CELE TREI CĂI

 „Toate lucrările Tale Te vor lăuda, Doamne! Şi credincioşii Tăi Te vor binecuvânta.” Psalmi 145:10

În acest articol vom examina Cele trei căi menţionate în Biblie.

În general noi suntem familiari numai cu două căi, aşa că cineva ar putea întreba:  Care este a treia? Vom găsi răspunsul în aceast articol.

Mai întâi să vedem cele două căi pe care le menţionează Domnul nostru: Matei 7:13,14: „Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află.”

Aici Isus vorbeşte despre „o cale lată cu o poartă largă, care duce la pierzare”, şi
O „cale îngustă cu o poartă strâmtă care duce la viaţă”.

Care sunt deci aceste două căi?

Despre calea cea îngustă se crede în general că duce în cer, iar calea cea lată duce în chin veşnic. Dar oare aşa este? Cele de mai sus sunt cuvintele Domnului nostru Isus, şi ni se spune că El „nu le vorbea deloc fără pildă”. Matei 13:34  

Isus Se referă aici la două căi în viaţă, sau două alegeri pe care oamenii le pot face. Să le vedempe ambele:

Calea cea lată

Matei 7:13: „Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea.”

 Ce înseamnă că această cale este lată?

 Ce înseamnă că duce la pierzare?

Mai citim despre această cale în Proverbe 14:12:  „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte”.

Oamenilor li se pare că merg pe căi bune, dar sfârşitul lor este moartea. Care este deci calea care duce la moarte? Ap. Pavel ne spune: “Fiindcă plata păcatului este moartea”. Romani 6:23  

Această „cale” este ca atare calea păcatului. DA! Când spune că această „cale lată” duce la pierzare, înseamnă că duce la moarte, fiindcă „plata păcatului este moartea”, nu chinul veşnic.

Moartea este o stare de inconştienţă după cum citim în Eclesiastul 9:10: „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!”

Această cale a început cu părintele omenirii – Adam. Dumnezeu i-a spus lui Adam: „Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Geneza 2:17

Dumnezeu i-a spus de fapt: dacă vei păcătui vei muri. Cineva ar putea întreba: Păi el a trăit până la 930 de ani. DA! Corect! Dar în ziua în care a mâncat, şi-a pierdut relaţia cu Dumnezeu, şi-a pierdut favoarea de fiu, a murit de la toate privilegiile pe care le-a avut mai înainte, a început procesul morţii. Adam a început să meargă în jos pe „calea lată” care, după cum am văzut,duce la moarte. După aceea toţi urmaşii lui Adam au fost născuţi în păcat. Chiar şi David, omul după inima lui Dumnezeu, spune: “Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea”. Psalmi 51:5  

Cineva ar putea spune că David vorbea numai despre el însuşi, dar Ap. Pavel zice că „...printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit...”. Romani 5:12  

Observăm? „Moartea” şi „păcatul” au trecut asupra tuturor oamenilor, deci toţi se nasc păcătoşi, toţi se nasc pe această cale a păcatului - „calea cea lată”.

Această cale este numită astfel pentru că este cea mai uşoară pentru rasa umană degenerată. Adam a mers pe această cale 930 de ani (Geneza 5:5), apoi a ajuns la sfârşitul ei, moartea sau pierzarea. Astăzi această călătorie este mult mai scurtă, 60-80 de ani, sau în unele cazuri mai mult de 80 sau mai puţin de 60. DE CE? Fiindcă pe măsură ce anii şi secolele s-au scurs, cărarea în jos a devenit tot mai bătătorită şi rasa a mers tot mai rapid spre nimicire, calea devenind zilnic tot mai sticloasă, noroioasă şi alunecoasă datorită păcatului. Şi nu numai calea devine tot mai alunecoasă, dar şi omenirea pierde zilnic puterea de rezistenţă.

Păcatul a devenit atât de “normal” sau natural pentru omenire, încât majoritatea lumii nu mai poate face deosebire între viaţa păcătoasă şi viaţa curată. Lumea a preferat atât de mult păcatul, încât acum această cale li se pare mai bună. Proverbe 14:12

Această cale mai este descrisă şi de Ap. Pavel:

Efeseni 2:1-3: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.”

Galateni 5:19-21: „Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi Sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.”

Deci am văzut clar că această „cale lată” a început cu Adam şi continuă şi în prezent, şi toată omenirea merge pe ea şi are ca sfârşit pierzarea, sau moartea.

Să vedem acum a doua cale menţionată de Domnul nostru:

„Calea cea îngustă spre viaţă”

După cum am văzut, de la căderea lui Adam în păcat a fost numai o cale – calea cea lată. Dar când s-a deschis calea îngustă?

Ap. Pavel ne spune: „Astfel, deci, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său.”  Evrei 10:19, 20  

DA! Isus prin moartea Sa pe cruce a nimicit moartea şi a deschis o cale nouă, o cale care duce „la VIAŢĂ”.

În ce constă această cale? Ce înseamnă că „duce la viaţă”? Ce înseamnă „viaţa” din acest verset?

Domnul Isus, deci, a deschis o cale nouă, a adus o speranţă de viaţă în lume, a chemat pe cei „ce au urechi de auzit” să-L urmeze.

Chemarea Lui este explicată în Luca 9:23: „Apoi a zis tuturor: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze”.

Aceasta a fost o chemare specială. El nu i-a chemat pe toţi. Chemarea nu era pentru cei care nu-L ascultau. DE CE?Fiindcă aceasta este o chemare specială de a fi împreună cu El, de a moşteni Împărăţia cu El, de a avea aceeaşi glorie ca  El. 
Ap. Pavel iarăşi spune: „...va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea”.Romani 2:7

DA! Viaţa oferită este nemurirea. Ce înseamnă nemurire? Ioan 5:26:  "Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine."

