DRUMURI PARALELE

 “În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor” Evrei 10:1  

Am ales acest titlu pentru tema pe care dorim să o prezentăm oarecum pretenţios pentru a face o incursiune atât în istoria evreilor cât şi a creştinilor cu observaţia că între cele două există o asemănare.
"Drumuri paralele" poate fi definit "istorii paralele"; adică istoria evreilor Vechiului Testament se aseamănă izbitor cu istoria creştinilor din Noul Testament, aşa cum două linii de cale ferată se aseamănă una cu alta, merg în aceiaşi direcţie, ele nu se întâlnesc niciodată pe drum, deşi capetele lor ajung în aceeaşi gară.
Dacă gara am numi-o "Împărăţia Ta" din rugăciunea "Tatăl nostru" vom observa că pentru adevăraţii evrei Dumnezeu a pregătit un anumit loc iar pentru adevăraţii creştini un alt loc " Mă duc să vă pregătesc un loc" spune Domnul urmaşilor Săi.
Aceste locuri sunt predestinate de Dumnezeu în planul Său, şi lui Avraam patriarhul, i s-a promis aceasta prin declaraţia următoare: "...te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării..."-Genesa 22:17. "stelele" şi "nisipul" sunt două departamente ale aceleeaşi împărăţii; departamentul ceresc cu putere legislativă numit în profeţia lui Isaia 2:3 şi Mica 4:1 "Sion", şi departamentul pământesc "Ierusalim"ca putere executivă. Aceasta este exprimat în rugăciunea "Tatăl nostru" cât se poate de simplu: ..." să se facă voia Ta precum în cer (Sion) aşa şi pe pământ"(Ierusalim)

Ierusalimul pământesc nu este numai un simbol al Ierusalimului ceresc, ci realmente va fi capitala lumii, şi nu cândva foarte departe în viitor ci în acest al treilea mileniu, (după cum vedem desfăşurarea evenimentelor deja profeţite), o spune foarte clar profetul Ieremia în capitolul 3:17. "...în timpul acela Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului; toate popoarele se vor strânge la Ierusalim, pentru numele Domnului, şi nu vor mai urma înclinarea încăpăţânată a inimii lor rele...
În viziunea biblică, mântuirea tuturor oamenilor este legată inseparabil de Avraam şi sămânţa sa adică de Cristos--Galateni 3:16 şi Biserica lui Cristos --Galateni 3:29.

Scriptura ne arată că toţi care vor deveni credincioşi dintre oameni se vor numi "evrei" sau "israeliţi", copii ai lui Avraam, pentrucă zice apostolul Pavel: "....De aceea moştenitori ( ai împărăţiei) sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentrucă făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam; nu numai pentru sămânţa aceea care se află sub lege, (evreii) ci şi pentru sămânţa ceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor, după cum este scris: te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri. El adică este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care înviază morţii, şi care chiamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi..."---Romani 4:16-17.

Despre partea pământească a împărăţiei Scripturile spun că aceasta nu este o noutate, pentrucă ea a mai existat; chiar înţeleptul Solomon spune în cartea sa Eclesiastul 1:9 că:..."ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare..."

Împărăţia care a fost dată lui Adam s-a prăbuşit, ea ar fi trebuit să se asemene cu o republică mondială, în care toţi oamenii să fie egali (sau Regi) ceea ce va şi fi cu toate că s-a produs această mare tragedie pe planetă. Moartea nu era la început o fatalitate; ea a apărut din cauza păcatului. "...plata păcatului este moartea: dar darul fără plată a lui Dumnezeu este viaţă veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru..." --Romani 6:23.
Ca să poată fi îndepărtată această cauză Domnul Isus a venit prima dată să răscumpere de la dreptatea divină care-l condamnase pe om şi tot ce ţine de domeniul său pământesc; la a doua Sa prezenţă ca să întemeeze o împărăţie cerească iar pe cea pământească să o restaureze--Matei 19:28; Faptele Apostolior 3:19-21. De fapt este una şi aceiaşi împărăţie a lui Dumnezeu, împărţită în două sfere â: vizibilă şi invizibilă. Partea vizibilă va fi terestă, pentrucă aşa a fost de la început. Adam nu a fost creat pentru cer şi nu i s-a promis că va moşteni cerul ci: "...fiţi roditori, înmulţiţi-vă umpleţi pământul şi supuneţi-l..." Chiar dacă omul a pierdut coroana de rege al pământului, Dumnezeu n-a renunţat la scopul Său pentru care a creat planeta. ..."Nu vreau să cert în veci, nici să ţin o mânie necurmată, când înaintea Mea cad în leşin duhurile, şi sufletele pe care Le-am făcut. Din pricina păcatului lăcomiei lui M-am mâniat şi l-am lovit, M-am ascuns în supărarea Mea, şi cel răzvrătit a urmat şi mai mult pe căile inimii lui. I-am văzt căile şi totuşi îl voi tămădui; îl voi călăuzi, şi-l voi mângăia, pe el şi pe cei ce plâng împreună cu el..." Isaia 57: 16-18.

