LECŢII DIN CARTEA LUI IOV. DESCRIEREA LEVIATANULUI

Vom încerca să analizăm câteva detalii referitor la Leviatan. În capitolele 38-41 din cartea lui Iov, vedem răspunsul Domnului către Iov. În acest răspuns Dumnezeu îi arata lui Iov că El are în control tot ce se întâmplă, că El a făcut cerurile şi pământul şi tot Universul se mişcă după legile Lui. Apoi Dumnezeu aminteşte câteva animale mari şi puternice cărora El le-a dat viaţa. Desigur la auzul acestor cuvinte Iov nu a putut spune mai mult decât: “Iată sunt prea mic; ce să-Ţi răspund? Îmi pun mâna la gură”

Apoi citim din Iov 41:1 “Poţi tu să prinzi Leviatanul cu undiţa? Sau să-i legi limba cu o funie?”. Aici Domnul îl întreabă pe Iov despre Leviatan, dar ştim că pentru Iov acest animal este deja cunoscut, fiindcă el aminteşte despre el în Iov 3:8 “Blestemată să fie de cei ce blastămă zilele, de cei ce ştiu să întărâte Leviatanul;” Acest cuvânt Leviatan este tradus din cuvântul ebraic liwyātān, şi îl găsim în 5 locuri în Biblie:

Ø  Iov 3:8  Blestemată să fie de cei ce blastămă zilele, de cei ce ştiu să întărâte Leviatanul;

Ø  Iov 41:1  Poţi tu să prinzi Leviatanul cu undiţa? Sau să-i legi limba cu o funie?

Ø  Psalmi 74:14  ai zdrobit capul Leviatanului, l-ai dat să-l mănince fiarele din pustie.

Ø  Psalmi 104:26  Acolo în ea, umblă corăbiile, şi în ea este leviatanul acela pe care l-ai făcut să se joace în valurile ei.

Ø  Isaia 27:1  În ziua aceea, Domnul va lovi cu sabia Lui cea aspră, mare şi tare, Leviatanul, Babilonul, şarpele fugar (Asur), şi Leviatanul, şarpele inelat (Babel), şi va ucide balaurul de lângă mare (Egiptul).

Sunt mai multe teorii despre  acest animal. Unii suţin că aici Dumnezeu vorbeşte despre un animal uriaş inexistent, pe care noi îl cunoaştem sub denumirea de dinozaur. Capitolul 41 din Iov descrie mai multe aspecte ale acestui animal. Dar studiind mai multe detalii vom observa că Dumnezeu vorbeşte despre un animal cunoscut de noi toţi – crocodilul sau ceva asemănător lui. Din Ps 104:26 vedem că el trăieşte în apă, are solzi (Iov 41:15), are fălci mari si lungi (Iov 41:2)....

Indiferent de ce animal ar fi, un creştin sincer ar trebui să se întrebe, ce a vrut Dumnezeu să Îi spună lui Iov? Care este lecţia pentru noi de aici?

Desigur vom spune că Domnul a vrut să Îi demonstreze lui Iov creaţia lui şi măreţia şi puterea animalelor pe care el le cunoştea. Pe lângă această lecţie credem că mai este o lecţie valoroasa ascunsă aici pentru noi.

Cheia principală cu care vom deschide adevărul ascuns este din scriptura citată din Isaia 27:1  “În ziua aceea, Domnul va lovi cu sabia Lui cea aspră, mare şi tare, Leviatanul, Babilonul, şarpele fugar (Asur), şi Leviatanul, şarpele inelat (Babel), şi va ucide balaurul de lângă mare (Egiptul).” Vedem clar de aici că Leviatanul este folosit ca un simbol, nu literal. Leviatanul de aici este un simbol a lui Satan şi în mod profetic Isaia ne spune despre distrugerea lui. Din acest verset vedem legătura între leviatan, şarpe şi balaur. Exact aceasta legătură o mai întâlnim în Apocalipsa 20:2 “El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana”  Noi desigur ştim că Satan va fi distrus citind în Evrei 2:14  “Astfel, deci, deoarece copiii Sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentruca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul”. Apoc 20:1,2...

Citim despre Leviatan în Iov 41:34 “Priveşte cu dispreţ tot ce este înălţat, este împăratul celor mai mândre dobitoace.” Oare nu este aceasta o ilustraţie exactă a lui Satan? Citim în Isaia 14:13,14  “Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.”

În Iov 41:1-10, Dumnezeu descrie puterea măreaţă a leviatanului, iar în partea a doua a versetului 10 spune  “Cine Mi s-ar împotrivi în faţă?” Aici vedem că Domnul îl ţine pe Satan în control.

Sunt patru aspecte a Leviatanului care ne atrag atenţia:

Ø  Dinţii ascuţiţi 

Ø  Solzii strânşi între ei

Ø  Răsuflarea lui de foc

Ø  Inima tare ca piatra

 Aceste aspecte le vedem foarte bine în felul de acţiune a lui Satan. Dinţii ascuţiţi arată felul în care Satan vrea să “mănânce” sau să atragă creaturi de partea lui. Solzii lui arată răutatea lui. Răsuflarea lui de foc este  râvna cu care el încearcă să-şi atingă scopurile. Focul este un simbol al luminii, 2 Corinteni 11:14 “Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.”

Mai citim despre Leviatan în Iov 41:31,32 “Face să clocotească fundul mării ca un cazan, şi-l clatină ca pe un vas plin cu mir. În cele din urmă el lasă o cărare luminoasă; şi adâncul pare ca pletele unui bătrân.” Aceasta este o referire la timpul când Isus Christos se întoarce pentru a lega pe Satan (Marcu 3:27). Satan ştiind că timpul îi este scurt îşi încearcă ultimile puteri, este ca un animal care înainte de moarte îşi face ultimile mişcări, desigur ştim că aceste mişcări sunt destul de puternice. Luca 21:25 “Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strîmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor;”

“În cele din urmă el lasă o cărare luminoasă” – aceasta este modalitatea prin care Satan lucreaza, se preface într-un înger de lumină şi mai mult decît atât face ca “binele să apară rău şi răul bine” Isaia 5:20 “Vai de cei ce numesc răul bine, şi binele rău, care spun că întunericul este lumină, şi lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă, şi dulceaţă în loc de amărăciune!”