Da! Aceasta este definiţia nemuririi – viaţă în sine, adică viaţă care nu este dependentă de o sursă exterioară pentru continuarea ei, cum a fost dependentă în cazul lui Adam, sau cum este în cazul îngerilor.

Despre aceştia care merg pe „calea îngustă” Ap. Pavel spune că vor fi îmbrăcaţi în nemurire. 1 Corinteni 15:53: „Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire”.

Ap. Petru spune 2 Petru 1:4: „Prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte.”

DA! Pare aproape ne necrezut ce oferă Domnul celor care merg pe calea îngustă, dar aceasta este promisiunea lui Dumnezeu Tatăl prin cuvintele Bibliei. Să mai citim câteva scripturi: 1 Ioan 3:2: „Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este”.Apocalipsa 20:6:  „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere”.

Dar de ce această cale se numeşte îngustă? De ce merg puţini pe ea? Citim cuvintele Domnului Isus din Luca 9:23: „Apoi a zis tuturor: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze”. Vedem două cerinţe importante:

-       Să se lepede de sine

-       Să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze

Dacă vom înţelege cu adevărat aceste două cerinţe, vom vedea cât de strâmtă într-adevăr este poarta şi îngustă calea.

Lepădarea de sine

Înainte de lepădarea de sine este pocăinţa, care implică recunoaşterea păcatului care locuieşte în noi, căinţă şi întoarcere completă de la păcat la dreptate. „Pocăiţi-vă, deci, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele” (Fapte 3:19). „Lepădare de sine” înseamnă însă mai mult, înseamnă sacrificarea propriilor dorinţe şi apetituri. Foarte important este ceea ce spune Ap. Pavel în Romani 12:1: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”. Ce înseamnă a „ne prezenta trupurile ca o jerfă vie”? Înseamnă asacrifica pentru Dumnezeu toate dorinţele trupului, înseamnă a lăsa în urmă speranţele noastre umane şi pământeşti, a fi străini şi călători pe acest pământ. 1 Petru 1:17; 1 Petru 2:11

 „A ne lua crucea în fiecare zi şi a-L urma” – aceasta înseamnă o viaţă de sacrificiu până la moarte. Am observat că pocăinţa nu include sacrificiu, că nu este suficient a ne pocăi, ci trebuie mai mult, trebuie să „murim” împreună cu Domnul, adică să ne jertfim viaţa în slujba lui Dumnezeu. 2 Timotei 2:11: „Adevărat este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El”.

Filipeni 1:29: „Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” – Deci numai credinţa în sângele lui Cristos nu este suficientă, trebuie şi să pătimim cu El.

Domnul mai descrie această cale printr-un simbol:

Matei 19:24: „Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.” Ce vrea să ne spună Domnul aici? Ar fi desigur neraţional să luăm aceasta literal.

Isus S-a referit la o portiţă tăiată în poarta principală de la intrarea în cetatea Ierusalim. După ce se însera, poarta principală se închidea şi rămânea deschisă numai portiţa mică. Toţi cei ce veneau cu cămilele încărcate cu bunurile lor trebuiau

-       Să se dea jos de pe cămilă

-       Să dea jos toată încărcătura

-       Să pună cămila să se aplece ca să treaca prin poarta mică

-       Să ducă el însuşi toată încărcătura prin portiţă

-       Apoi, după ce trecea, trebuia să încarce totul şi să meargă mai departe

DA! Aceasta era „urechea acului” despre care vorbea Domnul Isus, el vorbea de dificultăţile prin care trebuia să treacă. Chiar dacă era greu, se putea trece totuşi. Aceasta este o ilustraţie a căii înguste. Este o cale pe care e greu să mergi. Trebuie să te separi de lume, să lepezi tot ce te împovărează pe cale şi să trăieşti după voia lui Dumnezeu, să sacrifici totul pentru El şi „să mori” cu Cristos.

Aceasta este deci calea îngustă care duce la viaţă – la nemurire.

Acum să vedem care este a treia cale. Se poate ridica întrebarea: Dacă n-a fost nici o cale care duce la viaţă înainte de Isus, şi dacă numai foarte puţini merg pe calea îngustă, Ce se întâmplă cu cei ce au trăit înainte de Isus, ce se întâmplă cu copilaşii micuţi care nu au avut nici o şansă în viaţă, ce se întâmplă cu oamenii bolnavi şi cu multe alte cazuri?

Ap. Ioan (1 Ioan 2:2) spune: „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”.

Aţi observat? El este ispăşire nu numai pentru noi, ci pentru toţi oamenii. Este exact ceea ce citim şi în 1 Timotei 2:6: „Care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi”.

DA! Mântuirea este pentru toţi. Deci trebuie să mai fie o cale care să poată aduce mântuire din păcat pentru întreaga lume. Despre această cale citim în Isaia 35:8: „Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea Sfântă: nici un om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească”.

Calea cea sfântă

„...chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească.” Observaţi? Aceasta este o cale pentru păcătoşi, pentru cei fără minte. Despre cine spune Biblia că sunt fără minte?

Psalmistul spune: „Totuşi, învăţaţi-vă minte, oameni fără minte! Când vă veţi înţelepţi, nebunilor?” Psalmi 94:8 De ce Biblia îi numeşte fără minte pe aceşti oameni, sau am văzut că îi mai numeşte nebuni? Citim în Psalmi 14:1: „Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!” S-au stricat oamenii, fac fapte urâte; nu este nici unul care să facă binele.”

Aţi observat? Nebunii, sau cei fără minte sunt cei care nu cred acum în Dumnezeu. Dar ce spune Isaia 35:8? Spune că nici chiar cei fără minte nu vor putea să se rătăcească. Ei sunt acum departe de Domnul, rătăciţi în lumea lui Satan, fiindcă el le-a orbit mintea: „a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.” 2 Corinteni 4:4.  Dar Biblia ne spune ce va fi cu ei.

