Volumul 1 *August 2010 * Numărul 1
"Dar Cei nouă unde sunt?"
Atribuirea şi aplicarea drepturilor de viaţă umană ale Domnului nostru
Tâlharul de pe cruce - Astăzi
Cheile împărăţiei - Petru

 „DAR CEI NOUĂ UNDE SUNT?”

Luca 17:11-19 „Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?”

Esenţa lecţiei noastre pentru astăzi este recunoştinţa. Este o trăsătură de caracter foarte raţională şi adesea se află chiar şi la creaţia animală. Este imposibil să ne imaginăm o fiinţă umană perfectă sau un înger, care să fie plăcuţi lui Dumnezeu fără această calitate. Aproape am putea spune că gradul acceptării noastre de către Dumnezeu este măsurat prin recunoştinţa noastră. Ea duce la ascultarea de legile şi reglementările divine, fie că ele sunt înţelese fie că nu. Ea duce la osteneală sacrificatoare de sine în serviciul lui Dumnezeu, şi potrivit unui aranjament divin în mod automat are binecuvântarea lui.

Lecţia noastră ne spune că Mântuitorul Se apropia de Ierusalim pe drumul Samariei şi Galileii. Se presupune că aceasta era ultima Sa călătorie la Ierusalim, care s-a sfârşit în moarte. Faima Sa se răspândise departe; şi zece leproşi care stăteau pe marginea drumului au auzit că Isus din Nazaret trecea pe acolo. Imediat L-au strigat cât de tare le-a permis şoapta lor aspră din cauza bolii. De obicei ei cereau bani; dar în acest caz a fost: „Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!”

Leproşii sunt o clasă de oameni care trebuie compătimiţi. Boala lor a fost de multă vreme considerată incurabilă şi ca atare este folosită în Biblie în mod simbolic pentru a reprezenta păcatul. Este o afecţiune care pare să strice sângele. Articulaţiile se deformează, se descompun şi se desfac. Sub reglementările care predominau pe timpul lecţiei noastre, leproşilor le era interzis să intre în cetăţi, sub pedeapsa cu treizeci şi nouă de lovituri de nuia. Ei nu aveau nici un mijloc de trai şi erau întotdeauna dependenţi de mila prietenilor sau a publicului. Nici nu li se permitea să se apropie de alţii sub 45 de metri, de teama contaminării. Moartea lor era o moarte pe picioare.

Cei zece menţionaţi în această lecţie erau uniţi prin necazul lor comun care ignora barierele de neam între evrei şi samariteni. Ca răspuns la strigătul lor după ajutor, Isus, deşi plin de compasiune, a părut să trateze cererea lor cu răceală. El le-a spus numai: „Duceţi-vă, arătaţivă preoţilor!” Potrivit aranjamentului lui Dumnezeu cu evreii sub Legământul Legii, ei nu trebuiau să aibă alte boli decât dacă acestea veneau din pricina păcatelor; şi preoţii trebuiau să judece în legătură cu cazurile de lepră, hotărând dacă boala era întradevăr lepră etc., sau nu. Îndrumarea Domnului nostru ca leproşii să meargă şi să se arate preoţilor implica o vindecare, şi sugera că până ajungeau la preot erau gata să fie declaraţi curaţi.

Leproşii trebuie să fi avut o cunoştinţă considerabilă despre puterea lui Isus şi trebuie să fi avut mare credinţă; căci în loc să strige după vindecare instantanee, ei I-au urmat îndrumarea şi au pornit spre preot ca să-i examineze. Fără îndoială ei sperau că până vor ajunge la el vor fi bine şi vor primi o aprobare de sănătate. Au mers doar o mică distanţă până când au constatat că sunt vindecaţi. Ne putem bine imagina cu ce bucurie s-au grăbit să obţină aprobarea preotului pentru a se întoarce la familiile lor, la afacerile lor etc. Desigur că aproape au alergat simţind voioşia sângelui curăţat. Dar unul dintre ei a încetinit şi apoi sa întors din drum; probabil că ceilalţi în bucuria lor mare n-au observat aceasta. S-a întors şi a căzut la picioarele lui Isus mulţumindu-I. El era o inimă recunoscătoare şi nu ne putem îndoi că în cele din urmă va primi o binecuvântare, chiar dacă n-a primit-o atunci, căci era samaritean, înstrăinat, străin de naţiunea lui Israel.

Altă fărâmă

În acest caz vindecarea a fost o „fărâmă de la masa copiilor”; căci bogatul nu murise încă — favoarea lui Dumnezeu nu se depărtase de la Israel. Isus nu rostise încă cuvintele fatale „Vi se lasă casa pustie”. Nu, favoarea pentru Israel a continuat încă trei ani şi jumătate după ce Casa le-a fost lăsată pustie — favoarea individuală. Au trecut trei ani şi jumătate de la moartea lui Isus înainte ca favoarea individuală pentru evrei să se termine într-o astfel de măsură încât să permită ca Evanghelia să meargă la neamuri — Corneliu fiind primul care a fost acceptat la părtăşie cu Dumnezeu. Fapt. 10.