Viaţa şi experienţele lui Iov sunt o ilustraţie a permisiunii răului pe pământ Să ne uităm la câteva aspecte importante din viaţa lui Iov şi cum sunt ele raportate la experienţele omenirii:

Iov a fost un om bogat şi drept înaintea lui Dumnezeu, numit printre cei 3 oameni drepţi din Vechiul Testament Ezechiel 14:4

Dumnezeu a permis lui Satan să intervină în viaţa lui Iov, să îi afecteze familia, avuţiile, sănătatea dar să nu îi ia viaţa

Iov trecând prin experienţe lui a învăţat despre măreţia lui Dumnezeu, a relizat că El este în controlul acestei lumi, şi numai la El este salvare

După toate aceste experienţe Iov a fost adus înapoi la starea lui iniţială, şi încă mai mult, i s-a dat îndoit din tot ce a avut mai înainte, dar acelaşi număr de copii.

Adam a fost un om perfect, bogat în favoarea lui Dumnezeu, încununat cu cinste şi onoare pe pământ

Dumnezeu a pemis lui Satan să intervină în viaţa lui Adam şi a urmaşilor săi, uzurpând avuţiile, paradisului perfect. Omul a devenit bolnav atât spiritual cât şi fizic dar viaţa nu a fost luată complet

Omenirea trecând prin experienţele vieţii în final vor învăţa că  numai Dumnezeu poate aduce pace, linişte şi să înlăture orice rău şi că numai El poate aduce Mântuire.

Exact aşa şi omenirea va fi restabilită înapoi la acea viaţă care a fost pierdută de Adam (Fapte 3:19-21). După aceasta oamenii vor avea dublu, vor cunoaşte atât binele cât şi răul. Faptul că Iov a primit acelaşi număr de copii înapoi reprezintă faptul cum toţi oamenii care au trăit pe acest pământ vor avea o ocazie de restabilire.

Aceeaşi lecţie de permisiune a răului si restabilire o mai găsim şi în cazul Împăratului Nebucadneţar. Fiindcă inima lui  s-a îngânfat prea mult Dumnezeu a permis ca el să trăiască o viaţă ca animalele timp de şapte timpuri. Exact aşa si omenirea prin neascultarea unui singur om a a trait si continua intr-o stare “animalică”, şi numai dupa ce va experienţa lecţia răului şi apoi va experienţa restabilirea la ceea ce a fost pierdut, îşi vor ridica vocea către Creatorul universului asemenea lui Nebucadneţar: “Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui Sunt adevărate, toate căile Lui Sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!” Daniel 4:37. Dar aceasta se va înâmpla numai dupa ce omenirea va primi inapoi tot ceea ce a fost pierdut, o viaţă şi un pământ perfect. “În vremea aceea, mi-a venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii şi mai marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăşi peste împărăţia mea, şi puterea mea a crescut.” Daniel 4:36  

Deci în concluzie vedem cum Dumnezeu a ilustrat în viaţa lui Iov cursul întregii omeniri şi numai după o experienţă completă cu răul oamenii vor putea să cinstească numele lui Dumnezeu.

Întrebări pentru meditaţie

Arganghelul Mihail
Întrebare – Cine este Arhanghelul Mihail din Biblie?
Arhanghelul Mihail sau Micha-EL este un personaj biblic de o mare importanță. Este îndreptățit să credem că este vorba de Domnul Isus Christos întrucât numele în sine înseamnă: Asemenea lui Dumnezeu. Mich înseamnă Asemănător şi EL provine din ebraică și înseamnă Dumnezeu. Arch înseamnă în limba greacă deasupra sau peste deci acest înger este deasupra tuturor celorlalți îngeri ceea ce din nou ne îndreptăţeşte să credem că este vorba de Domnul Isus. El este protectorul celor aleși, și întreaga oștire cerească este sub comanda Sa. La vremea hotărâtă El va interveni conducând războiul împotriva răului (Satan) și aducând eliberare oamenilor. El este mâna dreaptă a lui Dumnezeu Tatăl Yahveh, generalul Său credincios și ocrotitorul lui Israel. Fiind generalul armatei divine, Arhanghelul Mihail se confruntă în mod direct cu Satan duşmanul a tot ce este bun şi în final va strivi capul acestui şarpe vechi. În Scriptură citim despre El şi faptele Sale în cartea lui Daniel cap. 10,12 în cartea apostolului Iuda şi în cartea Apocalipsei. El este menționat şi în scrierile Apocrifice din care apostolul Iuda citează de fapt.
Vedem că Mihail apare de câteva ori în profeţiile lui Daniel de la capitolul 10-12. În capitolul 10 El este singur puternic care să stea împotriva Prinţului Persiei. În Capitolul 12:1, Mihail este eliberatorul copiilor poporului. Vedem că Daniel nu identifică cine este Mihail, trebuie să mergem la alte contexte să vedem cin este Mihail. Versetul cheie este Iuda 1:9 Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: „Domnul să te mustre!” Iuda îl identifică pe Mihail ca Arhanghel, şi aceasta ne spune mult mai exact că îl avem pe Mihal nu numai ca Prinţul Principal (Mihail înseamnă – asemenea lui Dumnezeu), dar ca şi Arhanghel, care după definiţie înseamnă reprezentant principal, cel mai mare înger. Nu este posibil să fie mai mulţi Arhangheli, dacă sunt 2 atunci nu mai sunt arhangheli, acesta este un titlu care cuprinde numai unul. În Daniel 8:25 este numit Domnul Domnilor apoi în Apocalipsa Regele Regilor, deci vedem clar că aceasta se referă numai la Domnul Isus. Aceasta confirmă Pavel în 1 Tesaloniceni 4:16 Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorâ din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Ap Pavel îl identifică pe Domnul întors a doua oară ca Arhanghel. O altă scriptură care suportă mult acest gând este 1 Cronici 5:2: “Iuda a fost într-adevăr puternic printre fraţii săi, şi din el a ieşit un domnitor; (În engleză spune conducătorul principal) dar dreptul de întâi-născut este al lui Iosif.” Aici se discută genealogia lui Iacob. Această expresie “Conducător principal ” este din original aceeaşi ca şi în Daniel 9:25, şi aceasta ne spune că Conducătorul principal vine din Iuda, deci vedem că Arhanghelul nu este un înger pur şi simplu dar un descendent din Semnţia lui Iuda.