Isaia 29:24: „Cei rătăciţi cu duhul vor căpăta pricepere, şi cei ce cîrteau vor lua învăţătură.”

Să mai vedem şi alte aspecte ale acestei căi, care va fi deschisă după stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Isaia 35:9: „Pe calea acaesta nu va fi nici un leu.”

Să înţelegem că în Împărăţia lui Dumnezeu nu vor mai fi animale, nu vor mai fi lei? Desigur că nu. Atunci ce înseamnă aceasta? Ap. Petru spune cine e acest leu.

„Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă tîrcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).  Deci acest leu e chiar Satan, care a introdus păcatul în lume. El va fi legat. Aceasta ne confirmă Ap. Ioan în Apocalipsa 20:2, 3: „El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana...l-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile”.

Mai citim în Isaia 35:9,10: „şi nici o fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea”. Ce sunt aceste fiare sălbatice? Dacă leul este regele animalelor, atunci aceste animale trebuie să reprezinte acele sisteme şi acele rele pe care le conduce Satan. Tot ce este sub puterea lui va fi distrus. Isaia ne spune aceasta şi în alte cuvinte (Isaia 11:9): „Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele Meu cel Sfânt”.

Să citim mai departe despre această cale în Isaia 35:9, 10: „... cei răscumpăraţi vor umbla pe ea. Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce, şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!”

Aici se vorbeşte despre cei răscumpăraţi şi cei izbăviţi de Domnul care se vor întoarce. Cine sunt aceştia? Sunt toţi cei care au murit, toată omenirea care doarme în morminte. Am citit mai devreme despre calea care duce la moarte. Deci toţi vor învia în dimineaţa învierii!!!

Fapte 24:15: „Şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi.”

1 Corinteni 15:22: „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos.”
1 Timotei 2:4: „Care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.”

Deci toţi oamenii vor fi mântuiţi, eliberaţi din moartea adamică venită asupra tuturor oamenilor ca rezultat al păcatului originar. Toţi vor învia aşa cum au murit, aceeaşi personalitate care a murit va învia.

Ap. Pavel ne spune că toţi trebuie să vină la cunoştinţa adevărului. Citim şi în Isaia despre acel timp: „Căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr.” Isaia 11:9  

De ce trebuie să vină toţi la cunoştinţa adevărului? Ioan 17:17: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”Deci toţi vor trebui să trecă printr-un proces de sfinţire, şi aceasta, după cu am văzut, se poate face numai prin adevăr. Cum se va întâmpla aceasta?

Isaia 29:18: „În ziua aceea, surzii vor auzi cuvintele cărţii, şi ochii orbilor, izbăviţi de negură şi întuneric, vor vedea.”

Isaia 32:3: „Ochii celor ce văd nu vor mai fi legaţi, şi urechile celor ce aud vor lua aminte.”

Aceasta nu se referă la ochii şi urechile naturale, fiindcă citim în 2 Corinteni 4:4: „A căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.”

Acum Satan a orbit mintea şi ochii oamenilor ca să nu vadă adevărul. Atunci, pe calea cea sfântă, Satan fiind legat, ochii şi urechile oamenilor se vor deschide şi vor putea vedea şi înţelege adevărul, şi încetul cu încetul moartea şi păcatul vor fi distruse. Citim despre aceasta în Isaia 25:7: „Şi, pe muntele acesta, înlătură măhrama care acoperă toate popoarele, şi învelitoarea care înfăşură toate neamurile”.

Condiţiile exterioare fiind favorabile, calea înapoi spre perfecţiune umană reală va fi uşoară; atât de uşoară încât „cei care vor merge pe ea, chiar şi cei care n-o vor cunoaşte, nu se vor rătăci” (Isaia 35:8 -- Leeser); atât de uşoară încât "nimeni nu va trebui să înveţe pe aproapele său zicând: Cunoaşte pe DOMNUL, pentru că toţi vor cunoaşte pe DOMNUL, de la cel mai mic până la cel mai mare" (Ieremia 31:34). Nimeni nu va mai suferi pentru păcatele moştenite de la părinţi sau s` fie pedepsit pentru nelegiuirile altora. Ieremia spune acest lucru astfel: „În zilele acelea, nu se va mai zice: „Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au sterpezit dinţii”. Ieremia 31:29  

Singura dificultate va fi atunci în legătură cu felul de caracter pe care îl vor fi dezvoltat oamenii în această viaţă de acum. De aceea există necesitatea formării unui caracter bun în această viaţă. Dar prin pedepse corecţionale folositoare, încurajări potrivite şi instrucţiuni clare, ca fii risipitori întorşi, omenirea va fi educată, ajutată să se ridice din păcat şi disciplinată până la marea perfecţiune de la care a căzut tatăl Adam. Ajutorul va veni de la Mântuitorul lumii şi de la cei credincioşi care au mers pe calea îngustă. Ne amintim din lecţia precedentă că prin “sămânţa” spirituală a lui Avraam, Biserica, “toate familiile pământului vor fi binecuvântate” (Geneza 22:17). Toţi cei ascultători vor reveni la zilele tinereţii lor, după cum citim în Iov 33:25: „Şi atunci carnea lui se face mai fragedă ca în copilărie, se întoarce la zilele tinereţei lui”.

Când în timpul împărăţiei toţi vor cunoaşte adevărul şi binele, având experienţa cu răul din viaţa de acum, vor avea posibilitatea să aleagă binele şi să se corecteze de-a lungul zilei lor de judecată sau perioadei lor de încercare. Isaia 65:20: „Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr, şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos”.