Dacă cel care s-a întors ar fi fost evreu şi nu samaritean, fără îndoială că ar fi fost invitat de Isus să devină unul dintre urmaşii Săi — „Vino, ia-ţi crucea şi umează-Mă”. Dar fiindcă a fost samaritean, Isus doar i-a spus: „Scoală-te şi dute. Credinţa ta te-a mântuit”. Nu ne putem însă îndoi că providenţa Domnului l-a urmărit pe acest samaritean recunoscător; şi că atunci când a venit timpul pentru deschiderea uşii la neamuri, el a fost printre cei care au primit cu bucurie mesajul şi a făcut o consacrare ca să devină moştenitor al lui Dumnezeu şi comoştenitor cu Isus Cristos Domnul nostru în moştenirea cerească.

Nu trebuie să înţelegem că aceste cuvinte ale Domnului nostru „Credinţa ta te-a mântuit” au însemnat că credinţa omului aparte de Puterea divină a fost aceea care l-a vindecat, ci mai degrabă a fost folosirea Puterii divine de către Învăţătorul în legătură cu credinţa individului. Puterea lui Dumnezeu şi credinţa omului au cooperat pentru vindecare. Ele au făcut acelaşi lucru şi pentru ceilalţi nouă care au fost vindecaţi. Şi ei au avut credinţă şi au fost vindecaţi; şi ca evrei sub Legământul Legii, ei aveau mai mult temei să ceară iertarea şi vindecarea decât samariteanul.

Zece vindecaţi — unde sunt cei nouă?

Isus a atras atenţia publică asupra faptului că zece au fost vindecaţi, dar că numai unul s-a întors să dea slavă lui Dumnezeu. Este adevărat, El nu le-a cerut să se întoarcă, să aducă laudă şi să recunoască Puterea divină care a lucrat prin El! Este adevărat, ei au făcut ceea ce le-a spus El să facă — au mers şi s-au arătat preotului — şi nu mai mult; mergând apoi la treburile lor.

De ce nu S-a târguit cu ei înainte de a-i vindeca, zicând, dacă vă voi vindeca vă veţi consacra viaţa şi veţi fi ucenicii Mei? Fără îndoială că ei ar fi fost de acord cu acest aranjament. Cine n-ar fi de acord cu orice condiţii ca să fie scăpat de o boală atât de dezgustătoare şi incurabilă? De ce n-a folosit Isus această metodă de a creşte numărul ucenicilor? Fără înoială că răspunsul trebuie să fie că El urma spiritul procedurilor Tatălui, pe care El le-a exprimat în cuvintele: „Tatăl caută astfel de închinători care I se închină în duh şi în adevăr”. După cum Tatăl nu caută pe alţii decât pe aceştia, tot aşa nici Fiul nu caută pe alţii.

În această privinţă, propovăduirea lui Isus şi a apostolilor este în contrast puternic cu propovăduirea evangheliştilor, a promotorilor mişcării de reînsufleţire etc. Isus sau apostolii nau îndemnat niciodată pe oamenii lumeşti să devină ucenicii lui Cristos. Ei doar au propovăduit sau vestit anumite fapte mari şi au acceptat pe aceia care au venit sub acel fel de propovăduire, influenţaţi de marile fapte prezentate. Ei au argumentat despre păcat, despre dreptate şi despre un timp viitor al deciziei sau judecăţii, lăsând chestiunea pe seama conştiinţei individuale. Ei au declarat că aceia care părăsesc păcatul şi se întorc la Dumnezeu pot avea iertarea şi împăcarea prin meritul sângelui lui Cristos. Ei au spus despre o Chemare de Sus sau Cerească pentru toţi acei pocăiţi care îşi vor consacra viaţa în întregime serviciului lui Dumnezeu, Adevărului şi dreptăţii, dispuşi să îndure greutatea ca buni soldaţi.

Ne amintim că într-o împrejurare se pare că Isus a mustrat chiar un spirit de entuziasm care ar putea să înceţoşeze judecata rece zicând: „Cine ... nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor” (Luca 14:28). Lui Dumnezeu I-a plăcut ca prin propovăduirea Adevărului să cheme o clasă pe care El o doreşte să fie comoştenitori cu Fiul Său. Ei nu trebuie să fie aduşi în familia lui Dumnezeu prin rugăciuni sau prin emoţii, ci prin declararea termenilor şi condiţiilor divine. Pentru aceştia care acceptă harul lui Dumnezeu merge mesajul urgent să nu-l primească în zadar; ca, după ce au pus mâna pe plug, să nu se uite în urmă; ca, după ce s-au înrolat ca buni soldaţi ai Crucii, să îndure greutatea, să se bucure de privilegiul serviciului şi sacrificiului.