A ne ruga pentru Împărăţie
Întrebare - Este important să ne rugăm pentru împărăţie? De ce?
Da este foarte important sa ne rugam pentru imparatie deoarece ea ofera salvare intregii omeniri prin care Soarele Dreptatii cu vindecare sub aripile Sale va aduce restaurarea si fericirea tuturor. Imparatia este o componenta centrala a planului lui Dumnezeu. Trebuie sa ne rugam si sa multumim lui Dumnezeu pentru promisiunile si binecuvantarile acestei imparatii. Promisiunea ca nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo este cea mai de pret. Apocalipsa 22:3 Absenta lui Satan va fi un factor semnificativ pentru binele oamenilor pe noul pamant. Daca Satan ar fi prezent pe pamantul nou ar fi posibilitateaa ca el sa insele omenirea din nou, desi mintile lor ar fi perfecte. Si daca omenirea ar pacatui din nou, care ar fi viitorul lor. Ei ar fi nedrepti, deci ar trebuisa moara;’’Sufletul care pacatuieste acela va muri”’ Ezechiel 18;4. Si daca ar muri va mai fi o alta inviere? Nu , pentru ca nu mai este nici un sacrificiu pentru pacate.
Petru mentioneaza precis ca profetii vorbesc despre promisiunea lui Dumnezeu de a crea un cer nou si un pamant nou. Iata si un exemplu;’’Caci iata, Eu fac ceruri noi si un pamant nou;;asa ca nimeni nu-si va mai aduce aminte de lucrurile trecute, si nimanui nu-I vor mai veni in minte. Ci va veti bucura si va veti inveseli, pe vecie pentru cele ce voi face. Caci voi preface Ierusalimul in veselie si pe poporul lui in bucurie. Eu insumi Ma voi inveseli asupra Ierusalimului si ma voi bucura de poporul Meu;nu se va mai auzi nici glasul plansetelor, nici glasul tipetelor. Nu vor mai fi in el nici copii cu zile putine, nici batrani care sa nu-si implineasca zilele. Ca cine va muri la varsta de o suta de ani va fi inca tanar, si cel ce va muri in varsta de o suta de ani va fi blestemat ca pacatos. Vor zidi case si le vor locui ;vor sadi vii si le vor manca rodul. Nu vor zidi case ca altul sa locuiasca in ele, nu vor sadi vii ca altul sa le manance rodul caci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, si alesii
Mei se vor bucura de lucrul mainilor lor.Nu vor munci degeaba si nu vor avea copii ca sa-I vada pierind, caci vor alcatui o samanta binecuvantata de Domnul, si copiii lor vor fi impreuna cu ei . Inainte ca sa Ma cheme le voi raspunde;inainte ca sa ispraveasca vorba, ii voi asculta. Lupul si mielul vor paste impreuna, leul va manca paie ca boul, si sarpele se va hrani cu tarana. Nici un rau nici o vatamare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfant, zice Domnul. “’[Isaia65;17-25].Fie ca mintile noastre sa fie trezite, amintindu-ne de promisiunea unui pamant nou;fie ca noi sa fim treji pentru a intelege importanta indemnurilor apostolului Pavel :”’siliti-va sa fiti gasiti inaintea Lui fara prihana, fara vina, si in pace.”

“PACEA LUI DUMNEZEU”

“Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” Fil. 4:7.

Pacea este definită ca o stare de linişte sau calm, fără tulburări sau agitaţie — de linişte sufletească, de repaus. Textul nostru declară că Dumnezeu are astfel de stare a minţii. El are o minte senină, calmă, netulburată şi niciodată agitată, nici ostenită sau nedumerită de vreuna din grijile vastului Său domeniu. Totuşi, această pace perfectă a lui Dumnezeu, după cum arată Scripturile, nu se datoreşte faptului că nu există tulburări în vastul Său domeniu, nici unei indiferenţe nepăsătoare la durere sau plăcere, ci mai degrabă acelui echilibru perfect al atributelor Sale glorioase care Îl face Stăpân pe situaţie ca Suveranul întregului Univers.

Am admirat noi calmul şi stăpânirea de sine a unui mare general cum ar fi Grant sau Napoleon în mijlocul confuziei şi fumului bătăliei? Sau a marilor oameni de stat cum ar fi Gladstone sau Bismarck în mijlocul nedumeririlor şi pericolelor naţionale? Sau a medicilor capabili, sau a altora în timpuri şi locuri critice? Acestea sunt numai slabe ilustraţii ale păcii în stăpânirea de sine şi ale încrederii care domneşte în mintea lui Dumnezeu. El nu este niciodată încurcat, dezorientat, nedumerit, fricos sau ros de griji, nici nu se teme câtuşi de puţin că planurile Sale vor eşua sau scopurile Sale vor da greş; pentru că în El se află toată puterea şi înţelepciunea.

Sfera marelui Său intelect ajunge până la limitele cele mai îndepărtate ale posibilului, cuprinde toate cauzele şi discerne cu precizie toate efectele; în consecinţă, El ştie sfârşitul de la început, şi aceasta nu numai bazat pe principii filosofice, ci şi prin intuiţie. În calitate de Creator al tuturor lucrurilor şi autor al oricărei legi, El este pe deplin familiarizat cu toate subtilităţile complicate ale legii fizice, morale şi intelectuale, astfel încât nici o problemă nu s-ar putea ridica, ale cărei rezultate să nu fie cunoscute minţii Sale. “Dumnezeu e lumină şi în El nu este întuneric.” 1 Ioan 1:5.

Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, este de asemenea Susţinătorul competent al tuturor lucrurilor. În măreţie liniştită, din Veac în Veac, întregul univers fizic împlineşte voia Sa, fără nici o urmă de dezordine sau accident; şi aceeaşi Putere este garantată pentru susţinerea lui de-a lungul viitorului etern.

Astfel, din vastele Sale resurse inerente de Putere şi Înţelepciune, izvorăşte pacea lui Dumnezeu. Dar nu numai din această sursă este pacea divină; căci pacea este însoţitorul sigur al bunătăţii inerente. Dumnezeu este personificarea oricărei virtuţi şi a oricărui har; în consecinţă El are satisfacţia şi pacea binecuvântată a perfecţiunii morale conştiente, precum şi a Înţelepciunii şi Puterii inerente.

Natura afectivĂ a lui Dumnezeu

Totuşi găsim această pace a lui Dumnezeu existând împreună cu multă dezordine şi strâmtorare. Ca Tată El ne arată că are o iubire de tată faţă de toate creaturile Sale inteligente — “orice familie din ceruri şi de pe pământ” — şi că “prin voia Sa sfântă stau în fiinţă şi au fost create” (Efes. 3:15; Apoc. 4:11). El le-a creat în asemănarea Sa — cu aceleaşi atribute mentale şi morale, aşa încât să poată avea comuniune şi părtăşie cu ele ca fii, iar ele cu El ca Tată, pentru ca astfel, prin părtăşie şi comuniune reciprocă, Creatorul şi creatura să poată găsi plăcere, fericire şi încântare.

Această asemănare a lui Dumnezeu include în total nu numai aceleaşi facultăţi mentale, ci şi exercitarea liberă a acestora în formarea caracterului. O creatură care nu este capabilă să‑şi formeze astfel caracterul nu ar fi în asemănare cu Dumnezeu. Şi în scopul dezvoltării caracterului trebuie pus în faţa ei alternativa binelui şi răului. Principiile de acţiune corecte şi greşite trebuie să fie discernute şi individul trebuie lăsat liber, la propria lui alegere în acea chestiune, pentru ca Dumnezeu să poată găsi plăcere în caracterul virtuos rezultat din alegerea liberă a dreptăţii.

Deoarece iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile Sale nou-create şi inocente este înrudită cu iubirea unui părinte pământesc pentru un copil nevinovat, deşi este mult mai puternică decât aceasta, şi deoarece acel interes iubitor şi grijă nu se răcesc cu trecerea anilor, ci veghează cu seriozitate la dezvoltarea principiilor şi roadelor dreptăţii, este evident că, asemenea unui părinte pământesc, Dumnezeu simte plăcere sau durere, potrivit cu alegerea liberă a cursului corect sau greşit, făcută de creaturile Sale inteligente. De aceasta suntem pe deplin asiguraţi, nu numai când ne gândim la faptul că El este Tată, ci şi din toate scripturile care vorbesc despre unele lucruri, că pentru El sunt dezgustătoare, neplăcute, vrednice de ură şi vrednice de dispreţ şi care nu-I aduc nici o plăcere; din scripturile care spun că mânia Lui arde împotriva lor şi indignarea şi mânia Lui se aprind, chiar până la distrugerea lor. Alte scripturi vorbesc despre plăcerea, iubirea, bucuria şi delectarea Lui în lucrurile plăcute — în principiile dreptăţii şi în cei care li se supun. Aprecierea simţămintelor plăcute implică în mod necesar capacitatea de a aprecia simţăminte de un caracter opus; căci durerea şi plăcerea pot fi în mod potrivit considerate fluxul şi refluxul aceluiaşi simţământ.

Aceste manifestări ale minţii lui Dumnezeu indică în mod clar natura afectivă a Fiinţei divine, fapt despre care am putea judeca şi din înţelegerea naturii noastre afective, deoarece omul a fost creat în chipul lui Dumnezeu. Nu, dragi prieteni, Dumnezeu nu este un Dumnezeu al indiferenţei nepăsătoare, insensibil la simţăminte de plăcere şi durere; dar ţinuta perfectă a atributelor Sale păstrează echilibrul păcii în toate situaţiile, fie durere fie plăcere.

Pacea lui Dumnezeu nu este tulburatĂ de discordia exterioarĂ

Cu acest gând deci, să vedem situaţiile în care minunata “pace a lui Dumnezeu” se menţine veşnic. Planul lui Dumnezeu bine stabilit în toate lucrările Lui creatoare a cerut veacuri pentru realizarea lui. În panorama veacurilor El a văzut în scopul Său gloria unei creaţii inteligente în asemănarea Sa, stabilită în dreptate şi vrednică de darul vieţii veşnice. În el a prevăzut plăcerea reciprocă a Creatorului şi a creaturii, şi cu o răbdare paşnică a decis să aştepte finalul glorios.

Pe măsură ce Planul s-a desfăşurat şi timpul a trecut, liberul arbitru moral al creaturilor Sale, greşit întrebuinţat de unii, le-a permis acestora să dezvolte caractere rele. Prin aceasta a fost introdusă discordia în familia Sa — “familia îlui Dumnezeuş din cer şi pe pământ” — toate creaturile Sale, îngeri şi oameni, şi familia a fost divizată, unii ţinând la dreptate, iar unii alegând să facă rău. Dar o astfel de împrejurare a fost una dintre necesităţile Planului larg al cărui rezultat glorios a meritat, în judecata divină, tot preţul, atât de necaz cât şi de pierdere, pe care El le-a prevăzut.