DA! Toţi vor primi cel puţin 100 de ani pentru a se pocăi şi a veni în armonie cu Legea divină. Dacă nu vor asculta, vor muri în moartea doua din care nu mai este înviere. 
Fapte 3:23: „Şi oricine nu va asculta de Proorocul acela, va fi nimicit cu desăvârşire din mijlocul norodului.”

Cei care nu vor asculta de legea divină, vor muri. Despre cei ascultători citim:

Isaia 35:10: "...O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!”

Psalmi 22:27, 28: „Toate marginile pământului îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce la Domnul: toate familiile neamurilor se vor închina înaintea Ta. Căci a Domnului este împărăţia: El stăpâneşte peste neamuri.”

Când va fi deschisă această cale?

Citim în 1 Corinteni 15:22, 23: „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce Sunt ai lui Hristos”.

Apocalipsa 21:4: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”.

Această cale mare a sfinţeniei va fi deschisă după întoarcerea Domnului şi după terminarea căii înguste care duce la viaţă în cer. Calea ce sfântă este deci calea restabilirii umane la perfecţiunea pierdută în Eden şi la starea de paradis a pământului.

Am văzut care sunt cele 3 căi despre care vorbeşte Biblia

-       Calea lată care duce la nimicire sau la moarte

-       Calea îngustă care duce la viaţă – la nemurire

-       Calea cea mare care duce la viaţă veşnică pe pământ

ISRAEL - UN PRINŢ CU DUMNEZEU

 Genn. 32:1-32

,,Omul trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase” - Luca 18:1.

Fugind din casa tatălui său, Iacov a călătorit o distanţă de aproape cinci sute mile (800km) până la Haldea, casa de origine a tatălui său Avraam, unde unchiul său Laban încă mai trăia. Apreciarea sa faţă de promisiunea lui Dumnezeu l-a făcut un călător şi un străin, pribeag de la casă, la fel cum şi credincioşia lui Avraam faţă de chemare l-a dus de acasă în direcţia opusă. În timp ce binecuvântările promise de Dumenezu lui Iacov erau pământeşti şi temporale, şi în aceste privinţe diferite de promisiunile care sunt făcute Israelului spiritual, totuşi, pentru a dovedi vrednicia lui Iacov pentru binecuvântări - pentru a încerca credinţa sa în promisiunile lui Dumenezu, i-a fost permis să treacă prin diferite experienţe grele şi  descurajări. Una din acestea a fost iubirea cu Rahela, verişoara sa, pentru care el a lucrat la unchiul său în total paisprezece ani, şapte ani până când a luat-o ca nevastă şi şapte ani după aceea; unchiul său a profitat în mod necinstit de el în acest aranjament. Cu toate acestea, vedem răbdarea şi persistenţa lui Iacov, şi observăm cu plăcere că el nici pentru un moment n-a părut să se îndoiască de promisiunile lui Dumnezeu că el va fi binecuvântat ca moştenitor al promisiunii Avraamice.

,,Nu leneş în afaceri, fierbinte în spirit, servind Domnului” pare că se aplică foarte bine la viaţa lui Iacov. Atât de energic a fost el în serviciul lui Laban, atât de încununat cu succes în tot ceea de ce se apuca, atât de perseverent, încât unchiul său repede i-a considerat serviciul indispensabil, şi a fost bucuros să-i formeze termini favorabili pentru a-l face să rămână şi să preia controlul asupra prosperităţii sale. Iacov ager s-a tocmit cu interesul creşterii turmelor şi cirezilor, etc, ca salariu, şi în mod practic a devenit un partener. N-a fost nimic necinstit în încheierea înţelegerii sale cu Laban ca toate oile cafenii şi caprele vărgate şi pătate să fie ale lui; şi n-a fost nimic rău în creşterea în mod ştiinţific a numărului proporţional al acestor animale colorate şi pătate. Laban şi-a dat seama, curând, că avea un ginere foarte capabil şi ager, şi mai mult ca atât, că binecuvântarea Domnului a fost cu el. El cu bucurie l-ar vrea să rămână permanent în Haldea, dar mintea lui Iacov era plină de promisiunea lui Avraam şi de repetarea acesteia faţă de el în viziunea de la Betel, şi el a dorit să se întoarcă în ţara făgăduinţei. Totuşi el a presupus, nu fără motiv, că unchiul său va folosi forţa să-l restrângă de la plecare, sau că va lua de la el vite, etc, care erau în mod potrivit ale lui conform contractului, şi prin urmare el a ales o ocazie pentru a pleca când Laban a fost absent.

Laban a fost evident un şeih influent, având mulţi servitori, şi Iacov a devenit cu adevărat la fel la acel timp, precum ne arată relaterea că el era în stare, puţin timp după aceea, să dea ca dar fratelui său Esau, 220 de capre, 220 de oi, 30 cămile, 50 capi de vită şi 20 de asini. Dar când Laban l-a urmărit cu o deplină intenţie de a-l întoarce, cu familia şi slujitorii şi turmele şi cirezile sale, Dumnezeu a intervenit, avertizându-l pe Laban în vis: ,,Ia seama ca să nu vorbeşti lui Iacov de la bine la rău” - notă marginală. Ca consecinţă a acestui vis, şi a declaraţiei ulterioare  cinstite a lui Iacov în ceea ce priveşte partea sa a cazului, arătând clar că el nu l-a nedreptăţit pe Laban, ci că Laban deseori l-a tratat crud, el a fost lăsat să plece în drumul său de pace.