Ceea ce vrem să demonstrăm este că potrivit Bibliei, Isus şi apostolii Săi n-au făcut niciodată încercări să obţină recruţi pentru armata Domnului printr-un proces de „hip-hip-ura”. Prin aceasta nu criticăm pe nimeni, ci atragem numai atenţia asupra faptelor care au mult de-a face cu conducerea poporului lui Dumnezeu care caută să cunoască şi să facă voia Lui.

Alte zeci, sute, mii

Să privim întâmplarea din lecţia noastră simbolic. Leproşii să reprezinte pe păcătoşi care, ajungând să-şi dea seama că sunt necuraţi, strigă către Domnul să fie curăţaţi, recunoscând astfel prin implicaţie măreţia şi puterea Lui ca Fiul lui Dumnezeu, singurul prin care este iertarea păcatului, şi declarând astfel prin implicaţie că doresc să fie urmaşii Lui, ucenicii Lui, convinşi că păcatul este dăunător şi hotărâţi să umble după aceea în urmele Domnului, luptând împotriva păcatului din ei înşişi şi de peste tot. Câţi din zecile, sutele şi miile, ale căror devotare şi credinţă au fost acceptate de Domnul — câţi dintre aceia pe care i-a vindecat, i-a iertat şi i-a primit potrivit declaraţiei lor de ucenicie — au devenit de fapt urmaşii Săi adevăraţi?

Câţi din aceia care au declarat Domnului nefericirea lor, dorinţa de iertare a păcatelor şi Iau promis recunoştinţă şi devotare Lui pentru toată viaţa, pentru a-I avea favoarea, şi-au uitat privilegiile; şi după ce au primit binecuvântarea au plecat, unul la pământul lui, altul la negustoria lui, altul la plăcere, altul la formalism! Ce puţini şi-au amintit rugăciunile lor pentru mila Domnului, hotărârile lor în privinţa a ceea ce vor face dacă li se va răspunde la rugăciune!

Trebuie o reînsufleţire

Printre mulţi creştini este în creştere ideea că astăzi trăim într-un timp de încercare crucială în privinţa celor care au făcut un legământ cu Dumnezeu. Ei cred că ne apropiem de timpul când Biserica, Corpul lui Cristos, va fi primită de Domnul prin schimbarea Învierii pentru a fi Mireasa Sa. Cum a scris apostolul: „Toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi”; căci „nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu”. Chemarea acestui Veac Evanghelic a fost pentru ai găsi pe aceştia care vor constitui clasa Miresei, asociaţii lui Isus în Împărăţia Sa.

Isus a spus despre evrei, într-un timp de necaz, la sfârşitul Veacului lor: „Ei n-au cunoscut timpul cercetării lor”. Numai relativ puţini au fost în starea inimii de apropiere de Dumnezeu, care le-a permis să înţeleagă caracterul timpurilor în care trăiau şi schimbarea care era în desfăşurare. Ideea este că acum este asupra noastră o schimbare asemănătoare, care este discernută de cei cărora li s-au deschis ochii înţelegerii.

Samariteanul din lecţia noastră pare să reprezinte o clasă de urmaşi ai Domnului recunoscători, care caută să-I dea slavă în cuvintele, gândurile şi faptele lor, în timp ce majoritatea celor care în mod asemănător au primit favoarea Sa sunt dispuşi să urmeze ambiţiile şi plăcerile vieţii actuale. Neglijând să meargă pe cărarea pe care a călcat Învăţătorul, ei nu vor ajunge la slava, cinstea şi nemurirea la care a ajuns El şi la care a chemat această clasă. Pentru ei trebuie să fie un loc mai jos. Peste puţin, potrivit Bibliei, gloriile Împărăţiei vor fi descoperite unei lumi uimite, dar gloriile stării actuale de lucruri vor dispărea.

Adevărata Înţelepciune care vine de Sus a fost manifestată de Mântuitorul nostru, care nu Şi-a socotit dragă viaţa, care de bună voie S-a lipsit de un nume bun ca să poată face voia Tatălui şi care acum este mult înălţat ca răsplată. Sf. Pavel a exprimat aceeaşi idee spunând că el a socotit toate lucrurile ca pierdere şi gunoi pentru a putea câştiga un loc în Corpul lui Cristos — Biserica în slavă dincolo de văl. Cât de mari vor fi binecuvântările Împărăţiei Milenare pentru lume, binecuvântările pe care le va avea Biserica le vor depăşi cu mult.

Întrebări Interesante

TÎLHARUL DE PE CRUCE—Astăzi

Întrebare  Asigurarea făcută de Domnul nostru pentru tîlhar a fost, "Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23:43). Care este înţelesul acestei afirmaţii?