Ce lucru înspăimântător este discordia în familie! Cum un fiu risipitor sau o fiică neascultătoare încărunţesc adesea părul părintelui uman, din cauza întristării până la mormânt! O, Tatăl ceresc cunoaşte ceva din această întristare; căci El l-a văzut pe Satan, unul din fiii Săi (Isa. 14:12), un înger de lumină, asemenea fulgerului, căzând din cer (Luca 10:18). Timp de cel puţin şase mii de ani acel fiu este într-o răzvrătire făţişă şi sfidătoare împotriva lui Dumnezeu şi este angajat în modul cel mai energic şi vicios în instigare mai departe la răzvrătire şi răutate. El a văzut pe mulţi dintre îngeri părăsindu-şi starea dintâi (Iuda 6) şi devenind aliaţii lui Satan, apoi a văzut şi întreaga rasă umană căzută în păcat. A găsit vreodată un părinte uman o astfel de uneltire — atât de agresivă şi plină de ură — apărând în familia sa? Desigur că nu.

Atunci Dumnezeu a găsit necesar să împlinească datoriile neplăcute pentru disciplinare. În Dreptatea Sa, El trebuie să renege pe fiii neloiali şi să îi trateze ca duşmani. Deşi tot timpul Iubirea Sa părintească făcea pregătiri să binecuvânteze pe cei înşelaţi şi căzuţi, când planurile de răscumpărare vor restabili în favoarea Sa pe cel care se căieşte, Iubirea trebuia să stea ascunsă în timp ce numai Dreptatea aspră, neînduplecată, putea fi manifestată. Aceasta n-a fost o datorie plăcută şi nici atitudinea păcătosului nu I-a făcut plăcere.

Gândiţi-vă la Iubirea împotriva căreia au păcătuit aceşti necredincioşi. Deşi de la Dumnezeu vine orice dar bun şi desăvârşit, favorurile Lui au fost dispreţuite, iubirea Lui a fost dispreţuită, împotriva autorităţii Sale drepte s-a uneltit şi a fost sfidată, caracterul Său a fost calomniat, denaturat, făcându‑l să apară respingător şi plin de ură, nedrept şi chiar vrednic de dispreţ. Totuşi, prin toate acestea, pacea lui Dumnezeu a continuat şi timp de şase mii de ani El a suferit această împotrivire din partea păcătoşilor. Şi totuşi, o, har minunat! Iubirea Sa abundă; şi este scris că atât de mult a iubit lumea, încă pe când erau păcătoşi, încât L-a dat pe singurul Său Fiu conceput să moară pentru ei; şi că prin El judecata (încercarea) va fi extinsă şi la acei îngeri care au căzut, cu excepţia lui Satan, conducătorul şi instigatorul întregii conspiraţii — tatăl minciunilor. Ioan 3:16; 1 Cor. 6:3; Iuda 6; Evrei 2:14; Apoc. 20:10, 14.

Pacea lui Dumnezeu este compatibilĂ cu Întristarea

Acest dar al Iubirii divine a fost un alt indiciu care arată cât L-a costat pe Tatăl nostru ceresc Planul Său mare şi minunat. Nu numai că a privit căderea în păcat a unei mari proporţii din familia Sa, dar recuperarea ei L-a costat sacrificiul celei mai dragi comori a inimii Sale, şi supunerea Acestui preaiubit la cea mai cumplită umilire, înjosire, suferinţă şi moarte. Din nou ilustraţia iubirii unui părinte ne ajută să înţelegem preţul acestei manifestări a Iubirii lui Iehova. Cu ce emoţii tandre şi mistuitoare de Iubire trebuie să fi făcut acest sacrificiu al preaiubitului Său Fiu, în care Îşi găsea atâta plăcere. Pe lângă toate harurile caracterului Logosului manifestate chiar de la începutul existenţei Sale, acum s-a adăugat harul suplimentar al supunerii depline la voinţa divină, chiar şi atunci când calea arătată era una de durere şi umilinţă.

O, L-a lăsat Tatăl să meargă în acea misiune a milei fără nici cea mai vagă senzaţie de întristare? N-a apreciat El durerea iubirii unui tată când săgeţile morţii au străpuns inima preaiubitului Său Fiu? Când iubitul nostru Domn a spus: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte”, şi: “Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”, n-a atins aceasta nici o coardă compătimitoare a inimii Celui Etern? Da, cu adevărat: iubirea neprefăcută a Tatălui a participat compătimitor la suferinţa Domnului. Mat. 26:38, 39

Principiul învăţat în Cuvântul divin, că iubirea adevărată plânge cu cei care plâng şi se bucură cu cei care se bucură, este una care de asemenea este exemplificată în caracterul divin. Iehova cel nemuritor nu putea să moară pentru noi, natura Sa divină fiind inatacabilă de moarte. Şi chiar dacă ar fi putut muri, nu există o putere mai mare care să-L fi ridicat din moarte. Astfel toată creaţia ar fi fost lăsată pentru totdeauna fără un guvernator şi ar fi putut urma numai dezastru şi ruină. Dar Dumnezeu a putut şi a sacrificat cu mare preţ pentru natura Sa iubitoare de tată, pe cea mai dragă comoară a inimii Sale, şi astfel a arătat (1 Ioan 4:9) marea Iubire cu care Şi-a iubit creaturile înşelate şi căzute. Dacă acest sacrificiu nu L-ar fi costat nimic, dacă ar fi fost imposibil pentru mintea Sa să aibă vreun sentiment de durere, chiar şi într-o astfel de situaţie, atunci darul Fiului Său n-ar fi o manifestare a Iubirii; căci ceea ce nu costă nimic nu dovedeşte nimic.

Domnul nostru Isus de asemenea Şi-a manifestat marea solidaritate cu Tatăl, în cursul denaturării caracterului Său pe care a suportat‑o cu atâta răbdare timp de veacuri. Efortul vieţii Sale a fost acela de a slăvi pe Tatăl şi de a îndrepta printre oameni impresiile false despre caracterul Lui glorios — de a arăta oamenilor bunătatea, bunăvoinţa, iubirea şi harul Lui, şi a-i conduce spre a iubi pe Dumnezeul cel plin de milă care atât de mult i-a iubit, chiar pe când ei erau încă păcătoşi, încât să-i caute şi să facă un plan pentru mântuirea lor veşnică.