Este mai mult decât transparent, că aici este vorba despre Adam strămoşul nostru, şi implicit despere noi toţi oamenii..."cei ce plâng împreună cu el..." Planeta a fost creată să fie locuită de fiinţe umane, nu de extratereştrii-Genesa 1:28; Isaia 45:18. Să nu ne fie frică că vor veni aceştia din galaxia Lactee sau din alta ca să ne invadeze. Suntem deja invadaţi de Satan şi de demoni care locuesc în atmosfera planetei noastre şi ne tulbură extrem de grav viaţa aceasta scurtă. Efeseni 2:2; 6:12; 2Corinteni 4:
Ca să ne dăm seama de felul cum va arăta această împărăţie pâmântească, ea se va asemăna cu o republică universală la sfârşitul domniei lui Cristos. Domnia lui Cristos, nu este ilustrată ca o republică, ci ca o monarhie absolută, pentru că El va guverna cu "toiag de fier" "...până va pune pe toţi vrăşmaşii sub picioarele Sale" 1 Corinteni 15:25.

Cu toate că Împărăţia Sa este de fapt o domnie a dreptăţii impusă cu forţa şi nu prin votul popular, este în acelaş timp dorinţa tuturor popoarelor, care după zisa apostolului este o dorinţă instictivă a creaturii care geme sub greaua povară a păcatului şi morţii.--Romani 8:19-22. Republica universală care va urma după domnia lui Cristos va fi o republică a a oamenilor restauraţi de Cristos şi Biserica Sa, în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cum s-a spus, dar cu deosebirea că va fi guvernată având ca bază nu o constituţie sau lege elaborată de un parlament pământesc, ci de unul ceresc; "Legea va veni din Sion (Cer) şi cuvântul (aplicarea ei) din Ierusalim.-Isaia 2:3; Mica 4:2

Din urmaşii lui Adam se alege o "turmă mică"-Luca 12:32- care este predestinată să moştenească cerul, şi "alte oi"-Ioan 10:16--Matei 25:34- care vor moşteni pămîntul, pentrucă: "Dumnezeu a făcut pământul, l-a întărit, L-a făcut nu ca să fie pustiu, ci L-a întocmit ca să fie locuit..."--Isaia 45:18.

Domnul Isus a spus tuturor ucenicilor Săi începând cu Apostolii: " În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri".
Am folosit expresiile "adevăraţii evrei" şi "adevăraţii creştini" ca şi declaraţii scripturale, tocmai pentru a observa chiar de aici paralelismul. Apostolul Pavel referindu-se la evrei spune. " Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este iudeu."-Romani 2.28-; parafrazând am putea spune: "creştini nu sunt acei ce se arată pe dinafară că sunt creştini" Domnul Isus a spus : "...cine nu-şi ia crucea lui, şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine..."--Matei 10:3

Dacă nu am avea declaraţiile Domnului şi a Apostolilor, nu am şti despre aceste asemănări. Istoria biblică a vechiului testament este singura istorie veridică atât a originii omului cât şi a poporului Evreu. Această istorie s-a desfăşurat sub directa supraveghere divină, deşi este contestată astăzi de către mulţi, considerând-o mai mult ca un folclor împănat cu legende şi mituri asemănătoare celei ale Greciei antice, decât ca o relatare simplă dar adevărată a odiseii poporului Evreu.