Răspuns—Noi răspundem că această afirmaţie este în general greşit înţeleasă. Luaţi împrejurarea în întregime şi clarificaţi-o în minte. Acolo erau doi tîlhari, cîte unul de fiecare parte a Domnului. El a fost răstignit, şi ei de asemenea. Unul îl ponegrea zicînd, "De ce nu te mîntuieşti pe tine şi să ne mîntuieşti şi pe noi? Dacă eşti ceea ce pretinzi, ceva mai mult decît o fiinţă umană, de ce nu demonstrezi aceasta şi să te mîntuieşti, coboară de pe cruce şi mîntuieşte-ne şi pe noi; arată-ţi puterea". El spunea acestea într-un mod batjocoritor, în derîdere. Celălalt tîlhar i-a Răspuns zicînd, "Cît de nepotrivit că procedezi şi vorbeşti aşa! Ştii că noi ne aflăm aici pe drept. Noi suferim pedeapsa cuvenită pentru păcatele noastre; aceasta este pedeapsa noastră; dar aici între noi este un biet om care n-a greşit cu nimic şi el suferă pe nedrept, şi în loc să-l batjocorim, noi trebuie să-i vorbim cuvinte de mîngîire. Şi eu îi voi vorbi chiar acum."

Apoi întorcîndu-se spre Isus el a spus, (parafrazat), "Te cunosc; eşti un mare personaj; am fost în apropierea Ta înainte şi am auzit multe noaptea trecută şi în această dimineaţă, căci am fost în apropiere cînd a avut loc judecata Ta, şi am auzit pe acei mincinoşi aducînd mărturii false împotriva Ta şi am compătimit cu Tine tot timpul. Am ştiut că nu ai un caracter rău, şi tocmai i-am Răspuns celuilalt tîlhar şi Tu ai auzit ce i-am spus. Acum, eu nu ştiu ce este cu pretenţia ta de a fi Împărat, dar eşti o persoană destul de importantă dacă pretinzi că eşti Împărat. Dacă eşti Împărat, şi după ce ajungi în funcţia Ta de Împărat şi vei avea împărăţia Ta, atunci aminteşte-Ţi de acest biet tîlhar şi fă ceva pentru mine, bine?" Isus a spus, "Voi face ceva pentru tine cînd voi veni în împărăţia Mea; vei primi o binecuvîntare". A venit Isus în împărăţia Sa în acea zi? Nu; El încă n-a venit în împărăţia Sa; sunt mai mult de 1800 de ani şi noi încă ne mai rugăm, "Vie împărăţia Ta". Nu este oare adevărat? Desigur că este. L-a înşelat El pe tîlhar? A spus El, Mă duc în împărăţia Mea azi? Nu. Totuşi, ce a cerut tîlharul? El a spus, "Doamne adu-Ţi aminte de mine cînd o să vii în împărăţia Ta". Şi ce a spus Isus? Isus a spus în greceşte, "Amin" — aşa să fie. Să fie cum ai cerut, adică: să-Mi aduc aminte de tine cînd voi veni în împărăţia Mea. Voi fi acolo; şi Îmi voi aminti de tine cînd voi veni în împărăţia Mea." Şi eu sunt sigur că va face aceasta. Dar ce este cu "astăzi"? Aceasta a fost pusă în felul următor: "Adevărat îţi spun astăzi" — astăzi cînd pare ca şi cum n-aş avea împărăţie, astăzi cînd pare ca şi cum eu aş fi un blasfemiator împotriva marelui Creator, astăzi cînd pare ca şi cum n-aş avea nici un prieten nici pe pămînt nici în cer, astăzi cînd eu par a fi cea mai săracă fiinţă din lume — totuşi, îţi spun astăzi, "Vei fi cu Mine în rai".

CHEILE ÎMPĂRĂŢIEI – Petru

Cum să înţelegem că Domnul i-a cheile Împărăţiei lui Petru din Matei 16:19: “ Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor”

Cheia în mod practic foloseşte ca modalitate de a intra într-o încăpere, în casă. Domnul Isus ne-a invitat pe toţi în casa lui, să îl urmăm pe El: Matei 11:28  “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” Fiindca era necesar ca Domnul Isus să moară pe cruce şi să se ducă la Tatăl înainte ca Spiritul Sfânt să vină peste oameni, Domnul Isus a vrut să încredinţeze cuiva care prin gura lui oamenii să audă Evanghelia: Ioan 16:7  “Totuş, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, mângîietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite.” Fiindcă Apostolul Petru a fost mereu zelos pentru Domnul şi mereu dorea să fie cu el, chiar şi când Domnul Isus a mers să fie singur pe munte, Petru a mers cu el, Domnul i-a încredinţat lui Petru ca după ce el va fi înălţat la Dumnezeu, El va fi acel care va deschide calea Domnului pentru urmaşii Lui. Fiindcă scriptura spune de mai multe chei, mai multe de una, vedem din scripturi că Petru a fost acel care a folosit cheia adevărului în două ocazii importante:

1.    El s-a sculat şi a luat cuvântul la Cincizecime, atunci când a venit spiritul sfânt peste iudeii care erau în camera de sus: Fapte 2:14: “ Atunci Petru s-a sculat în picioare cu cei unsprezece, a ridicat glasul, şi le-a zis: „Bărbaţi Iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta, şi ascultaţi cuvintele mele!” Deci aici îl vedem pe Petru care Cu ajutorul Spiritului Sfânt vorbeşte iudeilor despre calea Domnului.

2.     După cum ştim nimeni dintre neamuri nu primise Spiritul Sfânt până când Petru primeşte o vedenie referitor multe feluri de mâncare şi apoi foloseşte a doua cheie.  Aceasta  o vedem atunci când Petru merge la primul convertit dintre Neamuri – la Cornelius. – Fapte Cap 10. Aceasta este sumarizat apoi în Fapte 15:7:  “După ce s-a făcut multă vorbă, s-a sculat Petru şi le-a zis: „Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi, ca, prin gura mea, Neamurile să audă cuvântul Evangheliei, şi să creadă.”

ATRIBUIREA ŞI APLICAREA DREPTURILOR DE VIAŢĂ UMANĂ ALE DOMNULUI NOSTRU

1 Timotei 2:5,6: “Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită”

Se pare că multora din poporul lui Dumnezeu le este greu să înţeleagă exact ce înseamnă expresia „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. Aceştia întreabă: Dacă Domnul nostru Isus Şi-a dat viaţa Sa umană ca Răscumpărare pentru Adam şi rasa lui, de unde mai are El acum vreun drept la viaţă umană pe care să-l dea ca îndreptăţire celor care acceptă favoarea Sa, având în vedere faptul că citim: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică”? Ioan 3:36.

Pentru a aprecia răspunsul la această întrebare, trebuie să înţelegem că darea Răscumpărării are diferite caracteristici. Mai întâi de toate, consacrarea Domnului nostru la vârsta de treizeci de ani, pe care a simbolizat-o prin botezul în apă, reprezintă renunţarea, predarea vieţii Sale lui Dumnezeu. Viaţa pe care a predat-o a fost o viaţă umană perfectă, o viaţă la care El a avut drept deplin. Sf. Pavel ne spune că El a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Domnul nostru n-a fost un membru al rasei adamice în sens direct — în sensul de a-Şi fi primit viaţa de la un tată pământesc; de aceea viaţa Sa n-a fost o viaţă condamnată, ca aceea a restului omenirii. N-a fost nevoie de nimic mai mult. El a predat echivalentul deplin al vieţii şi perfecţiunii lui Adam. Dar El nu Şi-a predat viaţa lui Adam, ci numai a pus-o în mâinile Tatălui fără a o da cuiva.

În timpul celor trei ani şi jumătate ai misiunii Sale, Răscumpărătorul nostru Şi-a dat viaţa. El a încheiat acea lucrare la Calvar, unde a spus: „S-a sfârşit!” Acolo El Şi-a încheiat Botezul în moarte; El a continuat predarea de Sine până la sfârşit. Dar El n-a făcut încă nici o aplicare a acestei vieţi umane pentru Adam şi pentru rasa lui. El a pus-o numai în mâinile Tatălui. A fost o viaţă care nu fusese pierdută, care nu fusese ipotecată, pe care nu fusese pus un embargo. El doar Şi-a predat viaţa în armonie cu planul Tatălui. Luca 23:46.

Drept la viaţă pe două planuri

Când Tatăl L-a înviat a treia zi, El L-a făcut pe Isus o fiinţă spirituală. El a fost dat la moarte în trup şi a fost înviat spirit — înviat în spirit (1 Pet. 3:18 — Diaglott). Acesta înviat de natură nouă a primit această viaţă nouă ca răsplată pentru ascultarea Sa în faptul că a permis ca viaţa Sa umană să-I fie luată. Dar El nu-Şi pierduse dreptul la viaţa pământească; prin urmare, ca Nouă Creatură El Şi-a păstrat acest drept la viaţa umană perfectă. Tot ce aparţinea unei vieţi perfecte I-a aparţinut şi Lui. El le-a permis iudeilor să-I ia viaţa, dar El nici n-a predat nici n-a pierdut dreptul Său la viaţă. Deci, când a fost înviat la viaţă de către Tatăl, El a avut nu numai dreptul la natura spirituală, ci şi dreptul la natura pământească — nu înseamnă însă că ar avea nevoie de acest drept; pentru că oricine are natura divină, acesta nu are nevoie, nici nu doreşte natura pământească. Dreptul specific pe care El l-a avut a fost dreptul de a da, de a acorda larg viaţă umană lui Adam şi rasei sale — însuşi scopul pe care l-a avut în minte când a venit în lume.