Dacă ar fi să tragem o lecţie din aceste întâmplări pentru noi, ca moştenitori ale proimisiunilor lui Dumnezeu, Israeliţi spirituali, aceasta ar fi că în timp ce inimile noastre sunt pline de bucuria în promisiunile lui Dumnezeu nu trebuie să ne aşteptăm ca acestea să vină la noi cu totul fără efortul nostru de a le obţine.Dacă Dumnezeu ne-a promis binecuvântările spirituale, trebuie să depunem efort ca să le obţinem, la fel precum şi Iacov a depus efort pentru a obţine binecuvântările pământeşti promise lui. Dacă adversitatea pare a ne vizita, şi dacă întâlnim dezamăgiri şi uneltiri mai mult sau mai puţin necinstite care tind să ne îndepărteze binecuvântările spirituale, la fel cum şi Iacov s-a întâlnit cu dezamăgiri care păreau pentru un timp că interfereau cu binecuvântările sale temporale, noi, ca şi el, trebuie să aşteptăm pe Domnul cu răbdare, şi să ne încredem, să sperăm şi să lucrăm la aceasta, ştiind că Domnul va produce rezultatele promise la sfârşit, ştiind că El este de partea noastră, şi că El este mai mare decât toţi cei care sunt împotriva noastră.

În lecţiile precedente am observat dispoziţia împăciuitoare a lui Avraam, la fel ca şi a lui Isaac, şi acum putem vedea că Iacov mai curând decât să se certe cu fratele său, nu numai că a părăsit casa şi a abandonat părtăşia sa în casa tatălui Său, şi proprietatea familială aparţinând dreptului de întâi născut pe care l-a cumpărat, ci în mod similar procedând cu unchiul său el a refuzat să se certe, el s-a supus pe sine; el s-a încrezut Domnului că El va  aduce rezultatele mai curând decât în puterea sa în conflict, atât mintal cât şi fizic. Domnul pare că vrea ca Israeliţii spirituali să înveţe această lecţie: ,,Căutaţi pacea şi urmăriţi-o”, ,,Aşteaptă cu răbdare pe Domnul, şi El va face să se întâmple”. Nu este aranjamentul lui Dumnezeu ca Israeliţii spirituali să se lupte cu arme trupeşti; ci mai degrabă ei ar trebui să se supună puterilor care sunt, învăţând lecţiile care vor acompania astfel de supunere, şi vor dezvolta în ei credinţa, încrederea, speranţa în Dumnezeu, necesare pentru menţinerea relaţiei lor cu El, şi pentru creşterea lor în har.

Pe măsură ce Iacov şi caravana sa se apropia de Palestina, încrederea sa în Dumnezeu şi în promisiunea Domnului de a-l binecuvânta, nu l-au oprit să urmeze un curs înţelept, generos, rezonabil pentru împăcarea cu fratele său. El n-a ţinut la drepturile sale, şi n-a zis: ,,Eu am cumpărat moştenirea, şi am fost obligat să fug din ea, şi acum am o situaţie diferită, şi voi căuta prima ocazie să iau de la Esau vitele şi averea pe care le-a primit de la tatăl meu dar care sunt ale mele, şi nu trebuie să fie nici o discuţie în această privinţă, el să privească la partea lui de contract, pentrucă dreptatea este de partea mea şi eu pot exercita forţă atât cât va fi necesar pentru a o obţine”. Chiar din contra, Iacov şi-a zis: ,,Nu-mi pasă deloc de moştenirea pământească, Eu am abandonat-o pe aceasta toată, când am plecat de acasă, şi nu intenţionez să am nici un fel de pretenţie la aceasta, nici acum şi nicicând. Eu doar ma luat ceea ce Esau n-a apreciat, şi acum, dacă el îşi poate da seama că eu nu vin după proprietate, aceasta îi va potoli mânia, răutatea, gelozia. Din contra, voi fi generos cu el; îi voi trimite un dar valoros, astfel arătându-i că în ceea ce priveşte luarea de la el a bunurilor pământeşti de la el, eu însuşi sunt dispus să-i dau mai mult. Mai mult ca atât, îi voi trimite un astfel de mesaj prin servitorii mei care îi va arăta că îl tratez ca superior mie - Domnul meu, şi că eu mă gradez pe mine însumi inferior lui. El trebuie să vadă că eu niciodată n-am dorit să-i iau onorurile dreptului său de întâi născut şi nici foloasele pământeşti ale acestuia, chiar dacă toate acestea au fost cumpărate, Eu mă dezic de bunăvoie de toate aceste bunuri şi onoruri pământeşti, ca să pot avea favoarea Domnului, aşa cum este reprezentată în legământul original făcut cu bunicul Avraam”. El şi-a îndeplinit planul său cu succes, şi Esau a devenit prietenul său. Lecţia pentru Israeliţii spirituali în această direcţie este - nu trebuie să fim prea stricţi în ceea ce priveşte deplina dreptate şi chiar până la ultimul bănuţ în lucrurile materiale. Mai bine am putea folosi mamonul pământesc în mod generos pentru a face şi a păstra pacea, şi pentru a înainta interesele noastre spirituale. Gătinţa noastră de a face astfel va măsura sau va egala aprecierea noastră faţă de interesele spirituale, în comparaţie cu care binecuvântările pământeşti, ,,Mamonul” trebuie să fie estimate ca pierdere şi gunoi.