Apostolul Pavel sub inspiraţia spiritului sfânt, trecând în revistă călătoria evreilor prin pustie spre ţara făgăduinţei, infirma declaratia unor arheologi de astazi, care declara ca dupa cecetarile lor nu exista dovezi arheologice in pustiul Sinai care sa dovedeasca trecerea evreilor pe acolo. Daca acesti cercetatori nu sunt crestini, declaratia lor este scuzabila; dar daca se declara crestini, le lipseste credinta. Pavel a fost un purtator de cuvant a Domnului Isus Cristos. Declaratiile sale, nu sunt altceva decat declaratiile lui Cristos, care ne-a rascumparat cu sangele Sau pretios si caruia Dumnezeu Tatal I-a dat toata puterea in cer si pe pamant -Matei 28:18. Pavel spune: " Fraţilor nu vrea să nu ştiţi că părinţii noştrii (el fiind evreu) toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au au fost botezaţi în nor şi mare, pentru Moise; toţi au mâncat aceiaşi mâncare duhovnicească, şi toţi au băut din aceiaşi băutură duhovnicească, pentrucă beau din aceiaşi stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era (reprezenta pe) Cristos. Totuşi cei mai mulţi dintre ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie

Şi aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă ( creştinilor dintre evrei şi neamuri) drept pilde, pentruca să nu poftim după lucruri rele cum au poftit ei. Să nu fiţi închinători la idoli ca unii dintr ei, după cum este scris: " Poporul a şezut să mânânce şi s-a sculat să joace"--Evrei 10:1-15.

Întrebări Interesante

SINUCIGAŞI—Sunt responsabili moral?

Întrebare —Care este idea corectă despre sfîrşitul unuia care se sinucide. Va fi pedepsit pentru aceasta? Sau moartea este pedeapsa lui?

Răspuns—Teoria cum că cei care se sinucid sunt pierduţi fără speranţă a fost formulată în timpul Veacurilor Întunecate. Gîndul era că cel care se ucide pe sine, fiind un păcat comis ca un ultim act, indică o minte şi o inimă în dezacord cu aranjamentul lui Dumnezeu pînă în ultima clipă a vieţii. Gîndul că moartea sfîrşeşte toate speranţele a sigilat teoria că plata sinucigaşilor este chinul veşnic. Noi credem că acest gînd este total greşit în orice sens. Vederea potrivită în acord cu Biblia este aceasta:

(1) Adam a fost neascultător, a fost condamnat la moarte. Astfel rasa lui s-a născut în condiţii nefavorabile, din punct de vedere mintal, moral şi fizic; în degradare, unii mai mult alţii mai puţin; unii cu sănătate fizică foarte slabă, unii cu o stare morală foarte joasă, unii cu puteri mintale foarte slabe. La sinucigaşi sunt adesea toate aceste trei cauze care provoacă un astfel de act. În mod sigur el este ori slab mintal ori neinformat, ignorant, altfel nu şi-ar lua propria viaţă. Aşa că problema lui a fost o slăbiciune a minţii şi a judecăţii cauzată de neascultarea lui Adam. El a fost părtaş la pedeapsa lui Adam — pedeapsa cu moartea; şi cînd a murit — nu contează cum — el a intrat cu totul sub efectul acelei pedepse — nimic mai mult. Chinul veşnic nu este în nici un fel sugerat în pedeapsa cu moartea. "Sufletul care păcătuieşte, acela va muri" (Ezec. 18:4).

(2) Dumnezeu a avut milă de Adam, nu în sensul că a anulat decizia Curţii divine şi l-a achitat pe cel vinovat, ci în alt sens — prin pregătirea răscumpărării prin moartea lui Cristos. Moartea lui Isus, prin hotărîre divină, va acoperi păcatul lui Adam — nu numai neascultarea lui iniţială şi pedeapsa ei, ci toate încălcările copiilor săi, lumea, care au rezultat din deteriorarea sa mintală, morală şi fizică.

(3) Această prevedere a lui Dumnezeu include nu numai boala mintală, ci şi boala morală şi fizică. Toată omenirea este răscumpărată prin sîngele preţios al lui Cristos.

