel s-au poticnit în El şi în
lucrarea Lui de sacrificiu. Masa Israelului spiritual
nominal se poticneşte acum în aceeaşi stâncă şi pentru
acelaşi motiv. Ei sunt orbiţi de tradiţiile oamenilor şi de
prejudecăţi sectare care împiedică o iluminare cuvenită prin
Cuvântul lui Dumnezeu; prin urmare ei n-au o concepţie
potrivită despre felul sau obiectivul venirii a doua a
Domnului. Şi aici de asemenea, crucea lui Cristos, doctrina
răscumpărării, devine o probă pentru toţi. Merită de
asemenea să observăm cu grijă că nici una din cele două case
nu s-ar poticni sau n-ar cădea peste o stâncă ce n-ar fi
prezentă. Stânca este acum prezentă şi sistemele nominale se
poticnesc, cad şi se sfărâmă în bucăţi, în timp ce acum, ca
şi la prima venire, cei „cu adevărat israeliţi” recunosc
individual şi acceptă Stânca, şi urcând pe acest adevăr sunt
ridicaţi spiritual cu mult deasupra maselor care se
poticnesc şi o resping.
Cei care au ochii înţelegerii luminaţi nu
se poticnesc, ci urcând pe Stâncă, din perspectiva ei mai
înaltă văd mult mai limpede atât trecutul cât şi viitorul
planului divin -- unele lucruri care nu se pot exprima,
despre gloria viitoare a Bisericii şi despre ziua de
sărbătoare a pământului. Cei care-şi pun încrederea în
Domnul nu vor rămânea niciodată de ruşine.
Forţa deplină a acestui paralelism se
obţine numai dacă se observă că ciclurile Jubileului şi
Timpurile Neamurilor ((B242)) marchează perioadele
care corespund atât de exact cu acestea în paralelele
iudaice. Faptul că Veacul Iudeu şi Veacul Creştin sunt tip
şi antitip nu este o închipuire -- apostolii şi profeţii dau
mărturie în privinţa corespondenţei lor. Şi noi nu ne bazăm
numai pe paralele pentru a dovedi că lucrarea secerişului
Dispensaţiei Creştine este acum în progres; acest seceriş,
după cum am arătat deja, este marcat şi în alt mod -- atât
începutul cât şi sfârşitul lui. Ciclurile Jubileului
dovedesc că era timpul ca Domnul nostru Isus să fie prezent
şi să înceapă lucrarea de restabilire în toamna anului 1874
d. Cr., şi paralelismul la care ne-am referit mai sus arată
că data aceasta (1874) corespunde exact ungerii lui Isus ca
Mesia la începutul „secerişului” iudaic, la întâia venire.
„Timpurile Neamurilor” dovedesc că toate guvernele actuale
trebuie să fie răsturnate pe la sfârşitul anului 1915 d.
Cr.; şi paralelismul de mai sus arată că această perioadă
corespunde exact cu anul 70 d. Cr., an care a fost martor al
căderii complete a organizării statale iudaice. Având în
vedere toate acestea deci, o întrebare raţională ar fi: Oare
aceste corespondenţe de timp sunt numai întâmplătoare, sau
sunt prin aceeaşi orânduire divină care am văzut că a
aranjat şi celelalte afaceri ale casei trupeşti, ca umbre
ale realităţilor acestei dispensaţii?
