Răpirea bisericii

Întrebare – Ce înţelegem prin cuvântul „răpire”, şi cum va fi răpită Biserica lui Christos?

Cuvântul ,,răpire’’ îl găsim în Scriptură în 1 Tes. 4:17: ,,Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul’’. Aici Pavel se referă la speranţa binecuvântată şi mult aşteptată a sfinţilor Domnului de-a lungul veacurilor creştine cu privire la înviere: Ioan 14:3 ,,Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sânt Eu, să fiţi şi voi’’. ,,Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine’’ – aceasta este una din principalele bucurii aşteptate de către fiecare Creştin adevărat, şi Pavel ne explică ordinea de lucruri cum aceasta se va realiza, deoarece aflăm că ,,Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduelii’’ - 1 Cor. 14:33.
     El ne clarifică că atunci când Domnul se va întoarce ,,din ceruri’’ - 1 Tes. 1:10, referindu-se la ,,cei ce au adormit în EL’’ - 1 Tes. 4:14: că mai ,,întâi vor învia cei morţi în Christos’’ – 1 Tes. 4:16. Şi apoi, după aceea ,,noi cei vii, cari vom rămânea până la venirea  Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi’’, ,,Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh’’ versetele 14, 16. Deci întâi - înviază credincioşii care au murit, şi apoi, în continuare, nu în acelaşi timp, ci doar după aceasta – ,,noi cei vii… la prezenţa Domnului (aici în textul originalul Grecesc se află cuvântul grecesc ,,parousia’’, care  înseamnă prezenţă)’’, ,,nu vom lua-o înaintea celor adormiţi’’ ci ,,vom fi răpiţi toţi împreună cu ei,, ne vom alătura lor ,,împreună’’ în acelaşi loc nu în acelaşi timp, în armonie cu acelaşi sens al locului, pentru cuvântul ,,împreună’’, folosit de Apostol în 1 Tes. 5:10: ,,care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El’’.  Acest loc, ,,în văzduh’’ unde ,,sunt răpiţi’’ ,,împreună’’ toţi cei credincioşi la timpul fiecăruia conform ordinii Dumnezeieşti, este acelaşi ,,văzduh’’, sau casa lui Satan, unde Satan domneşte nevăzut ca ,,domn al puterii văzduhului’’ – Efes. 2:2, şi în care ,,văzduh’’ sau casă, Isus se întoarce ca Împărat pentru a-şi stabili Împărăţia şi ,,a-l birui’’ - Luca 11:22, ,,a-l lega’’- Matei 12:29, Apoc. 20:2 şi ,,a-i împarţi prăzile’’ – Luca 11:20-23; Isaia 53:12.