O RUGĂCIUNE MODEL

În această lecţie ne este relatată rugăciunea lui Iacov la timpul când se aştepta la întâlnirea cu Esau, şi ea poate fi considerată ca un exemplu dintre cele mai bune ale unei rugăciuni care poate fi găsită în Cuvântul lui Dumnezeu. Ea este atât de plină de încredere şi siguranţă în Dumnezeu. Ea aminteşte promisiunea originală dată lui Avraam, reânoirea acesteia faţă de Isaac, şi repetarea a doua a acesteia faţă de Iacov la Betel, şi promisiunea Domnului dată lui acolo, că El îl va aduce înapoi din nou la ţara sa natală. Aceasta arată umilinţa minţii lui Iacov, care a strigat: ,,Nu sunt vrednic nici de cele mai mici din toate îndurările şi de tot adevărul pe care L-ai arătat servului Tău; căci doar eu însumi (numai el) am trecut peste acest Iordan, (când a fugit de acasă), şi acum am devenit două grupuri (mari companii)”. El îi spune Domnului despre frica sa de Esau, totuşi arătând că frica sa este compensată de încrederea sa în Cel Atotputernic. Anume la acest timp, şi fără îndoială ca răspuns la rugăciunea sa, îngerul Domnului a apărut înaintea lui Iacov, şi atât de plin de credinţă în puterea lui Dumnezeu şi în promisiunea lui Dumnezeu a fost Iacov încât l-a apucat fizic pe înger, declarând că nu-l va lăsa până nu va primi binecuvântarea.

Aici, avem lecţia potrivită a efortului lui Iacov manifestat îngerului. Îngerul a apărut ca om, precum a fost cazul frecvent în timpurile străvechi; Iacov cu toate acestea, l-a recunoscut, şi apucându-l, i-a cerut că acesta ca reprezentant a lui Dumnezeu, trimis să-l întâlnească, ar trebui să-i dea binecuvântarea. Nu putem presupune nici pentru un moment faptul că îngerul nu era destul de puternic ca să se elibereze singur din braţele lui Iacov, şi totuşi lupta şi ciocnirea între ei a ţinut până în zori, îngerul în zadar îl ruga: ,,Lasă-mă să plec” şi Iacov la fel de persistent ţinându-l a declarat: ,,Nu te voi lăsa să pleci decât dacă mă vei binecuvânta”. Din altă parte, ar trebui să presupunem că Domnul era destul de doritor să-l binecuvânteze pe Iacov, şi că a trimis acest înger chiar cu acest scop, şi că împrejurările erau intenţionate ca să fie o ocazie pentru a-i creşte dorinţa lui Iacov în această direcţie; ca să-şi demonstreze sie însăşi cât de mult îşi dorea favoarea Domnului, binecuvântarea Domnului. Şi când rezultatul dorit a fost obţinut - când Iacov a demonstrat intensitatea dorinţei sale pentru armonie cu Dumnezeu şi pentru o astfel de binecuvântare pe care doar Dumnezeu o poate da - atunci binecuvântarea veni - victoria lui Iacov. Faptul nu este că Iacov a reuşit să ia de la Dumnezeu, prin îngerul Său, ceva ce Domnul n-a vrut să-i dea; ci este acela că el a reuşit să obţină binecuvântarea râvnită manifestând zelul, energia, răbdarea, şi credinţa care a fost plăcută să fie văzută de Dumnezeu şi răsplătită.

Lecţia Israelitului spiritual în aceste împrejurări este în armonie cu cuvintele Domnului: ,,Omul trebuie să se roage neâncetat şi să nu se lase”. Dumnezeu vrea ca noi să fim persistenţi, şi persistenţa noastră măsoară şi indică adâncimea dorinţei noaste. Dacă binecuvântarea ca răspuns la rugăciunile noastre nu vine în momentul cererii trebuie să continuăm ,,stăruitori în rugăciune” - aşteptând cu răbdare timpul cuvenit al lui Dumnezeu, încrezându-ne credincioşi în El că El doreşte să ne deie binecuvântările pe care ni Le-a promis, chiar dacă pentru un timp ar putea să ni Le reţină cu scopul ca să devenim mai zeloşi în căutarea lor.

Deşi Iacov a fost un om pământesc, nu o ,,Nouă creatură în Christos Isus”, totuşi rugăciunea sa este una exemplară, în aceea că n-a specificat nici chiar lucrurile pământeşti care i-au fost promise. Tot ce a cerut a fost binecuvântarea, în orice mod I-ar plăcea Domnului să i-o deie. Vai!, cât de mulţi Israeliţi spirituali par a avea mai puţină apreciere a prosperităţii în astfel de chestiuni decât a avut Iacov! Mulţi cer şi nu primesc deoarece cer greşit, cer lucrurile care să fie consumate pe dorinţele lor pământeşti - bogăţie sau faimă sau bunătăţi temporale. (Iacov 4:3). Cât de mulţi uită faptul că Domnul a promis deja că va avea grijă de necesităţile temporale ale copiilor Săi concepuţi de spirit, că le va face mai bine decât ei ar putea şti cum să ceară sau să gândească. Cât de puţini par a-şi aminti că ca Noi Creaturi condiţiile şi dorinţele noastre trebuie să fie în mod special pentru lucrurile care ţin de noua creatură, şi că acest fel de binecuvântări Domnul ne îndeamnă să cerem şi să ne luptăm pentru a le obţine, asigurându-ne că precum părinţii pământeşti au plăcerea să dea daruri bune copiilor săi, la fel şi Tatăl nostru ceresc are plăcerea să dea spirit sfânt celor ce I-l cer (Luca 11:13). Dacă poporul consacrat al Domnului cu toţii ar putea fi aduşi la punctul în care scopul principal al vieţii, povara tuturor rugăciunilor lor, să fie ca ei să aibă o măsură tot mai mare din spiritul Domnului, spiritul sfinţeniei, spiritul adevărului, spiritul lui Christos, spiritul minţii sănătoase, ce binecuvântare ar fi aceasta! Dacă, atunci, ei s-ar lupta cu Domnul să se ţină de EL până în revărsatul zorilor, aceasta cu siguranţă ar aduce binecuvântarea dorită. Domnul S-a descoperit pe Sine poporului Său chiar cu scopul de a le da această binecuvântare, cu toate acestea, El o păstrează până ei învaţă a o aprecia şi a o dori în mod sincer.