Nu, ele nu sunt accidentale; fară
îndoială că Acelaşi Atotînţelept care ne-a învăţat prin
Cronologie că în 1872 d. Cr. s-au sfârşit şase mii de ani de
la crearea lui Adam şi că atunci a început a şaptea mie de
ani, Veacul Milenar, care ne-a învăţat prin ciclurile
Jubileului că Domnul va fi prezent şi în toamna anului 1874
d. Cr. vor începe Timpurile Restabilirii, şi care ne-a
arătat prin Timpurile Neamurilor că nu trebuie să aşteptăm
ca aceste lucruri să se facă în grabă, ci prin mijloace
aparent naturale într-o perioadă de patruzeci de ani, ne-a
dat, în aceste Dispensaţii Paralele marcate prin „dublul”
lui Israel, dovada care nu numai învaţă clar prezenţa
((B243)) Domnului, secerişul şi restabilirea (începând
cu favoarea faţă de Israelul trupesc), ci în acelaşi timp
oferă şi dovada corectitudinii celorlalte mărturii
profetice şi a Cronologiei. Căci, să se observe clar că dacă
Cronologia sau oricare din aceste perioade de timp ar fi
schimbate cu un singur an, frumuseţea şi forţa acestui
paralelism ar fi distruse. De pildă, dacă Cronologia ar fi
schimbată cu un an în plus sau în minus -- dacă am adăuga un
an, să zicem la perioada Împăraţilor sau a Judecătorilor,
sau dacă am scădea un an -- ar strica paralelismul. Dacă am
adăuga un an, ar face ca prima perioadă a lui Israel să aibă
o lungime de 1846 ani, iar dublul sau cealaltă jumătate a ei
ar fi astfel deplasată cu unan mai târziu, pe
când, dimpotrivă, printr-o astfel de schimbare a
Cronologiei, ciclurile Jubileului ar fi deplasate cu un an
mai devreme, adică în 1873 d. Cr., ceea ce ar face ca
cei 6000 de ani să se sfârşească în 1871 d. Cr., în timp ce
Timpurile Neamurilor n-ar fi afectate câtuşi de puţin. Cu
toţii putem vedea că armonia sau paralelismul ar fi astfel
în întregime distrus. Sau, dacă s-ar scădea un an din
calculul Cronologiei, confuzia ar fi tot atât de mare,
schimbările celor câteva perioade fiind în direcţie opusă.
Astfel aceste diferite profeţii ale timpului se întăresc una
pe alta, în timp ce paralelismul celor două dispensaţii
leagă strâns mărturia lor.
Cei care sunt familiari în oarecare
măsură cu calculele făcute de obicei de către „adventişti”
şi de către alţii cu privire la perioadele profetice etc.,
vor observa că această metodă de tratare a acestor subiecte
se deosebeşte mult de a lor. De obicei ei încearcă să facă
în aşa fel ca toate profeţiile să se termine la o anumită
fie martorele întregului program care în realitate va ocupa
o mie de ani -- venirea Domnului, învierea şi judecata
lumii. Iar aşteptarea lor cu privire la acele câteva momente
este că ((B244)) ele se vor încheia prin arderea
completă a lumii. Pentru a aprecia şi a accepta profeţiile
care indică diferitele date pentru diferiţii paşi din marele
plan al lui Dumnezeu, ei ar trebui să înţeleagă mai întâi
„Planul Veacurilor” şi felul adevărat al celei de-a doua
veniri a Domnului nostru. Dar marea majoritate sunt prea
orbiţi de teoriile şi prejudecăţile lor ca să facă acest
lucru. Încercările de a aplica profeţia la aşteptările lor
greşite i-au făcut adesea s-o deformeze, s-o întindă sau s-o
scurteze, după necesităţile cazului, în străduinţa de a face
ca toate profeţiile să se termine la o dată anume. Aceşti
prieteni ar trebui să se trezească în privinţa erorii lor în
această direcţie, căci aşteptările lor au dat greş una după
alta, în timp ce noi ştim şi ei ştiu că unele profeţii pe
care le-au folosit nu pot fi întinse în viitor, ci sunt în
trecut, iar acum le-au abandonat. Ele s-au împlinit, însă
diferit de felul cum aşteptau, iar ei nu ştiu acest lucru.
Dimpotrivă, profeţiile prezentate aici,
precum şi cele care sunt încă de examinat, sunt neforţate şi
nedeformate sau scurtate. Le prezentăm pur şi simplu aşa cum
le găsim în Cuvântul lui Dumnezeu; şi având aşteptări
corecte de la marele „Plan al Veacurilor” al lui Dumnezeu,
pentru cei care-l văd clar este uşor să observe cum
diferitele lanţuri profetice se potrivesc cu el şi îl
măsoară. Ele îl marchează, unele la un anumit punct
important, iar altele la altul; iar celor care văd atât,
acest paralelism al Dispensaţiilor Iudaică şi Creştină le
arată şi le dovedeşte în afara oricărei îndoieli rezonabile
corectitudinea tuturor celorlalte.