     Acei care sunt vii în timpul când Domnul se întoarce nu mai au nevoie să doarmă pentru a aştepta în somnul morţii venirea Domnului, căci El atunci va fi deja venit, nu va mai fi nevoie de aşteptat, ceea ce ne declară apostolul în 1 Cor. 15:51, 52: ,,Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într'o clipă, într'o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă (aceeaşi trâmbiţă din 1 Tes. 4:16 şi Matei 24:31). Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi’’. Şi mai sus în context, apostolul ne explică detaliat despre această schimbare ,‚în nemurire’’ şi în ,,trup ceresc’’ sau ,,duhovnicesc’’, şi anume: pentru ca ea să aibă loc, ea nu poate avea loc altfel decât dacă nu ,,este semănat trup firesc’’ şi ,,înviază trup duhovnicesc’’ şi ,,ce semeni tu, nu înviază, dacă nu moare  mai întâi’’ – vers. 37, 44, 42, 54.
     Ceea ce este sumarizat în şi în strânsă armonie cu declaraţia din versetul 50: ,,Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că, putrezirea nu poate moşteni neputrezirea’’.
     Deci schimbarea este prin moarte: ,,Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă’’ – Ioan 12:24. Şi Domnul confirmă cum putem căpăta coroana nemuririi lui Ioan în Apoc. 3:10: ,,Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii’’. Căci numai dacă ne ,,pierdem viaţa’’ pentru Isus şi Evanghelie, putem ,,câştiga viaţa’’ - Matei 10:39; 16:25; Marcu 8:35; Luca 9:24; 17:33. De asemenea dacă vrem să fim urmaşi adevăraţi ai Domnului conform 1 Ioan 2:6: ,,Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus’’, ca să fim printre cei care să fie răpiţi trebuie să ţinem minte că ,,Ucenicul nu este mai pe sus de învăţătorul său, nici robul mai pe sus de domnul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui, şi robului să fie ca domnul lui’’ - Matei 10:24,
25;
     Să trăim deci şi să fim ,,ca Domnul’’! Vrem să fim ca Domnul nostru ?: să mergem până la capăt ca El – până la moarte ca EL ,,ca domnul lui’’ – vers. 25. Sau suntem noi mai mari sau mai pe sus de Domnul ca să fim schimbaţi fără să murim cum s-a întâmplat cu El - ? Ioan 13:16, 15:20. Deci ca să fim urmaşi în mod desăvârşiţi ai Domnului – vom fi ca El chiar şi urmându-l în moarte: ,,Ucenicul nu este mai pe sus de învăţătorul lui; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul lui’’ - Luca 6:40.
     V-aţi gândit vre-odată: de ce apostolul Pavel în textul în discuţie de la 1 Tes. 4:15-17, consideră atât de vrednic de menţionat şi de explicat, încât se stăruie să detalieze că: mai întâi învie credincioşii morţi şi apoi sunt răpiţi cei vii?; ce importanţă are această ordine, de ce el acordă atâta atenţie acesteia?; dacă nu ne-ar indica el această ordine în mod special, care ar fi deosebirea? ce nu am şti noi, ce ni se comunică aici?; Fără această explicare n-ar fi logic şi clar conform altor scripturi că atunci când vine Domnul, unii credincioşi cu siguranţă vor fi deja morţi şi alţii vii şi: sau 1). întâi vor învia cei morţi şi se vor alătura Domnului şi apoi cei vii; sau 2). întâi se vor alătura cei vii la Domnul, după care fapt, vor învia şi cei morţi? De ce a fost atât de important să ne comunice că se va împlini scenaruil (1).

     Răspunsul îl găsim în Apoc. 14:13, unde scrie: ,,Şi am auzit un glas din cer, care zicea: ,,Scrie: Ferice de acum încolo de morţii, cari mor în Domnul!`` -,,Da``, zice Duhul; ,,ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!``’’. Deci Pavel ne explică că pentru cei ,,care mor în Domnul’’ este un moment ,,de acum încolo’’, adică de la întoarcerea Domnului, când după cum am remarcat cuvintele Apostolului mai sus: nu le va mai fi necesar să aştepte în somnul morţii, ,,ei se vor odihni de ostenenile lor’’şi ,,faptele lor continuă (din originalul grecesc)’’. Deci Pavel a vrut să ne clarifice că de la a doua venire a Domnului cei care sunt morţi ,,în Domnul’’ sunt înviaţi şi cei care de atunci încolo ,,mor în Domnul’’, sunt îndată ,,răpiţi’’ schimbaţi ,,într-o clipă, într-o clipeală din ochi’’ - 1 Cor. 15:52, şi fiind îmbrăcaţi în slavă şi nemurire ,,continuă faptele lor’’ fără ,,osteneală’’ şi fără aşteptare.

     Acesta este unicul sens în care putem înţelege cu privire la cei ,,care mor în Domnul’’ că ,,de acum încolo’’ ,,faptele lor continuă’’ ,,se vor odihni de ostenelile lor’’ spre deosebire de cei care au murit până la întoarcerea Domnului care au trebuit să aştepte în somnul morţii.