Pacea lui Dumnezeu, o pace centratĂ În Sine

Da, a fost o mare zguduire în familia dezmembrată a lui Dumnezeu — zguduire în care Domnul declară că n-a avut nici o plăcere (Psa. 5:4); dar, cu toate acestea, Pacea lui Dumnezeu n‑a fost niciodată tulburată. În deplină cunoştinţă de perfecţiunea Sa morală, de Înţelepciunea Sa infailibilă, de marea Sa Putere, şi cu cea mai deplină apreciere a Dreptăţii şi cu cea mai pătrunzătoare şi mai aprinsă dragoste a frumuseţii sfinţeniei, răbdător şi în pace, şi chiar bucuros în mijlocul necazului, El a răbdat împotrivirea din partea păcătoşilor timp de şase mii de ani.

Dar în timpul celui de-al şaptelea mileniu, conform scopului divin, privilegiul plin de bucurie al Domnului nostru Isus va fi de a arăta pe deplin tuturor creaturilor din cer şi de pe Pământ caracterul glorios al Tatălui. Atunci Tatăl Se va bucura de măreţia lucrării Sale terminate şi de pacea şi fericirea veşnică a familiei Sale din cer şi de pe Pământ, “reunită sub un singur cap” (Efeseni 1:10 — Diaglott).

Acest rezultat binecuvântat nu va fi realizat însă până când fiii incorigibil căzuţi ai lui Dumnezeu, renegaţi şi dezmoşteniţi, fiindcă au iubit nedreptatea şi n-au vrut să fie recuperaţi, vor fi îndepărtaţi de la viaţă. Aceasta va fi ultima datorie neplăcută a Creatorului şi Tatăl tuturor, care declară categoric că este o datorie tristă, totuşi o datorie pe care El va avea tăria să o îndeplinească în interesul dreptăţii şi păcii universale. Să-l auzim: “Viu sunt Eu”, zice Stăpânul Domnul, “că nu doresc moartea păcătosului, ci mai degrabă să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi‑vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi?” Ezech. 33:11.

Astfel vedem că Pacea lui Dumnezeu este compatibilă cu marea tulburare, cu tristeţea şi durerea de orice fel; căci aceasta nu depinde de circumstanţe exterioare, ci de echilibrul cuvenit al minţii şi de condiţiile unei inimi perfecte. Astfel de pace — Pacea lui Dumnezeu — a fost cea de care S-a bucurat şi Domnul nostru în mijlocul dezordinii şi confuziei vieţii Sale pământeşti bogate în evenimente. Şi aceasta ne aduce la analizarea ultimului lucru lăsat ca moştenire de către Domnul nostru ucenicilor Săi, când era pe cale să părăsească lumea, după cum este exprimat în cuvintele următoare:

“Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” Ioan 14:27.

Ultima dorinŢĂ Şi testamentul Domnului nostru

Astfel, cu mare compasiune şi tandreţe, în ultima noapte a vieţii Sale pământeşti, Domnul nostru le-a dat ucenicilor Săi preaiubiţi binecuvântarea de despărţire, moştenirea Sa de Pace. Aceasta a fost cea mai bogată moştenire pe care avea s-o lase, şi a fost una de o valoare inestimabilă. A fost promisiunea acelei linişti a sufletului, acelei odihne şi tihne a minţii pe care El a posedat-o — Pacea lui Dumnezeu. A fost acea pace de care Tatăl S-a bucurat întotdeauna, chiar şi în mijlocul întregii tulburări pe care a adus-o permisiunea răului; dar n-a fost ieşită din aceeaşi sursă. În Iehova această pace era centrată în Sine; El a realizat în Sine atotputernicia Puterii şi Înţelepciunii; în timp ce pacea lui Cristos a fost centrată nu în Sine Însuşi, ci în Dumnezeu, prin credinţă în Înţelepciunea, Puterea şi Harul Lui. Tot aşa şi noi, dacă vrem să avem Pacea lui Dumnezeu, pacea lui Cristos — “pacea Mea” — ea trebuie, asemenea celei a Lui, să fie centrată în Dumnezeu prin credinţă.

Da, pacea lui Cristos a fost o moştenire inestimabilă; totuşi, cât de repede norul furtunos al strâmtorării, care chiar atunci devenea foarte întunecos, a izbucnit în furia lui peste capetele chiar acelor ucenici cărora le-au fost adresate direct cuvintele. A urmat aproape imediat moştenirii binevoitoare şi a stârnit spaimă, tulburare, confuzie în inimile lor şi le-a clătinat toată credinţa. Atunci, unde a fost pacea? În timp ce Domnul spunea cuvintele, respingătorul trădător, Iuda, era plecat să-şi împlinească scopul ucigaş. Apoi a urmat agonia din Ghetsimani şi teroarea şi consternarea printre ucenici, începând să-şi dea seama de soarta preaiubitului lor Domn. Curând aşteptarea lor încordată s-a adâncit în prevestiri mai înfricoşătoare în timp ce El stătea singur în faţa acuzatorilor şi persecutorilor Lui nemiloşi în sala lui Pilat şi în curtea lui Irod, în timp ce ei nu aveau putere să-L apere; şi apoi a venit tragicul sfârşit — ororile răstignirii.

Ce s-a ÎntÂmplat cu pacea?

Unde era pacea promisă în asemenea împrejurări — când, învinşi de frică, toţi L-au părăsit şi au fugit; şi când Petru, deşi doritor să‑L apere, a fost atât de plin de frică încât s-a lepădat de trei ori de Domnul său şi cu jurăminte a declarat că nu-L cunoaşte? Explicaţia este că pacea încă nu venise; căci, după cum ne spune apostolul Pavel, “Acolo unde este un testament, trebuie neapărat să intervină moartea celui care l-a făcut, pentru că un testament capătă putere după moarte; n-are nici o putere cât timp trăieşte cel care l-a făcut” (Evrei 9:16, 17). Dar de îndată ce scena tragică s-a terminat şi strigătul “S-a sfârşit” a ajuns la urechile lor, oricât de ciudat ar părea, există dovada că pacea a început să le câştige inimile întristate. Întunecarea cerurilor, cutremurarea pământului, despicarea stâncilor, ruperea perdelei din Templu — toate le-au spus un mesaj de mângâiere pe care lumea nu l-a putut primi.