Expunerea perioadelor de timp din planul
lui Dumnezeu, dată în profeţii, este foarte asemănătoare cu
datele tehnice ale unui arhitect, iar paralelele
Dispensaţiei Iudaice se aseamănă cu desenele sale. Să
presupunem că am avea datele tehnice ale unui arhitect
pentru o casă, fără nici un fel de desene, şi că ar trebui
să ne aşezăm şi să facem un desen după datele lui, iar după
aceea am primi de la arhitect desenul său pentru viitoarea
clădire -- dacă compararea ((B245)) acestuia cu
desenul nostru, făcut după datele primite, ar arăta că toate
unghiurile şi măsurătorile sunt exact la fel, ar trebui să
fim încă o dată asiguraţi în privinţa înţelegerii noastre
corecte a datelor tehnice. La fel este şi aici: desenul,
tipul sau umbra Veacului Evanghelic dată nouă de Veacul
Iudeu, şi corespondenţa profeţiilor şi a evenimentelor cu
acele prefigurări, ne dau o asigurare cât se poate de
puternică în privinţa corectitudinii concluziilor noastre,
în timp ce umblăm încă „prin credinţă, nu prin vedere”.
Alte mărturii profetice care sunt încă de
examinat vor fi găsite şi ele în acord perfect cu aceste
paralele. Una dintre ele, Zilele din Daniel, arată o mare
binecuvântare pentru consacraţii care vor fi în viaţă la
1875 d. Cr. şi după aceea -- o binecuvântare fiind desigur
împlinită prin marea dezvăluire a adevărurilor Cuvântului
lui Dumnezeu de atunci încoace. Lăudat fie Cel care ne-a
chemat din întuneric la lumina Sa minunată!
Să ne amintim că secerişul iudaic, de
patruzeci de ani, s-a sfârşit în octombrie 69 d. Cr. şi
a fost urmat de completa răsturnare a acelei naţiuni; şi că
în mod asemănător cei patruzeci de ani ai secerişului
Veacului Evanghelic se vor sfârşi în octombrie 1914 d. Cr.,
şi, la fel, răsturnarea aşa-zisei „creştinătăţi” trebuie
aşteptată să-i urmeze imediat. „Într-un ceas” va veni
judecata asupra ei. Apoc. 18:10, 17, 19.
Îndreptăm atenţia cititorului asupra
următoarei Tabele de Corespondenţe care va răsplăti bine
studiul atent:
((B246))
„Amândouă casele lui Israel”
CORESPONDENŢELE
DISPENSAŢIILOR MOZAICĂ ŞI CREŞTINĂ
ISRAELUL DUPĂ TRUP
De la moartea lui Iacov până la cruce,
Perioada
de favoare a casei nominale a servitorilor, 1845 de ani,
urmată de Înălţarea puţinilor credincioşi şi,
prin respingere, necaz şi judecăţi peste ceilalţi.
O casă a servitorilor
1 Cor. 10:18; Rom. 9:7, 8; 4:16; Evr. 3:5
întemeiată pe cei 12 fii ai lui Iacov
1 Împ. 18:31
O împărăţie şi preoţime, un popor sfânt
Exod. 19:6
Aaron, marele preot trupesc
Evr. 9:7
Circumcizia cărnii
Rom. 2:28, 29
Legea păcatului şi a morţii
Rom. 8:2
Promisiuni pământeşti
Gen. 13:14-17; Fapt. 7:2-5
În captivitatea Babilonului literal
2 Cron. 36:20
Lungimea favorii 1845 ani, de la moartea lui Iacov
până la respingerea lui israel şi începutul
Israelului spiritual, 33 d. Cr.