(4) Răscumpărarea lumii implică eliberarea ei în cele din urmă din condamnarea la moarte. Timpul hotărît divin pentru eliberarea tuturor este Domnia lui Cristos de o mie de ani — Mileniul. Atunci toată omenirea va fi eliberată de condamnarea iniţială şi li se va da o ocazie deplină pentru recuperarea a tot ce a fost pierdut. Cei bolnavi mintal, moral şi slabi fizic — toţi vor avea ocazia pentru o întoarcere deplină la perfecţiune umană.

(5) Singurele excepţii de la această regulă de restabilire la perfecţiunea iniţială a lui Adam vor fi aceia care în timpul acestui veac Evanghelic — de la moartea lui Cristos pînă la a doua Sa Venire — sunt chemaţi afară din lume, invitaţi să devină Creaturi Noi în Cristos şi făcuţi asociaţi cu Isus, părtaşi la înălţarea Sa la natura divină şi la funcţia Sa. Aceştia sunt îndreptăţiţi (socotiţi perfecţi) prin credinţa în jertfa răscumpărătoare a lui Cristos şi apoi li se dă ocazia de a se prezenta pe ei înşişi ca jertfe vii — Romani 12:1.

(6) După cum creştinii, în timpul acestui Veac Evanghelic, pot păcătui cu voia şi astfel pierd orice legătură cu Dumnezeu şi mor în Moartea a Doua, tot aşa în veacul viitor, în timpul Mileniului, lumea în general, după ce va fi adusă la o cunoştinţă exactă a Adevărului, dacă păcătuiesc cu voia îşi pierd orice legătură cu Dumnezeu şi mor în Moartea a Doua.

(7) Astfel, declarînd că nu numai păcatele clasei Bisericii, ci păcatele întregii lumi sunt acoperite prin aranjamentul lui Dumnezeu prin jertfa lui Cristos, noi nu trebuie să fim înţeleşi că vrem să spunem că păcătosul este scutit de la orice pedeapsă. Din contră, fiecare are o responsabilitate pentru faptele sale, chiar dacă are numai o cunoştinţă imperfectă. Responsabilitatea sa, după cum a subliniat Isus, este în măsura cunoştinţei lui.

Învăţătorul a declarat că cel care cunoaşte voia Stăpînului său şi nu o face, va fi pedepsit cu multe lovituri — o pedeapsă severă; şi cel care cunoaşte mai puţin din voia Stăpînului său şi nu o face va fi pedepsit cu mai puţine lovituri — pedeapsă mai mică. Uneori acele lovituri sau pedepse vin în viaţa prezentă. Cu clasa Bisericii este constant aşa. Dar adesea pedepsele nu se primesc în viaţa prezentă; totuşi ele vor fi administrate cu dreptate în viaţa viitoare. Aşa declară apostolul, "Păcatele unor oameni sunt arătate dinainte, mergînd înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă" — 1 Tim. 5:24.

(8) În conformitate cu cele de mai sus, noi nu suntem înclinaţi să sperăm că vreun sinucigaş poate fi un membru al Bisericii lui Cristos glorificate, ci, cel mult, o parte din lume — să-şi aibă încercarea cu restul lumii pentru viaţă sau moarte veşnică în condiţiile favorabile ale Împărăţiei lui Mesia. Totuşi, chiar şi în acest punct nu putem dogmatiza, amintindu-ne că unora, aparent evlavioşi, le-a fost permis de către Domnul să-şi piardă facultăţile mintale într-o măsură mai mare decît alţii din lume care s-au sinucis.

Pomul vieţii

Întrebare: Ce s-a întâmplat cu pomul vieţii din grădina Edenului după izgonirea lui Adam şi Eva?

Să plecăm de la ce ştim. Ştim că fost si numai este. Ştim că iar va fi acel " pom". Vezi am pus ghilimele la pom pentruca el poate sa reprezinte şi viaţa veşnică. Acolo a fost un pom nu scrie că măr sau altceva  clar definit, un pom  care era deosebit de ceilalţi care şi ei erau: "placuţi la vedere si buni la mancare" . După aceea zice: "şi pomul vietii în mijlocul grădinii" Geneza 2:9.