Deci, când Domnul Isus a înviat dintre morţi şi S-a înălţat la cer cu patruzeci de zile mai târziu, El Şi-a păstrat toate drepturile pe care le-a avut vreodată. El a avut dreptul la viaţă umană, pentru că nu l-a pierdut niciodată; a avut de asemenea natura divină, răsplata ascultării Sale — un drept superior, o natură superioară. Dar când S-a înălţat la cer, El n-a aplicat meritul sacrificiului Său pentru omenire; altfel lumea întreagă n-ar mai zăcea acum în Cel Rău (1 Ioan 5:19 — Diaglott). Dacă Răscumpărătorul nostru ar fi aplicat meritul Său pentru lume când S-a înălţat, El ar fi ridicat păcatul lumii; dar n-a făcut aceasta. Scripturile ne spun că numai Biserica a scăpat de condamnarea care zace asupra lumii (Rom. 8:1). Evident deci, lumea zace încă în Cel Rău. Singurii care au scăpat de această condamnare sunt cei care au acceptat aranjamentul acestui Veac Evanghelic. Nimeni altcineva cu excepţia clasei consacrate n-a primit merit şi îndreptăţire de la Cristos.

Restabilirea atribuită Bisericii

Cum, deci, aplică Domnul nostru meritul Său Bisericii? Noi răspundem: Nu în mod direct. Dacă El ar fi să aplice meritul Său în mod direct, i-ar fi dat Bisericii viaţă umană, perfecţiune umană. Dumnezeu are ceva mai bun pentru Biserică — şi anume, ca Biserica să poată ajunge la aceeaşi natură divină la care a ajuns Isus. Biserica ajunge la aceasta prin umblarea în urmele lui Isus. Aceasta înseamnă că aşa cum El Şi-a sacrificat viaţa umană şi Şi-a depus drepturile pământeşti potrivit voinţei Tatălui, tot aşa, toţi cei care vor deveni membri ai clasei Miresei Sale trebuie să facă acelaşi lucru, trebuie să-şi predea viaţa pământească, pentru a fi asociaţi cu El. Numai dacă suferim cu El, vom şi domni împreună cu El. 2 Tim. 2:11,12.

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Mat. 16:24). Apoi: „Unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu” (Ioan 12:26). Oricine va face aşa în timpul acestui Veac Evanghelic, va ajunge la aceeaşi natură divină, la aceeaşi glorie, la aceeaşi nemurire — diferenţa fiind aceea că Domnul nostru va fi întotdeauna Capul tuturor, Conducătorul Bisericii, care este trupul Său, şi că ei, fiecare în parte, vor fi întotdeauna membrele Sale, Biserica în Glorie.

Se ridică atunci întrebarea: Dacă a fost necesar ca Isus să fie curat, sfânt, cum ar putea Biserica să fie acceptabilă Tatălui, când membrii ei sunt dintr-o natură umană depravată? Răspunsul Bibliei este că acestei clase care devin ucenicii Lui, Isus le atribuie meritul sacrificiului Său în măsura în care să le acopere neajunsurile, imperfecţiunile. Noi trebuie să facem o diferenţă între a da şi a atribui. El va da meritul Său lumii în curând. Dar acum îl atribuie Bisericii.

Prin acest termen, atribuire, se înţelege că, dacă Biserica ar rămâne de natură pământească la fel ca lumea, ei ar avea în curând dreptul, la fel ca lumea, să iasă din degradare la perfecţiune umană. Isus a asigurat prin moartea Sa privilegiul de a da toate aceste drepturi Bisericii, precum şi restului rasei lui Adam. Dar această clasă, Biserica, renunţă la toate aceste drepturi la perfecţiune umană. Când ne-am consacrat lui Dumnezeu, am renunţat la dreptul nostru de a deveni moştenitori ai pământului şi ai lucrurilor pământeşti; am renunţat la toate drepturile noastre doar în sensul că le-am predat. Prin credinţă, noi credem că Isus ne-ar fi dat la timpul potrivit acele binecuvântări ale Restabilirii la fel ca şi întregii omeniri. Prin credinţă, noi acceptăm acele binecuvântări şi prin credinţă le predăm. Singurul lucru rămas să-l facă Biserica este să-şi predea viaţa pământească. Poate că unii au mai multă vitalitate, iar alţii mai puţină; poate că unii au mai mulţi talanţi, iar alţii mai puţini; poate că unii au mai mulţi ani, iar alţii mai puţini; dar ceea ce are fiecare, la aceea trebuie să renunţe, să predea.