Iacov a primit binecuvântarea şi cu ea şi schimbarea numelui său. El a fost chemat prin urmare Israel, ceea ce înseamnă: ,,Puternic cu Dumnezeu”. Acest nume nou prin urmare va fi în continuu o sursă de încurajare pentru el, un stimulent pentru zel proaspăt şi încredere în Acela a cărui binecuvântare a obţinut-o. Toată posteritatea lui Iacov a adoptat acest nume. Ei erau cunoscuţi cu toţii ca copii lui Israel, sau Israeliţi, deoarece Dumnezeu a adeverit numele ca aparţinând întregei naţiuni. În acelaşi mod, în antitip, Îl avem pe Christos Isus Domnul nostru, Israelitul adevărat, antitipic, Cel care, prin credinţă şi ascultare de Tatăl, a triumfat, a biruit lumea şi carnea şi Adversarul. şi a primit binecuvântarea divină ca rezultat a luptei sale. El a fost înălţat nespus şi este declarat acum a fi prinţul sau domnitorul împăraţilor pământului. El S-a aşezat împreună cu Tatăl pe tronul Său - Apoc. 1:5.

Analogia nu se termină aici, căci Iacov a avut doisprezece fii, la fel şi Domnul nostru Isus a avut doisprezece apostoli; şi aceştia, şi toţi cei care vin în Christos prin slujirea Evangheliei de către aceştia, sunt acceptaţi ca Israel adevărat, Israel spiritual. Acelaşi nume aparţine tuturor celor care aparţin Capului. Precum în Israelul natural erau unii care erau ,,Israeliţi cu adevărat”, şi alţii care nu erau Israeliţi adevăraţi, ci din sinagoga lui Satan, la fel şi în Israelul spiritual sunt Israeliţi nominali şi adevăraţi; şi doar cei din urmă vor obţine în cele din urmă binecuvântarea şi comoştenirea cu Isus Christos Domnul lor. Şi numele ,,Victor” sau ,,Puternic cu Dumnezeu”, va fi un nume care va fi aplicabil oricărui din credincioşii Domnului în acelaşi fel în care acesta s-a aplicat şi la Isus însuşi. Fiecare va trebui să manifeste loialitatea sa faţă de Domnul, credinţa sa, încrederea sa, şi doar cei care iubesc pe Domnul şi promisiunea Sa pe care a făcut-o că ei se vor ţine de promisiunea Sa şi nu-L vor lăsa fără a o obţine - doar aceştia vor primi marea binecuvântare, doar aceştia vor fi în stare să biruie lumea, carnea şi Adversarul. ,,Aceasta este ceea ce a câştigat victorie asupra lumii, chiar credinţa voastră” - în Dumnezeu şi în promisiunile Sale.

RECUNOSCÂND FAVORURILE DIVINE

Iacov a avut o metodă de a marca manifestările speciale ale providenţei divine - precum atunci când a numit locul în care s-a luptat cu îngerul cu numele de Peniel; ca o aducere aminte că acolo el a fost priveligiat să vadă, în mod reprezentativ, faţa Domnului, să primească binecuvântarea Domnului, lumina chipului Său. În mod similar, este profitabil pentru Israeliţii spirituali ca ei să facă o însemnare într-un mod special a tuturor îndurărilor Domnului şi a providenţelor Sale faţă de noi. Mulţi se simt săraci în ceea ce priveşte favoarea şi binecuvântarea Domnului, numai datorită faptului că ei n-au fost în stare să lase ca acestea să lase o urmă potrivită asupra inimilor lor la timpul când acestea au fost primite. Favorurile divine în scurt timp se scurg din vasele noastre pământeşti sparte dacă nu facem însemnări speciale la moment, ori pe tăbliţa memoriei, ori în orice alt mod pentru a putea reîmprospăta memoria. Fără îndoială că am avea mai multe Beteluri şi Penieluri dacă am urma cursul de a face un fel de monumene, şi acolo să intrăm în ceva legământ special sau vot cu Domnul ca răspuns la îndurările Sale. În armonie cu acest gând, că Creştinii au în general foarte multe binecuvântări şi favoruri, mai multe decât ei recunosc în mod deplin, Biserica din Allegheny timp de câţiva ani petrec ,,Adunări libere” în fiecare a patra Miercuri seara, pentru rugăciune, laudă şi mărturii de experienţe. Şi experienţele la care se apelează nu sunt de felul celor întâmplate de ,,ani de zile în urmă”, oricât de bune ar fi acestea, ci experienţele proaspete ale vieţii din timpulsăptămânii. Şi pe măsură ce fiecare caută evidenţe proaspete ale iubirii divine şi a supravegherii zilnice, fiecare află că are cu mult mai multe motive de a se bucura şi a da mulţumire şi de încurajare decât acelea de care ar fi în cunoştinţă fără de o astfel de veghere şi însemnare. Să ne ridicăm în fiecare zi, în fiecare săptămână cât şi în fiecare an Ebenezerurile noastre lui Dumnezeu, dacă credinţa şi bucuria şi iubirea noastră creşte.

