Volumul 1 *Septembrie 2010 * Numărul 2
Semănatul După Trup Are Ca Rezultat Moartea
Isus—Poarta şi Uşa noastră
Înţelepciunea Domnului Isus
Cei Trei Sute De Curajoşi Ai Lui Ghedeon

SEMĂNATUL DUPĂ TRUP ARE CA REZULTAT MOARTEA

Galateni 6:7

„Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera.”

În acest text apostolul pare a accentua faptul că nu este destul să facem o consacrare faţă de Dumnezeu, ci trebuie să arătăm prin seriozitatea consacrării că am primit în viaţa noastră o putere transformatoare. Dacă spunem că suntem Noi Creaţii şi facem schimbare numai în declaraţia noastră, în timp ce încă mai semănăm după trup, rezultatul nu va fi după declaraţia noastră, ci după înfăptuirea noastră; şi vom secera răsplata, stricăciunea. Alţii pot fi înşelaţi, şi noi înşine putem fi înşelaţi, dar Dumnezeu nu va fi înşelat. Dacă noi, după cea mai bună capacitate a noastră de a înţelege voinţa Domnului, ne punem viaţa, semănând după spirit, atunci vom câştiga viaţa veşnică.

Apostolul se adresează sfinţilor, poporului consacrat al lui Dumnezeu, acelora care şi-au prezentat corpurile ca jertfe vii, şi ale căror jertfe au fost acceptabile prin meritul lui Cristos. Fiind făcuţi Noi Creaţii prin conceperea Spiritului sfânt, aceştia trebuie să meargă mai departe pentru a ajunge la perfecţiune pe planul spiritual.

Atunci, dacă noi, care suntem din această clasă, trăim după trup — conform dorinţelor cărnii — vom muri. Aceasta nu înseamnă că dacă cineva din poporul Domnului ar avea unele dorinţe pământeşti sau dacă i-ar apărea în minte unele sentimente greşite ar muri imediat, sau că imediat ar fi îndepărtat de la orice speranţă de viaţă viitoare pe plan spiritual. Ideea este că dacă trăim după trup — urmăm dorinţele trupului, urmăm această cale în viaţă — sfârşitul va fi moartea. Şi orice sămânţă astfel semănată tinde spre moarte. Dacă semănăm după trup, după trup vom recolta stricăciunea.

O Anumită Grijă Pentru Corp Este Necesară

Semănând astfel n-ar însemna în mod necesar că noi vrem să semănăm după trup. Apostolul dă de înţeles că clasa căreia i se adresează nu vrea să semene după trup, ci vrea să facă altfel. Dar dacă noi semănăm după trup — după senzualitate sau după orice dorinţă pământească contrară naturii noi — recolta va veni curând. S-ar putea să ne placă să avem haine mai bune şi hrană delicioasă; am putea dori să locuim pe o stradă bună şi într-o casă frumoasă; şi acestea n-ar fi în mod necesar lucruri păcătoase. Toate aceste lucruri sunt ale cărnii, dar nu sunt ceea ce apostolul a avut în minte aici în mod special. El se gândeşte la lucrurile cărnii căzute, care sunt întotdeauna contrare spiritului.

Dacă practicăm lucrurile pe care, după înţelegerea noastră, Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că nu le-ar aproba, am semăna astfel după trup. Fiecare bucăţică pe care o cedăm — fie în gând, cuvânt sau faptă — înseamnă atâta descreştere a puterii spirituale; şi Creaţia cea Nouă slăbeşte. Aceasta se poate face cu privire la hrană, îmbrăcăminte, casă, timp etc.; în asemenea cazuri aceasta ar fi semănare după trup. Dacă, în acord cu judecata noastră a ceea ce este voia Domnului, urmăm o cale în vederea ţinerii corpului nostru în cea mai bună condiţie pentru serviciu, şi dacă atunci corpul nostru, carnea noastră, tânjeşte după anumite lucruri care n-ar fi spre binele nostru spiritual, Creaţia cea Nouă trebuie să spună: „Nu, nu poţi avea acest lucru”, sau: „Aceste lucruri sunt prea scumpe pentru tine”.