     Deci pe scurt: răpirea celor care sunt vii după ce Domnul se întoarce, sau schimbarea spre starea cerească, are loc într-o clipă, într-o clipeală din ochi pentru fiecare care ,,moare în Domnul’’.

Mana din cer

Exodul 16:2-25

“Isus le-a zis: “Eu sunt Pâinea vieţii”.” Ioan 6:35

Dându-şi seama de eliberarea din robie şi de puterea divină exercitată în favoarea lor prin nimicirea armatei egiptene, israeliţii au fost bucuroşi. Moise, marele lor conducător, a compus un poem de mare forţă şi frumuseţe, şi de un înalt nivel recunoscut. Bărbaţii l-au cântat în urma lui Moise; iar femeile, sub conducerea lui Miriam, sora lui Moise şi a lui Aaron, au luat tobe mici sau tamburine şi s-au unit într-un refren sau cor, legănându-şi corpul şi mişcându-şi picioarele ritmic în ceea ce este descris ca dans:

“Cântaţi Domnului „Iehova”,

căci Şi-a arătat măreţia”.

A cânta cântări de laudă constituie una din cele mai interesante şi mai folositoare metode de adorare. Dar putem fi siguri că ele sunt acceptabile pentru Dumnezeu numai dacă vin din inimă şi reprezintă cu adevărat sentimentele ei. Vai, ne temem că multe cântări, ca şi multe rugăciuni, niciodată nu merg mai sus decât capetele celor care le rostesc; într-adevăr, ne temem uneori că un cântat neglijent, nerespectuos, ar putea fi de fapt respins de Domnul ca o profanare — luând numele Său sfânt în deşert. Dacă este aşa, rezultatele ar fi desigur tocmai opusul unei binecuvântări, şi aceasta în măsura în care cel care cântă şi-ar da seama de lipsa de respect a conduitei sale. “Domnul nu va socoti nevinovat pe acela care va lua în deşert Numele Lui.”

Nu vrem să spunem prin aceasta că pedeapsa ar fi ceva chinuri nedrepte sau brutale, viitoare sau actuale, dar credem că o asemenea conduită reacţionează asupra inimii nerespectuoase făcându-o mai rece, mai indiferentă şi mai puţin sensibilă la influenţa Mesajului divin de har. O! Dacă toţi creştinii ar cânta cu spiritul şi de asemenea cu înţelegerea, şi dacă alţii n-ar cânta imnuri, sunetele pământeşti ar putea fi mai discordante decât sunt, dar ecourile lor cereşti şi parfumul lor ar fi mai acceptabile pentru Dumnezeu.

Ape amare, apoi o oazĂ

Călătoria spre Ţara făgăduinţei a început. În cele din urmă, obosiţi şi însetaţi, au ajuns într-un loc fertil unde era abundenţă de apă, dar vai, era amară sau sălcie! Dezamăgirea a fost mare. Cântarea de reverenţă a fost uitată; puterea mare a lui Iehova care i-a trecut prin Marea Roşie a fost uitată; chiar şi supraveghetorii din Egipt au fost uitaţi. Poporul a murmurat împotriva lui Moise pentru că i-a dus departe de câmpiile fertile ale Egiptului şi de abundenţa lor de apă bună. Ei au declarat că ar fi fost mai bine dacă ar fi rămas în Egipt, sau chiar dacă ar fi murit acolo. Au declarat că Moise şi Aaron i-au amăgit să părăsească ţara de belşug şi i-au dus în pustie să moară acolo de foame şi de sete.

Înţelepciunea Domnului l-a îndrumat pe Moise spre un anumit fel de copac, care, pus în apă, o făcea dulce şi plăcută. Moise a explicat poporului că murmurând împotriva lui, în realitate murmurau împotriva lui Dumnezeu, pentru că el era numai agentul lui Dumnezeu în acea chestiune. Încă o perioadă de călătorie şi erau departe de apele amare — la Elim, un loc încântător unde s-au odihnit şi s-au întărit.