Pentru lume (evrei şi neamuri, ambii participanţi la crimă) limbajul acelor evenimente a fost acela de mânie şi indignare divină împotriva lor. Şi cum frica a cuprins poporul şi larma şi freamătul acelei zile îngrozitoare s-au stins, ei s‑au lovit cu pumnii în piept şi s-au întors la casele lor. Sutaşul roman şi cei care erau cu el, fiindu-le foarte frică, au spus: “Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu”.

Dar ucenicilor Domnului aceste evenimente le‑au spus cuvinte foarte diferite. Cauza binecuvântatului lor Învăţător era cauza lor şi era cauza lui Dumnezeu. Aceste demonstraţii supranaturale erau dovezi pentru ei că Dumnezeu nu privea această chestiune cu indiferenţă; şi deşi prin vălul de întuneric nu puteau citi proiectele Sale strălucite, în aceste evenimente era pentru ei o şoaptă de speranţă.

Trei zile mai târziu speranţa lor a reînviat prin vestea învierii Domnului nostru, confirmată prin apariţiile în mijlocul lor. Apoi după patruzeci de zile, prin înălţarea Sa după sfatul de despărţire şi binecuvântarea şi întoarcerea promisă şi indicaţia de a aştepta în Ierusalim Mângâietorul promis, Spiritul sfânt al înfierii, nu după multe zile — la Cincizecime. Atunci pacea lui Cristos, moştenirea bogată a Domnului, a început să fie realizată, şi zilele în care au zăbovit în rugăciune şi aşteptare au fost zile de pace durabilă — pace care a curs ca un râu. Dar când, în ziua Cincizecimii, Mângâietorul promis a venit, râul păcii lor a găsit o albie mai adâncă şi bucuria lor n-a cunoscut limite.

“Ca un râu glorios este pacea perfectă a

lui Dumnezeu,

Biruitoare peste tot în a ei dezvoltare mereu.

Perfectă, dar curge tot mai îmbelşugat zi de zi;

Perfectă, dar se adânceşte cât timp vom călători.

MoŞtenirea noastrĂ bogatĂ de pace

Dar nu numai Bisericii timpurii i-a fost lăsată această moştenire de pace. Aceasta este moştenirea binecuvântată a întregii Biserici, chiar până la sfârşitul Veacului. Domnul ne-a arătat gândul Său pentru noi toţi chiar în acea zi, când a spus în rugăciunea Sa: “Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor”. Ioan 17:20

Pacea promisă, observaţi, n-a fost pacea de scurtă durată a lumii, care uneori este gustată pentru puţină vreme — în timp ce norocul zâmbeşte, prietenii abundă şi sănătatea ţine, dar care dispare repede când vine sărăcia, când prietenii se depărtează şi sănătatea ne lasă, iar moartea ne fură comorile inimii; ci “pacea Mea”, pacea lui Dumnezeu de care Însuşi Cristos S-a bucurat prin credinţă, care, deşi a fost bogat, pentru noi S-a făcut sărac, care a pierdut prieten după prieten şi în ultimul Său ceas a fost părăsit de toţi cei câţiva care au rămas — pacea Lui care a durat prin pierdere, persecuţie, dispreţ şi ruşine, şi chiar în mijlocul agoniei de pe cruce. Această pace este ceva pe care nici o vicisitudine a vieţii prezente n-o poate distruge şi pe care nici un duşman n-o poate smulge de la noi.

Ce moştenire mai bogată putea Domnul să lase poporului Său preaiubit? Să presupunem că în timpul vieţii Sale pământeşti Şi-ar fi îndreptat energiile pentru a strânge bani, şi procedând astfel ar fi strâns o sumă imensă pe care să o lase în mâinile ucenicilor, cu care ei să ducă înainte marea lucrare a Veacului când El era luat de la ei — bani pentru a plăti cheltuielile de călătorie ale apostolilor şi pentru a acoperi numeroasele cheltuieli legate de începutul lucrării în diferite locuri, cum ar fi închirierea sălilor de adunare, plata salariilor fraţilor călători etc., etc. Cât de repede ar fi dispărut toată suma şi cât de săracă ar fi moştenirea noastră astăzi! “Omul păcatului” în mod sigur ar fi pus cumva mâna pe ea şi nici o urmă de moştenire n-ar fi ajuns până la acest sfârşit de Veac. Dar, binecuvântat fie Dumnezeu, moştenirea Sa bogată de pace încă este din belşug pentru poporul Său.

Pacea promisă nu este astfel încât lumea să o poată întotdeauna recunoaşte şi aprecia, căci posesorul ei, asemenea Domnului Însuşi şi asemenea Tatălui ceresc, poate să aibă o cale furtunoasă. Într-adevăr, de faptul că trebuie să fie aşa pentru toţi credincioşii până când scopurile lui Dumnezeu în permisiunea răului sunt îndeplinite, suntem în mod clar avertizaţi, dar cu asigurarea că prin toate furtunile această pace va rămâne — “În lume veţi avea necazuri, dar în Mine veţi avea pace”.