Nu sunt mulţi aceia care au făcut o jertfire a cărnii lor; dar acestora care au făcut acest lucru le vorbeşte apostolul. Eu, ca şi Nouă Creaţie, îi spun vechii creaţii — corpului: „Îţi voi da ceea ce cred că este spre binele tău. Nu cred că Domnul doreşte să te omor imediat, fiindcă am nevoie de serviciile tale, dar Domnul doreşte să am o anumită practică în negarea de sine. Nu vei avea acum ceea ce doreşti, fiindcă de fapt nu ai nevoie. Poate, totuşi, odată îţi voi da iarăşi, dacă voi gândi că atunci vei avea nevoie, şi dacă vei fi bun”.

Fierarul Şi Măgarul

Dacă Noua Creaţie dă frâu liber vechii creaţii în legătură cu ceea ce să citească, ceea ce să mănânce, cât să doarmă, la ce oră să se scoale, unde să meargă şi cât să stea etc., Noii Creaţii îi va fi tare dificil — nu-i aşa? Spiritul Domnului trebuie să activeze Noua Creaţie în gând, cuvânt şi acţiune, şi să decidă ce trebuie să facă, ce să mănânce, unde să meargă — trebuie să controleze totul. Dacă semănăm după spirit, dacă umblăm după spirit, vom fi învingători, vom recolta viaţă veşnică. Noi nu trebuie să cedăm vechii creaţii. Cedând, noi semănăm după carne, şi curând vechea creaţie va spune: „Aveai obiceiul să-mi dai lucrul acesta, şi trebuie să mi-l dai”; şi rezultatul va fi probabil dezastruos pentru Noua Creaţie.

Această chestiune ne aminteşte de una din fabulele lui Esop, pe care mulţi dintre noi am citit-o. Într-o dimineaţă rece, geroasă, un măgar şi-a vârât nasul pe uşa atelierului unui fierar, unde era cald de la un foc scânteietor. Fierarul a zis către măgar: „Ieşi!” Măgarul a răspuns: „Eşti zgârcit! Nu fac decât să-mi încălzesc nasul”. Deodată fierarul s-a uitat în jur şi şi-a dat seama că măgarul îşi vârâse tot capul înăuntru. Fierarul a zis: „Acum ieşi afară!” Dar măgarul insista că el doar respira puţin aer cald şi că în mod sigur capul său nu deranja pe fierar. După un timp fierarul s-a uitat iarăşi şi a văzut că măgarul era pe jumătate în atelier. Atunci a strigat: „Ieşi afară! Ieşi afară!” Dar măgarul tot mai insista că el numai se încălzea puţin. Aşa că fierarul a cedat. Curând s-a uitat iarăşi şi a văzut că măgarul era cu totul în atelier. Atunci a sărit strigând agitat: „Ieşi afară!” Dar măgarul a zis triumfător: „Care din noi va ieşi afară?” Şi cu aceasta s-a întors şi a început să dea cu copitele spre fierar. Măgarul avea control deplin.

„Sfârşitul Acelei Căi Este Moartea”

Aşa va fi şi cu noi dacă începem o cale de cedare puţin câte puţin la dorinţele minţii trupeşti. Sfârşitul căii dorite de trup, după cum ne învaţă apostolul, este moartea. Sf. Pavel nu spune că începutul acelei căi este moartea, ci că începutul acelei căi duce la moarte. Dacă vechea creaţie a câştigat teren, atunci fiecare pas făcut trebuie refăcut, altfel cazul este fără speranţă. Noua Creaţie trebuie să-i spună celei vechi: „Nu-mi vei fi tu stăpânul!” Vechea creaţie trebuie forţată să ştie că Noua Creaţie este stăpânul. Noua Creaţie se dezvoltă pe seama vechii creaţii, a vechii naturi, care trebuie pusă spre moarte.

Aceste lucruri nu sunt adevărate despre lume acum, dar vor fi adevărate despre ea în privinţa cărnii păcătoase în curând. Dacă cineva în timpul Mileniului va ceda cărnii căzute, devenind treptat tot mai străin faţă de Domnul, sfârşitul acelei căi va fi moartea. Dar aceştia vor avea toate ajutoarele în eforturile lor de a se împotrivi păcatului şi a dezvolta neprihănirea. Acum, şi în sensul cel mai deplin, textul nostru se aplică la Biserica lui Cristos. Noi, care suntem acum în încercare de viaţă sau moarte veşnică, să veghem şi să ne rugăm!