Aşa deci, la consacrare clasa Bisericii îşi predă în mod voluntar natura pământească. Ei predau toate drepturile pământeşti pe care le au în prezent şi de asemenea acele drepturi pe care le-ar fi avut dacă ar fi rămas parte integrantă din lume. Isus nu dă Bisericii în prezent nici o parte din sacrificiul Răscumpărării, ci numai le atribuie, le socoteşte acea parte pe care ei ar fi putut s-o aibă dacă ar fi rămas parte din lume.

Când Isus a murit, El n-a plătit o răscumpărare ca şi compensaţie pentru Adam. Când Isus a fost înviat din morţi, El nu plătise o răscumpărare; şi când S-a înălţat la Tatăl, El n-a plătit o răscumpărare pentru lume. Ci El a depus în mâinile Tatălui meritul sacrificiului Său. El a atribuit din acest merit de-a lungul întregului Veac Evanghelic numai Bisericii, dar acum aproape a sfârşit această atribuire Bisericii, şi lucrarea de dăruire a Restabilirii lumii este aproape să înceapă; şi înainte ca aceasta să înceapă, meritul atribuit (împrumutat) Bisericii trebuie să fie plătit efectiv Dreptăţii Divine ca bază pentru Restabilirea umană.

Lucrarea Veacului Evanghelic simbolizată

În Ziua Ispăşirii evreiască, Marele Preot, mai întâi de toate, junghia viţelul. Acel viţel L-a reprezentat pe Domnul nostru Isus, omul perfect, iar preotul L-a reprezentat pe Domnul nostru, Noua Creatură. Astfel El a simbolizat consacrarea naturii umane şi de asemenea starea Noii Creaturi, încă în trup de carne, simbolizată de către preot în Sfânta.

Domnul nostru a fost în această stare a Sfintei în timpul celor trei ani şi jumătate ai misiunii Sale. În timpul acela El a avut privilegiile Altarului de Aur, ale luminii Sfeşnicului de Aur (reprezentând lumina Adevărului lui Dumnezeu) şi ale binecuvântărilor reprezentate prin Masa pentru Punerea Pâinii Înainte (hrana spirituală). La sfârşitul celor trei ani şi jumătate, după ce a sfârşit lucrarea de sacrificare de Sine, după ce a terminat arderea tămâii antitipice, El a trecut pe sub al Doilea Văl.

În a treia zi Domnul nostru a fost înviat de cealaltă parte a celui de al Doilea Văl — pe plan spiritual — pe deplin desăvârşit ca Nouă Creatură, nemaifiind om în nici un sens al cuvântului. El putea să meargă şi să vină ca vântul. El a rămas cu ucenicii Săi ca să-i convingă că nu mai era om — mergând şi venind ca vântul şi arătându-Se în diferite forme corporale. Apoi, când S-a înălţat la cer, în calitate de cel mai Mare Preot antitipic, El a luat cu Sine sângele. Sângele reprezintă viaţa jertfei. El S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu şi acolo a stropit cu sânge Capacul Ispăşirii. Această stropire cu sânge pe Capacul Ispăşirii a fost cu scopul de a face ispăşire pentru o clasă anumită. Această ispăşire noi vedem că a fost făcută numai pentru preoţi şi leviţi — nu pentru lume. Leviticul 16:6.

După ce Marele Preot a făcut ispăşirea pentru preoţi şi pentru leviţi, el a ieşit iarăşi în Curte şi acolo a început o altă lucrare. Domnul nostru a aplicat sângele pentru preoţii şi leviţii antitipici în timpul celor zece zile dintre înălţarea Sa şi coborârea Spiritului sfânt la Cincizecime. El a făcut aplicarea meritului Său pentru Biserică. Ştim aceasta, fiindcă această satisfacţie pentru păcate a fost urmată de turnarea Spiritului sfânt la Cincizecime, dovada că mila divină venise la ei. Evrei 9:24.

În tip, după ce preotul a jertfit viţelul, el a trecut apoi la partea următoare — junghierea ţapului Domnului. Un ţap este inferior unui viţel. Domnul nostru a fost simbolizat prin viţel. Ţapul Domnului a simbolizat pe membrii credincioşi ai Bisericii, Corpul Său. Lucrarea Veacului Evanghelic a fost jertfirea Bisericii. Nu înseamnă că ei ar fi în stare să se jertfească singuri, pentru că, din punct de vedere natural fiind membri ai rasei adamice condamnate, ei nu erau potriviţi să fie preoţi şi nu puteau fi preoţi până când Marele Preot făcea o atribuire a meritului Său pentru ei. Ca urmare, Marele Preot care a jertfit viţelul, a jertfit şi ţapul.