Ne aducem aminte de acei heruvimi care păzeau cu sabie de foc  drumul la pomul vieţii pentru ca păcătosul Adam să nu poată ajunge la el. Nu reprezintă ceva oare mai mult? Nu spune câţi heruvimi erau dar ideea este că nu era numai unul, ci cel puţin doi; şi pe capacul ispasirii erau doi in sfanta sfintelor din tabernacol. De ce erau doi sau mai multi? Unul nu putea să-l oprească pe Adam, când cu alta ocazie un înger al Domnului a omorât zeci de mii de oameni? Acum,  dacă oamenii vor avea viaţa veşnică în viitor înseamna că vor mânca dintr-un pom literal toţi oamenii de pe pământ? Dacă mergem la Apocalipsa găsim şi acolo pomul vieţii în două locuri. Apocalipsa 2:7 si Apocalipsa 22:2.

Dacă ne întoarcem la întrebare, ce s-a făcut cu pomul vieţii de la care nu era oprit Adam să manânce înainte de a păcătui? Dacă a fost un pom literal, nu putea mai departe sa fie un pom bun pentru că Dumnezeu a spus lui Adam : "...blestemat este acum pământul din cauza ta..." Geneza 3:17. Dacă pământul a căzut sub blestem întrebarea este: cum mai putea un pom  să dea viaţa trăgandu-şi  seva sa dintru-un pământ blestemat? Nu devenea şi pomul blestemat? Deci credem că treptat acel pom şi-a pierdut valoare lui care a avut-o cât şi întreaga grădină fiind treptat distrusă sub condamnarea prin care a venit asupra pământului.

Deci ce observăm? Vedem că este vorba nu numai de un pom ci şi de un principiu, de viaţa veşnică, dacă privim spre Apocalipsa. 

MORMINTELE LĂCOMIEI

Numeri 11:4-34

“Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept.” Iacov 5:16.

Israeliţii au rămas la Muntele Sinai în jur de un an. Acesta a fost un timp de pregătire. Poporul învăţa lecţii importante ca rezultat al noilor condiţii ale lor, atât de diferite de cele din Egipt. Părţile componente ale Cortului Întâlnirii au fost pregătite şi acesta a fost instalat ca un loc de întâlnire între Dumnezeu şi popor. Dumnezeu era reprezentat în el prin stâlpul de nor, care rămânea deasupra Cortului şi care pe timp de noapte avea o flacără ca o făclie la vârf.

Prezenţa lui Dumnezeu în interiorul Cortului era văzută doar de Moise şi de Aaron, în legătură cu serviciile lor privilegiate. El era reprezentat de glorioasa lumină Şechină, care stătea deasupra Capacului Ispăşirii. Astfel Cortul a ajuns centrul vieţii şi interesului poporului în relaţia lor cu Dumnezeu, care era Căpetenia şi Liderul lor, şi care avea comunicare cu ei prin mijlocitorul Legământului Legii — Moise.

Fiindcă poporul avea turme şi cirezi, acestea necesitau ca ei să fie la oarecare distanţă de tabără, dar stâlpul de nor din timpul zilei şi făclia din timpul nopţii indicau întotdeauna centrul taberei şi le îndreptau gândul spre faptul că ei erau poporul adoptat de Dumnezeu, cărora, prin dreptul dintâi, le aparţineau promisiunile scumpe făcute lui Avraam.

În mod similar, israeliţii antitipici pot să-şi dea seama că Dumnezeu i-a chemat din lume ca să fie poporul Său deosebit, şi pot să exclame: „Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină” — nu se răstoarnă! Centrul nostru de interes este marele nostru Avocat, care a intrat pentru noi în Sfânta Sfintelor şi continuă cu marea Sa lucrare de Ispăşire antitipică.