Scripturile arată că Dumnezeu a avut un scop şi un obiectiv special în această conducere a Israelului natural. El îi învăţa lecţii care să le fie folositoare, şi dacă le primeau în mod cuvenit, îi pregătea prin credinţă şi ascultare pentru Canaan. “Adu-ţi aminte de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul tău te-a condus în timpul acestor patruzeci de ani în pustie, ca să te smerească şi să te încerce, ca să cunoască ce era în inima ta, dacă ai să păzeşti sau nu poruncile Lui.” Deut. 8:2.

Lecţia pentru Israelul spiritual este una încă şi mai importantă. Dacă israeliţii naturali au avut nevoie de dezvoltarea inimii şi a credinţei ca pregătire pentru Canaanul pământesc, cu cât mai mult Israelul spiritual are nevoie pentru Canaanul ceresc, spre care ei călătoresc de când părăsesc Egiptul — lumea şi robia ei în păcat! Ne putem noi mira deci, că Dumnezeu permite multe experienţe grele să vină peste Israelul spiritual — încercări ale credinţei şi răbdării, “ape amare”?

Oricare sfânt al lui Dumnezeu poate avea lacrimi în experienţele grele ale călătoriei pe calea îngustă, dar nici unul nu este scuzabil pentru murmure. Mai degrabă fiecare să spună cu Învăţătorul: “Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” Celor care se apropie de izvoarele amărăciunii cu credinţa potrivită în Dumnezeu, aşa cum a făcut Moise, Domnul le face cunoscute făgăduinţele preţioase, care

“Din vaiul vieţii scot amarul tot”.

Aşa cum israeliţii au fost conduşi de la apele amare la Elim şi la odihna şi umbra lui, tot aşa Israelul spiritual al lui Dumnezeu nu este ispitit şi încercat peste ceea ce este în stare să suporte. Cu fiecare ispită, Domnul dă o cale de scăpare, când deseori împrospătează sufletele sfinţilor Săi, acordându-le perioade de înviorare şi mângâiere, pregătindu-i pentru încercările lor în starea de pustie a vieţii actuale. 1 Cor. 10:11-13.

“Ce este aceasta?” – este manĂ

Când israeliţii au murmurat împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise, purtătorul Său de cuvânt şi servitorul Său, aceasta a fost din cauza credinţei lor insuficiente. Cei care într-adevăr au crezut în purtarea de grijă divină care i-a ferit de plăgile din Egipt şi care i-a trecut peste Marea Roşie, s-au gândit cu siguranţă că Dumnezeu nu‑i va lăsa să moară în pustie. Dar majoritatea în mod evident au murmurat din lipsă de credinţă.

Şi aşa este şi astăzi. Aşa cum declară sf. Pavel, “nu toţi au credinţă”. Noi nu-i învinuim pentru aceasta. Evident, condiţiile de mediu sau ereditatea au foarte mult de-a face cu posibilităţile noastre în ceea ce priveşte credinţa. Unii prin naştere, prin educaţie timpurie şi prin experienţe mai largi, au ca atare un mare avantaj faţă de alţii în privinţa Veacului actual; pentru că Dumnezeu a aranjat ca Mesajul din timpul de acum să fie pentru cei care au urechea credinţei. “Cine are urechi de auzit să audă.” Oricine are ureche pentru Mesajul lui Dumnezeu şi poate practica credinţa, are o mare binecuvântare, în sensul unei ocazii pe care alţii nu o au — o ocazie pentru a-şi întări chemarea şi alegerea sub chemarea acestui Veac Evanghelic.