-------
Sistemul nominal a fost lepădat, 33 d. Cr.
Mat. 23:38
37 ani În cădere, până la 70 d. Cr.
sfârşitul veacului, un seceriş de 40 ani
Luca 10:2, 16
Prezenţa lui Cristos în trup ca Secerător
Ioan 4:35-38
Prezenţa Domnului nostru şi caracterul de sacrificiu
al morţii Sale, piatra de poticnire
ISRAELUL DUPĂ SPIRIT
De la moartea lui Isus până la 1878 d.
Cr., perioada
de favoare a casei nominale a fiilor, 1845 de ani,
urmată de înălţarea puţinilor credincioşi
şi, prin respingere, necaz şi judecăţi peste ceilalţi.
O casă a fiilor
Gal. 4:5, 6, 7, 30, 31; 6:15, 16; Ioan 1:12; Rom. 8:15
Întemeiată pe cei 12 apostoli
Apoc. 21:14
O preoţime împărătească, un neam sfânt
1 Pet. 2:5, 9
Isus, Marele Preot spiritual
Evr. 9:11
Circumcizia inimii
Rom. 2:28, 29
Legea spiritului de viaţă în Cristos Isus
Rom. 8:2
Promisiuni mai bune
Evr. 9:23; 11:40
În captivitatea Babilonului mistic
Apoc. 17:5; 18:4
Lungimea favorii 1845 ani, de la moartea lui Isus
până la începutul domniei lui Cristos
şi respingerea Babilonului, 1878 d. Cr.
____
Sistemul nominal a fost vărsat din gură, 1878 d. Cr.
Apoc. 3:16
37 ani în cădere până la 1915 d. Cr.
sfârşitul veacului, un seceriş de 40 ani*
Mat. 13:24-30, 36-43
Prezenţa spirituală a lui Cristos ca Secerător
Apoc. 14:14, 15
Prezenţa Domnului nostru îi caracterul de sacrificiu
al morţii Sale, piatra de poticnire
„El va fi o piatră de poticnire, o stâncă
de cădere
pentru amândouă casele lui Israel [nominale]” Isa. 8:14
((B247))
EI N-AU CUNOSCUT TIMPUL CERCETĂRII LOR
Luca 19:44; Mat. 24:38, 39
DOMNUL NOSTRU PREZENTAT ÎN TREI CALITĂŢI
--
CA MIRE, SECERĂTOR ŞI ÎMPĂRAT
O mişcare adventistă pe timpul naşterii
lui Isus, 30 de ani înaintea venirii
şi ungerii Sale ca Mesia la botez
Mat. 2:1-16; Fapt. 10:37,38
Prezenţa reală a Domnului, ca Mire
şi Secerător -- Octombrie 29 d. Cr.
Puterea şi titlul de împărat asumate cu trei ani
şi jumătate mai târziu-- 33 d. Cr.
O mişcare adventistă în 1844, cu 30 de ani
înaintea timpului real al Prezenţei Sale
pentru a trezi şi încerca Biserica
Mat. 25:1
Prezenţa reală a Domnului, ca Mire
şi Secerător -- Octombrie 1874 d. Cr.
Puterea şi titlul de împărat asumate cu 3
ani şi jumătate mai târziu -- 1878 d. Cr.
PRIMA LUCRARE A ÎMPĂRATULUI, JUDECATA
Casa nominală iudaică respinsă; templul
literal
curăţat -- Mat. 20:18; 21:5-15; 23:37; 24:2
întreaga nimicire a statului iudeu îndeplinită
în 37 ani după ce au fost lepădaţi -- sau
în 40 de ani de la începutul secerişului
-- 70 d. Cr.
Casa nominală creştină respinsă; templul
spiritual
curăţat -- 1 Pet. 4:17; Apoc. 3:16; Mal. 3:2
întreaga nimicire a creştinătăţii nominale îndeplinită
în 37 ani după ce a fost lepădată-- sau
în 40 de ani de la începutul secerişului
-- 1915 d. Cr.*