Păcatul Murmurării

Cei care au devenit poporul lui Dumnezeu, care-L acceptă ca Îndrumătorul şi Conducătorul lor, n-ar trebui să murmure, ci să nu se plângă niciodată. A murmura ar fi să conteste Înţelepciunea divină şi promisiunile divine, şi în acea măsură să încalce legământul lor de credinţă, de supunere şi loialitate. Sf. Pavel ne aminteşte că murmurarea israeliţilor cu acea ocazie este o astfel de lecţie pentru noi (Evrei 3:7-19; 4:1-11), care pare a fi mare sau mică, în funcţie de poziţia şi de standardul nostru. Procedurile Domnului cu israeliţii ne arată că dreptatea, iubirea, mila, loialitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de principiu este cea mai înaltă calitate în aprecierea divină, iar încălcarea acestora este cea mai gravă nelegiuire. Dacă nu aşa am privit lucrurile, se cuvine să ne schimbăm punctul de vedere şi să-l luăm pe cel al Atotputernicului.

Această murmurare împotriva Domnului a fost din cauza manei, pentru care la început poporul a fost atât de mulţumitor. Ei au permis minţii lor să devină atât de răzvrătită, încât să plângă ca pruncii la gândul oalelor cu carne şi cu usturoi din Egipt. Au murmurat împotriva Domnului şi a lui Moise, în dorinţa de a avea iarăşi condiţiile pe care le-au lăsat. Prea puţin au înţeles situaţia reală. Dacă s-ar fi întors la robia în care erau înainte, chiar după un an petrecut în libertate, soarta lor ar fi părut mult mai nefericită ca înainte.

Cu Israelul însă a fost, cum este adesea cu noi, că “de la distanţă lucrurile par mai bune”. Uitându-se înapoi, ei au uitat încercările şi greutăţile robiei din Egipt. Când au privit în jurul lor, au uitat confortul, privilegiile, libertăţile sub conducerea divină. Precum copiii mofturoşi, ei n-au judecat limpede.

Moise Prea Tare Împovărat

Urmările murmurării au fost drastice pentru Moise. El era reprezentantul poporului înaintea Domnului şi reprezentantul Domnului înaintea poporului. Murmurarea împotriva Domnului în experienţele lor însemna murmurare şi împotriva lui Moise. Cu inima zdrobită, profetul l-a căutat pe Domnul insistând că povara lui era prea grea, că poporul striga către el precum copiii către un tată şi că el nu mai putea îndura. El a repetat că Domnul a promis să ia acest popor ca popor al Său şi să-l ducă în ţara promisă lui Avram, Isaac şi Iacov. Prin urmare, a cerut ca, dacă această povară trebuia să rămână asupra lui, era mai bine să moară: “Mai bine omoară-mă, Te rog, dacă am găsit favoare în ochii Tăi, ca să nu-mi văd nenorocirea”.

Aceea a fost ocazia când Dumnezeu a îndrumat instituirea Sinedriului — şaptezeci dintre căpeteniile bătrânilor poporului, care să fie instanţa judecătorească responsabilă faţă de popor şi să se ocupe de el, să le asculte murmurările şi să-i sfătuiască potrivit. În acest aranjament, Moise era totuşi căpetenia poporului, cei şaptezeci de bătrâni împărtăşeau responsabilitatea lui înaintea poporului, şi erau, mai mult sau mai puţin, apărătorii lui înaintea poporului.

Prin îndrumare divină, Moise a făcut lista cu aceşti bătrâni şi le-a ordonat să se întâlnească la Cortul Întâlnirii cu el. Toţi au venit, în afară de doi. Aici Dumnezeu a arătat onoarea pe care i-o acordase lui Moise în calitate de conducător al poporului, prin comuniune cu el, şi apoi, cum spusese dinainte, a pus o parte din responsabilitate sau conducere asupra celor şaptezeci. Aceasta a fost indicat prin faptul că au profeţit în mod miraculos. Acest dar al profeţiei a devenit un semn pentru bătrâni înşişi şi pentru toţi cei care au auzit. Chiar şi cei doi care au rămas în tabără au profeţit în acelaşi timp. Domnul a arătat astfel că ei vor fi colaboratori cu Moise şi subordonaţi lui în ce priveşte îndrumarea şi conducerea poporului.