CredinŢa, bazĂ a pĂcii

Dacă noi vrem să cunoaştem temelia şi siguranţa acestei păci durabile care poate să supravieţuiască celor mai grele furtuni ale vieţii, trebuie numai să privim la învăţătura şi exemplul Domnului şi al apostolilor. Ce i-a susţinut atât de ferm şi le-a dat o astfel de odihnă a minţii în timp ce sufereau? A fost credinţa lor — credinţa în Iubirea, Puterea şi Înţelepciunea lui Dumnezeu. Ei au crezut că ceea ce a promis Dumnezeu putea şi să realizeze, că Planul Său drept şi binevoitor nu putea cunoaşte eşec. Prin gura profeţilor El a declarat: “Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată plăcerea Mea ... da, Eu am spus şi Eu voi face să se întâmple; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui”. “Căci Domnul oştirilor a luat această hotărâre: cine I se va împotrivi?” (Isa. 46:9-11; 14:27). Ei s-au odihnit în asigurarea lui Dumnezeu. Credinţa lor a fost ancorată în El şi nu a avut importanţă cât de sălbatic s-au dezlănţuit furtunile sau cât de clătinaţi au fost de uraganele vieţii în timp ce ancora lor se ţinea încă strâns de Tronul lui Dumnezeu.

Cuvintele credinţei Domnului nostru au fost: “Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut”. El fusese cu Tatăl încă de la început; Îşi dăduse seama de Iubirea şi bunătatea Sa; Îi văzuse Puterea şi Îi remarcase dreptatea, bunătatea iubitoare şi providenţa părintească peste toate lucrările Sale. Şi aşa este scris: “Prin cunoştinţa Lui, Slujitorul Meu Cel drept va îndreptăţi pe cei mulţi şi va purta nelegiuirile lor” (Isaia. 53:11). Cunoştinţa pe care o avea despre Tatăl i-a dat o bază fermă pentru credinţă în toate scopurile Sale pentru viitor. Prin urmare, El a putut umbla şi a umblat prin credinţă. Şi acea credinţă L-a făcut capabil să învingă toate obstacolele şi să-I asigure victoria chiar şi asupra morţii.

Astfel este scris pentru învăţătura noastră — “Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este, credinţa noastră” — acea credinţă în Dumnezeu zidită, în cazul nostru, pe mărturia Domnului nostru despre Tatăl; şi mai este scris că “Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui”. Numai prin credinţă statornică, neclintită acea pace a lui Dumnezeu — pacea lui Cristos — va rămâne cu poporul Său. În timp ce Domnul era cu ucenicii Săi şi ei au văzut în El manifestarea Tatălui, credinţa lor a fost fermă şi ei au avut pace în El, aşa cum a spus: “Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu”. Dar numai după ce i-a părăsit, credinţa lor s-a ancorat în Dumnezeu. După Cincizecime ei au avut aceeaşi pace de care Se bucurase Isus — pacea binecuvântată care a venit dintr-o cunoştinţă a faptului că Dumnezeu i-a recunoscut ca fii şi moştenitori, şi comoştenitori cu Isus Cristos, dacă ei continuau credincioşi să urmeze în urmele Sale.

Cultivarea credinŢei neclintite

În aceasta stă şi baza păcii noastre. Indiferent cât de greu ne asaltează furtunile vieţii, nu trebuie să lăsăm niciodată ancora şi să ne lăsăm purtaţi de vânt, ci întotdeauna să ne amintim că “temelia tare a lui Dumnezeu stă neclintită”; că “Scut şi pavăza este adevărul Lui”; că “Ce a făgăduit, El poate să şi împlinească”, în ciuda imperfecţiunilor şi slăbiciunilor noastre umane; că acestea fiind acoperite, avem dreptatea atribuită a lui Cristos, Garanţia şi Avocatul nostru; şi că “Tatăl Însuşi ne iubeşte” şi “ştie din ce suntem întocmiţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână”, şi astfel are compasiune pentru fiii Iubirii Sale şi este foarte compătimitor şi plin de milă iubitoare. Într-adevăr, “ce ar putea să ne mai spună decât deja ne-a spus”, să ne asigure credinţa şi să ne stabilească şi să ne întărească inimile pentru îndurare răbdătoare în mijlocul încercărilor şi conflictelor căii înguste a sacrificiului?

Nu există nimic care să-l pună pe creştin într‑un dezavantaj mai mare în prezenţa duşmanilor lui decât să se lase, chiar şi temporar, de ancora credinţei. Numai un moment să facă aşa, şi întunericul strâmtorării începe neapărat să-l înconjoare. Nu poate vedea strălucirea feţei Tatălui, căci “fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui”; şi în timp ce bâjbâie din nou după ancoră, puterile întunericului îl asaltează violent cu îndoieli şi temeri. Aceste atacuri sunt bazate în general pe imperfecţiunile sale umane, care, nu trebuie să uite niciodată că sunt acoperite cu Haina dreptăţii lui Cristos

Dacă vrem ca pacea lui Dumnezeu să domnească în inimile noastre, nu trebuie să ne lăsăm niciodată de ancoră, “nici să nu lăsăm ca lupta înverşunată a lui Satan să ne descurajeze”. Cuvintele inimilor noastre să fie întotdeauna: “Iată, dacă mă va ucide, totuşi voi nădăjdui în El”. Cu această credinţă, pacea lui Dumnezeu, pacea pe care Învăţătorul ne-a lăsat-o moştenire, rămâne pentru totdeauna. Astfel “pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, ne va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus"; căci este scris iarăşi: “Tu vei ţine în pace deplină pe cel care se sprijină pe Tine”.

În mijlocul luptei creştine inimile noastre să se îmbărbăteze şi minţile noastre să fie stabile, nu numai cu aceste asigurări că toate scopurile divine vor fi îndeplinite, dar şi cu astfel de promisiuni de favoare personală cum sunt acestea:

“Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei care se tem de El; căci El ştie din ce suntem întocmiţi: Îşi aduce aminte că suntem ţărână.” “Poate o femeie să-şi uite copilul care-l alăptează?... Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita. Iată, te-am gravat pe palmele mâinilor Mele.” “Tatăl Însuşi vă iubeşte” şi “Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea împărăţia.” “Cei întegri în căile lor Îi sunt plăcuţi.” “Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima” — pacea lui Dumnezeu chiar şi în mijlocul furtunii şi a vijeliei.

Înapoi sus