Mulţumim lui Dumnezeu că Cuvântul Său învaţă despre un Veac viitor, în care Mesia va binecuvânta cu ocazii preţioase pe acei care nu au ureche să audă şi inimă care să răspundă în prezent. Mulţumim lui Dumnezeu că Cuvântul Lui declară în mod expres că în acel Veac viitor, Veacul Milenar, toţi ochii orbi vor fi deschişi şi toate urechile surde vor fi destupate. Atunci va fi împlinită scriptura care zice că Isus este adevărata Lumină care trebuie în cele din urmă să lumineze pe orice om care vine în lume (Ioan 1:9). Dar ocaziile Veacului Milenar nu vor face posibilă aşa mare binecuvântare cum pune Chemarea de Sus a acestui Veac în faţa oricui are urechi să o audă şi ochi să o vadă.

Ca răspuns la murmurarea israeliţilor, Dumnezeu le‑a trimis în acea noapte o mare mulţime de prepeliţe. Dacă le-a fost foame după oalele de carne din Egipt, ei trebuiau să vadă că Dumnezeu era în stare să le dea carne în pustie. Unii agnostici i-au găsit vină uneia dintre relatările despre această minunată aprovizionare cu prepeliţe gândind că aceasta voia să spună că prepeliţele au acoperit tot pământul, având o adâncime de aproape 1,5 m. Explicaţia este că prepeliţele, zburând peste Golful Suez, în oboseala lor au zburat aproape de pământ — la nu mai mult de aproximativ 1,5 m — şi astfel au fost uşor de prins în mare număr de către israeliţi.

Dumnezeu le-a promis că în ziua următoare vor avea belşug de pâine. Dimineaţa pământul a fost acoperit cu grăunţe mici, alburii la aspect, puţin mai mari ca sămânţa de muştar şi care aveau gust ca turta cu miere. Aceasta urma să fie rezerva lor zilnică. Ea trebuia adunată; şi aceasta le-a dat tuturor o ocupaţie fără de care n-ar fi fost fericiţi. Ea trebuia pregătită. Fiecărui ins îi era alocată o anumită cantitate.

Odată cu mana li s-a dat şi o lecţie de generozitate; pentru că orice parte care era păstrată până în ziua următoare se strica. Nimic de felul acesta nu le era cunoscut israeliţilor şi ei au întrebat — “Ce este aceasta” — aceasta a devenit denumirea sa – “ce este aceasta” — sau “mana aceasta”. Adunarea ei i-a ajutat să-şi amintească şi de sabat, căci în sabat nu cădea deloc mană, ci în ziua precedentă cădea o porţie dublă şi cea care era păstrată peste noapte nu se strica.

PÂinea din cer

Isus le-a amintit urmaşilor Săi de această mană dată în pustie şi le-a spus că L-a simbolizat pe El Însuşi, adevărata Pâine. Aşa cum israeliţii ar fi murit fără hrană, tot aşa israelţii spirituali nu ar avea destulă putere pentru călătorie fără hrana cerească. Isus a dat El Însuşi titlul Adevărului. Oricine mănâncă deci din această Pâine din cer se împărtăşeşte din Adevăr. “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău, Cuvântul Tău este adevărul.” Numai împărtăşindu-ne în mare măsură, cu regularitate, zilnic din Domnul nostru, din meritul Său şi din aranjamentele Sale îndurătoare pentru noi, putem deveni tari în El şi ne putem continua cu credincioşie călătoria şi putem intra în Canaanul spiritual.

Aşa cum fiecărui israelit i s-a cerut să adune mană pentru el însuşi, tot aşa fiecărui creştin i se cere să adune şi să-şi însuşească Adevărul. Noi trebuie să ne facem partea în privinţa celor spirituale, precum şi în privinţa celor pământeşti. Harurile Spiritului sfânt nu pot fi aşteptate să ajungă la desăvârşire fără plantare, curăţire, cultivare pregătitoare. Bine a zis cineva: “Faptul că locuieşti la o universitate nu te face învăţat, nici faptul că ocupi un loc într-o strană de biserică nu te face creştin”. Pentru a ne întări în Domnul şi în puterea tăriei Lui, trebuie să ne hrănim din El zilnic — trebuie să apreciem şi să ne însuşim meritele jertfei Lui.

Înapoi sus