Atunci vedem concluzia acestui subiect. În tip sângele ţapului a fost dus în Sfânta Sfintelor şi aplicat, nu pentru preoţi, nici pentru leviţi, ci pentru popor. Sângele viţelului a fost aplicat numai pentru preoţi şi pentru leviţi; sângele ţapului pentru popor (Leviticul 16:6,15). Aceste două sacrificii reprezintă toate sacrificiile Veacului Evanghelic; sacrificiul superior a fost cel al Domnului Isus, sacrificiul inferior a fost cel al Bisericii.

Biserica nu ia parte la Răscumpărare

În viţelul antitipic a fost suficient merit ca să fie aplicat pentru păcatele întregii lumi. Dar aranjamentul lui Dumnezeu a fost ca Bisericii să i se poată permite să aibă parte în sacrificiu. Numai aceia care au privilegiul de a avea parte în sacrificiu au şi privilegiul de a avea parte în glorie. Pentru satisfacerea Dreptăţii n-a fost necesar ca vreunul din Biserică să moară; dar acest lucru a fost necesar pentru ca ei să participe la gloria promisă. De aceea, în timp ce sacrificiul Domnului a fost pentru păcatele noastre, sacrificiul nostru este necesar pentru a avea parte de gloria Sa. El face sacrificiul; nu este sacrificiul nostru. După cum arată apostolul Pavel, noi numai ne prezentăm corpurile (Rom. 12:1). Dumnezeu nu ne-ar accepta sacrificiul decât prin Cristos; noi suntem acceptaţi numai în Cel Preaiubit (Efes. 1:3-6). Astfel, în virtutea faptului că Domnul nostru ne acceptă avem vreun privilegiu de a participa cu El în sacrificiu şi în glorie.

Domnul nostru, deci, este încă în posesia unei vieţi umane pe care n-a dat-o. El nu dă Bisericii viaţă umană. El n-a abandonat nici măcar o părticică din dreptul la viaţă umană pe care l-a avut. Domnul nostru nu are nevoie de un corp pământesc; nici Biserica Sa nu vor avea nevoie de corpuri pământeşti. La ce ar folosi Isus drepturile pământeşti, sau la ce le-am folosi noi? Noi nu avem intenţia de a mai deveni oameni vreodată; nici El nu are intenţia de a mai deveni om iarăşi. Meritul lui Cristos ne-a fost atribuit numai cu scopul de a ne face sacrificii acceptabile; şi acest merit va fi iarăşi eliberat când ultimul membru al Bisericii va fi glorificat. Atunci întreaga valoare a sacrificiului lui Cristos va fi gata pentru alocare în folosul lumii; pentru că atunci Biserica va fi încetat de a mai fi din rasa adamică, fiind ajunsă la natură divină. 2 Petru 1:4.

Prin urmare, această lucrare de alocare a meritului lui Isus în favoarea omenirii este lăsată pentru Veacul Milenar, când Împărăţia Răscumpărătorului va face din privilegiile Restabilirii un adevărat dar. De aceea, de îndată ce meritul lui Cristos va fi alocat lumii, El va lua imediat în stăpânire proprietatea cumpărată. El va lua atunci puterea Sa cea mare şi va domni. Atunci El va fi gata să dea mult promisele binecuvântări ale Restabilirii tuturor celor răscumpăraţi cărora le va aloca meritul sacrificiului Său.

Prin profetul David, Iehova Dumnezeu I-a spus Fiului Său: „Cere-Mi şi-Ţi voi da popoarele (neamurile, naţiunile, oamenii) de moştenire şi marginile pământului în stăpânire” (Ps. 2:8). Aceasta, credem noi, este la uşă. Domnul este gata să ia în stăpânire Biserica, ea fiind clasa giuvaer din întreaga lume. Binecuvântările pe care El le va da atunci sunt Restabilirea umană pentru rasa lui Adam şi aducerea întregului pământ, casa lor pământească, înapoi la grandoarea Grădinii Edenului. Această lucrare o va împărtăşi cu Trupul Său, Mireasa Sa.

Din acest punct de vedere scriptural, Preţul de Răscumpărare pe care-l dă Isus este o lucrare progresivă şi nu este încă completă. El a început să-l dea când a devenit om; El a continuat să-l dea în timpul celor trei ani şi jumătate ai misiunii Sale pământeşti şi l-a terminat de dat la Calvar. De atunci El a folosit ceea ce are ca drept al Său în folosul Bisericii, prin atribuire. El va avea tot acest merit al sacrificiului Său ca să-l dea ca satisfacţie pentru păcatele întregii lumi — nici o singură persoană nu va fi omisă. În timpul miei de ani El va da omenirii ceea ce a asigurat prin moartea Sa, şi ceea ce va face să poată fi aplicat pentru oameni prin pecetluirea Noului Legământ. Acel Nou Legământ va fi pecetluit de îndată ce Biserica va fi completă, de îndată ce Biserica va fi trecut dincolo de văl.