Precum Saul din Tars, primind binecuvântarea Domnului, a primit şi un ţepuş în carne, care-l necăjea în continuu de-a lungul restului experienţelor sale, dar pe care a învăţat în cele din urmă a aprecia ca canal al binecuvântării divine, ca amintire a favorii divine, la fel a fost şi cu Iacov. În timpul când se lupta cu îngerul şi primea binecuvântarea, a primit o rană, o amintire a binecuvântării care îl durea, care a rămas cu el probabil până la sfârşitul vieţii, cauzându-i şchiopătare. Relatarea spune că îngerul l-a atins la încheietura coapsei în vână, atingându-i probabil nervul sciatic, cauzându-i tendonul să se strângă şi o mică deplasare a încheieturii. Lecţia a fost să rămână ca o amintire nu numai pentru Iacov, făcându-l să-şi aducă aminte de dependenţa sa de Domnul, şi că el datora totul ce poseda binecuvântării divine, dar aceasta a servit după aceea pentru urmaşii săi ca o continuă aducere aminte a aceluiaşi lucru, căci relatarea spune că de atunci înainte Israeliţii nu mănâncă vâna de la încheietură de la orice animal. ,,Ţepuşul în carne” a lui Iacov, fără îndoială a servit să-l ţină umil, la fel cum şi cel al lui Pavel a servit ca să-i aducă aminte că ce ceea ce el a devenit a devenit prin harul lui Dumnezeu, şi nu datorită înţelepciunii sale. În acelaşi fel, Domnul permite anumite slabiciuni ale cărnii să afecteze copii Săi spirituali în timpul prezent, în mod favorabil. Fără îndoială unele din încercările şi greutăţile noastre, atât fizice cât şi de altă natură, se numără printre cele mai mari binecuvântări ale noastre, lucrând pentru noi o mai bună parte în viitor, producând în noi credinţă, răbdare, o adevărată încredere în Domnul.

Întrebări pentru meditaţie

Isus - al doilea Adam

Întrebare – Ce înseamnă că Isus este al doilea Adam (1 Cor 15:45)?

Răspuns - De aceea este scris :’’Omul dintâi Adam, a fost făcut un suflet viu. ‘’ Al doilea Adam, a fost făcut un duh dătător de viaţa. Al doilea Adam, este Cristos Cap si corp, care va  da viaţă proţetilor şi întregii lumi. Psalmul 45:16. Speranţa pe care au vestit-o profeţii şi apostolii, ca fiind  conţinutul esenţial al Evangheliei, o exprimă astfel: ’’Dar Dumnezeu îşi arată  dragostea faţa de noi, prin faptul că  pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi. Deci cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi prin sângele lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu”- Romani 5:8, 9. Jertfa Mantuitorului a fost expresia iubirii si indurarii lui Dumnezeu. Apostolul merge apoi mai departe si ne explica opera rascumpararii si a restatornicirii cu urmarile ei, spunand: ’’Astfel  dar dupa cum printr-o singura greseala [alui Adam] a venit  o osânda [pedeapsa cu moartea]  care a lovit pe toti oamenii, tot asa, printr-o singura hotarare de iertare, a  venit pentru toti oamenii o hotarare de neprihanire care da viata [stergand sau ridicand pedeapsa]. Caci dupa cum prin neascultarea unui singur om [Adam], cei multi au fost  facuti pacatosi, tot asa prin ascultarea unui singur om-Isus, cei multi vor fi facuti neprihaniti [toti  care se vor folosi de  avantajele si privilegiile noului legamant]”- Romani 5;18,19.  Impacarea nu a fost indeplinita in noi, ci pentru noi, prin Cristos, pe cand eram noi inca pacatosi. Apostolul Pavel se mai refera la o lucrare de binecuvantare ce trebuie sa fie indeplinita spre binele si in folosul lumii, nu  numai de catre Domnul, ci si prin Biserica glorificata sub Cristos, capul ei, lucrarea constand din aceea ca, lumii i se va face cu putinta, intelegerea milei lui Dumnezeu in Cristos, pentru ca oricine vrea, sa poata  deveni  una cu Creatorul.

          Acceasta iluminare si instruire a lumii, aceasta restatornicire in favoarea si mila divina, care au fost perdute prin caderea luiAdam, va fi lucrarea de binecuvantare a Imparatiei de o mie de ani  a lui Cristos.

Sabie şi Pace
Întrebare— Ce vrea sa spună Domnul Isus în Matei 10:34-36?

Matei 10: 34-36 "Să nu credeti ca am venit sa aduc pace pe pamant, n-am venit sa aduc pace, ci sabie. Caci am venit sa intorc pe fiu impotriva tatului sau, pe fiica impotriva mamei sale si pe nora impotriva soacrei sale. Si omul va avea ca vrajmasi chiar pe cei din casa lui."

Aceste cuvinte par suprinzatoare, fiindca Dumnezeu si Fiul Sau sunt sursa de pace si armonie, nu de conflict. El promite ca aduce pacea pe pamant pentru intreaga omenire la timpul stabilit. De ce aceste atentionari asadar ca s-ar putea sa avem parte de dezaprobare?

Inteleptul spune in Eclesiast 3:8 "caci razboiul isi are timpul sau si pacea timpul ei." Domnul ingaduie o perioada de probare si testare a celor credinciosi in acest veac envaghelic. Aceste atentionari din textul in discutie avertizeaza ca oamenii lui Dumnezeu vor avea parte de impotriviri si persecutii, chiar si in familiile lor uneori. "Toti cei care vor sa traiasca in evlavie vor fi persecutati" 2 Tim. 3:12. Scopul acestor incercari e cristalizarea de caracter a celor care vor avea parte de intaia inviere. "Caci stim ca daca rabdam vom si imparati cu El". 2 Tim 2:12.

Ap. Pavel ne spune în Galateni 5:17: “Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: Sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.” Fiindcă cursul lumii este spre degradare, ei mereu vor fi în opoziţie cu acei care vor să trăiască evlavioşi.

Acesta nu e veacul de convertire a intregii omeniri, ci de selectare a unui popor special: "Mai intai Dumnezeu si-a aruncat privirile ca sa ia un popor pentru numele Sau. Dupa aceea Ma voi intoarce ... pentru ca ramasita de oameni sa caute pe Domnul" Fapte 15:16, 17.

Numai dupa aceea se vor implini promisiunile de pace si dreptate pe pamant cand Domnul isi va instaura Imparatia Sa pe pamant.

Înapoi sus