Prepeliţe Din Abundenţă

Dumnezeu a trimis apoi vorbă israeliţilor prin Moise, mesajul fiind probabil transmis prin cei şaptezeci de bătrâni aleşi din toate seminţiile, că avea să le trimită carne, după care ei murmuraseră. El a spus că va trimite provizii pentru treizeci de zile pentru întreg poporul. Chiar şi Moise era uimit, totuşi el a transmis mesajul cu încredere. Sub providenţa Domnului, un vânt puternic dinspre Marea Roşie a mânat mii de păsări mici, prepeliţe, în apropierea taberei lui Israel şi până la o distanţă considerabilă împrejurul taberei. Ca urmare, poporul a mâncat în voie şi a pregătit carne uscată pentru a mânca încă treizeci de zile, precum spusese Domnul. Două zile şi două nopţi n-au contenit să adune prepeliţe.

Unii agnostici au pus la îndoială această afirmaţie, gândind că această declaraţie înseamnă că păsările au căzut în masă compactă cu înălţime de doi coţi. Înţelesul potrivit este acela că păsările, aduse de vântul din spre mare, erau atât de obosite de zborul lor, încât au zburat foarte jos, cam la doi coţi de pământ, de unde au fost prinse uşor cu mâna sau lovite cu beţe şi prinse. Un scriitor spune despre condiţiile din acele locuri:

„Aceste prepeliţe nu se pot menţine mult timp în zbor dacă sunt epuizate. Ele pot fi cu uşurinţă prinse când zboară la o înălţime de aproximativ doi coţi (90 cm) deasupra pământului”.

Celor care au murmurat nemulţumiţi le-a fost împlinită dintr-o dată dorinţa după carne; şi au mâncat atât de lacom şi atât de mult din ea, încât o plagă înşelătoare a izbucnit printre ei, o fierbinţeală din cauza îmbuibării, numită „un foc de la Domnul”. Mulţi au murit şi au fost îngropaţi acolo, şi astfel locul s-a numit Chibrot Hataava, care înseamnă “Mormintele Lăcomiei”. Astfel a permis Domnul celor murmurători, nemulţumitori, să-şi facă singuri rău şi să se îndepărteze singuri de la viitoarele posibilităţi de murmurare.

Cea mai fericită stare pe care mintea o poate concepe este aceea de odihnă deplină şi încredere în Domnul — satisfăcută de ceea ce a stabilit şi a prevăzut Domnul. Şi aceasta este potrivită în special pentru israeliţii spirituali, şi mai ales pentru Preoţimea împărătească, aceia care s-au predat deplin Domnului, un Legământ de sacrificiu care include toate drepturile şi interesele pământeşti. Ferice de aceştia dacă pot cânta cu spiritul şi cu raţiunea:

„În orice soartă sunt ferice
Deoarece Dumnezeu mă conduce”.

Spiritul de nemulţumire îşi întoarce privirea de la Mana cerească din provizia divină, tânjind după altă hrană din provizia proprie sau din altă rezervă pământească. Domnul le acordă acestora oportunitatea de a se ospăta pe deplin cu ceea ce doresc, şi ca rezultat, murmurătorii încetează de a mai fi membri ai familiei Domnului şi nu mai au oportunitatea de a se împărtăşi din Mana pe care El o dă în cantitate suficientă.

Pentru a da o ilustraţie: Biblia ne dă Mana de Adevăr divin. Adevărul trebuie să fie strâns, să fie măcinat şi copt, dar este provizia lui Dumnezeu. Este sănătos şi nutritiv, este tocmai lucrul de care noi, ca popor al lui Dumnezeu, avem nevoie pentru a ne întări şi desăvârşi. Totuşi, unii tânjesc după oalele de carne din Egipt — teoriile lumeşti. Atunci El permite ca acestea să ajungă la ei. Ei se satură de Critică radicală şi teorii evoluţioniste, şi ca rezultat mor ca Noi Creaturi, încetează să mai fie popor al lui Dumnezeu, încetează să meargă pe urmele Învăţătorului. Ei sunt mistuiţi de focul, de febra produsă de erorile după care tânjesc.

Mormintele Lăcomiei

Lăcomia, egoismul, este legată de păcatul de orice fel. Ea duce la orice formă de imoralitate pentru a-şi satisface înclinaţiile egoiste. Duce la nedreptate şi neadevăr în silinţa ei de a obţine o mare parte din binecuvântările lui Dumnezeu. Duce la mânie, răutate, ură, invidie, vrajbă şi ucidere în străduinţa ei de a primi şi a deţine o parte abundentă din bunurile acestei lumi. Egoismul este aşadar nedreptate, şi „orice nedreptate este păcat”.

Gândindu-ne la mormintele lăcomiei umplute de israeliţi, ne amintim cât de mulţi israeliţi spirituali au făcut greşeli asemănătoare. Lacomi după lucrurile acestei lumi, ei au neglijat Legământul lor cu Domnul şi interesele mai înalte ale vieţii ce urmează. Isus a spus că spinii care au răsărit printre grâu şi l-au înecat sunt grijile acestei vieţi şi înşelăciunea bogăţiilor; cu alte cuvinte, lăcomia.

O, cât de mult trebuie să fie urmaşii lui Isus în gardă împotriva acestui spirit al lumii! Nu sugerăm că nimeni nu trebuie să caute să aibă o parte rezonabilă din binecuvântările şi confortul vieţii de acum. Pericolul este de a ne fixa inima asupra acestor lucruri, râvnind la ele şi servindu le, în mod idolatru, şi astfel cauzând înmormântarea noastră spirituală, pe care poate sta scris „mormintele lăcomiei”.

Textul Acestui Studiu

Textul ales este intenţionat să se aplice la rugăciunea lui Moise după ajutor şi eliberare. “Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept.” Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui Moise care a fost potrivită prin aceea că cerea ajutor prin care să se supună deplin voinţei lui Dumnezeu, ca poporul să fie bine instruit să se supună la aranjamentul divin. A ajutat mult; a adus rezultatul dorit; a fost în armonie cu voinţa divină.

Pe de altă parte, rugăciunea unuia nedrept va ajuta mult în direcţia contrară. Murmurările poporului au fost considerate ca rugăciuni ale lor. Ei au primit ceea ce au dorit; însă cu aceasta au primit, nu binecuvântarea divină, ci o pedeapsă. Să fim atenţi cum ne rugăm, şi să ne rugăm pentru lucruri în armonie cu voinţa divină. Astfel rugăciunile noastre ne vor aduce binecuvântări, şi nu pagubă.

Rugăciuni Egoiste Împlinite

Ştim despre multe rugăciuni care s-au împlinit; unele dintre ele au fost rostite în mod egoist, nu cu dorinţa de a cunoaşte şi a face voia Domnului, ci cu dorinţa de a-L face pe Domnul să facă potrivit voinţei umane şi dorinţei ei egoiste. Astfel de rugăciuni sunt întotdeauna periculoase. Uneori Dumnezeu le împlineşte.

Relatăm un caz povestit de o mamă. Ea a fost o adevărată creştină şi îl dedicase pe fiul ei Domnului; dar când el a căzut grav bolnav şi era gata să moară, iar medicii au spus că nu îşi va mai reveni, mama a mers înaintea Domnului în rugăciune şi a cerut cu ardoare, nu ca voia lui Dumnezeu să se facă, ci voia ei să se facă — ca viaţa fiului ei să fie salvată. Aproape miraculos, povestea ea, fiul ei a început să se însănătoşească. Pentru un timp s-a bucurat de triumful ei.

Mai târziu însă, ea a învăţat o lecţie foarte amară. Băiatul s-a maturizat, dar a fost departe de a fi o mângâiere pentru ea. Avea un caracter vicios, care deseori îi aducea mamei durere şi lacrimi. Ea a spus după aceea: “Am regretat rugăciunea aceea, care a fost împotriva voinţei lui Dumnezeu şi la care El a răspuns conform voinţei mele. Acum văd mai bine. Am învăţat lecţia. De acum încolo voi căuta să cunosc şi să fac voia Domnului, şi mă voi ruga ca voia Lui, nu a mea să se facă, în toate afacerile mele. Egoismul meu mi-a adus ani de suferinţă, despre care am presupus că vor fi ani de bucurie şi mângâiere”. Cât de atenţi trebuie să fim ca să „rămânem în El şi în Cuvântul Lui”!

 
Înapoi sus