Întrebări Interesante

Isus—Poarta şi Uşa noastră

Întrebare:  În ce sens este Isus „uşa” pentru noi din Ioan 10:9 „Eu Sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit”

Răspuns—Citim în Luca 3:15: „Fiindcă norodul era în aşteptare, şi toţi se gândeau în inimile lor cu privire la Ioan, dacă nu cumva este el Hristosul”, vedem că naţiunea lui Israel era în aşteptarea lui Mesia. Ne putem întreba, de ce? Fiindcă ei ştiau şi îşi aducea aminte de promisiunea Domnului că salvarea şi scăparea este numai prin Mesia. Domnul Isus într-adevăr a deschis o cale nouă pentru întreaga omenire. Aceasta ne confirmă Ap. Pavel în Evrei 10:20 “Pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său.” Oamenii credincioşi ai lui Dumnezeu care au trăit înainte de Isus, au recunoscut că cu toţii suntem născuţi în nelegiuire şi zămisliţi în păcat. (Ps 51:5) Au recunoscut că Numai printr-un Răscumpărător putem sta înaintea Domnului (Iov 19:25, Is 59:20). Deci Isus a venit şi a murit ca să poată răscumpăra ceea ce a fost pierdut: Luca 19:10  “Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” – viaţa şi legătura cu Domnul. Numai prin Domnul Isus putem căpăta trecere înaintea Domnului şi putem fi salvaţi. Ap. Petru clarifică odată pentru todeauna în Fapte 4:12” În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”

El este uşa şi poarta noastră către Domnul, căci în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ (Filipeni 2:10), El este acela care ne poate spăla păcatele nostre: 1 Ioan 2:2  El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi. În discuţia Domnului nostru cu Nicodim, îl găsim pe Nicodim foarte confuz şi nedumerit (Ioan 3:1-13). Apoi Isus conclude explicarea spunându-i (vs 13,14): “Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Deci asemenea cum Moise a facu acel şarpe de arama (vezi Numeri 21:9), pentru ca Israeliţii să fie scăpaţi de şerpi, la fel Isus a fost întins pe cruce, pentru ca oricine se va uita la el, îl va accepta ca Mîntuitorul nostru şi îl va urma până la moarte (Matei 16:24) să fie salvat din moartea Adamică. Deci vedem că El este uşa noastră, a murit pentru noi ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică, numai prin El putem intra în bogăţia Împărăţiei lui Dumnezeu, cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoţ şi un tîlhar. (Ioan 10:1)

Înţelepciunea Domnului Isus

Întrebare: Sunt savanţii şi filosofii veacului acestuia mai înţelepţi decât Domnul nostru? De ce Domnul nostru a venit pe pământ într-un timp în care invenţiile moderne nici nu erau visate de oameni?  

Răspuns—De ce a venit Domnul Isus atunci când nu erau trenuri, avioane, maşini şi când nici bicicleta nu era inventată, pentru ca sfintele Sale picioare să nu se obosească mergând pe jos prin praful şi căldura Palestinei; şi însetat să ceară apă femeii din Samara la fântâna lui Iacob? De ce nu a comandat o lectică care este un pat purtat pe umeri de doi sau patru oameni; sau un Papa mobil cu care călătoreşte Papa de la Roma? Cineva ar putea zice: Nu era pe vremea aceea inventat motorul cu ardere internă. Dar Domnul nu putea inventa unul? Nu putea inventa motorul cu aburi măcar, ca să-l pună într-o locomotivă de care sa lege un şir de vagoane ca să circule cu el cum circulă misionarii creştini de astăzi? Cineva ar putea zice iarăşi: Nu putea, pentru ca nu era inginer, n-a absolvit vreo facultate, una mică măcar, nu ca cea de la Oxford, Sorbona sau Harvard. Nu putea nimeni inventa becuri electrice, telefoane, radiouri, televizoare, computere, avioane, rachete şi sateliţi într-o lume când calul şi măgarul, catârul şi cămila erau singurele mijloace rapide de deplasare.

Am pus aceste întrebări pentru că recent se vede o gândire printre oameni că înţelepţii creştinătăţii vorbesc, ce-i drept, despre un Isus bun şi blând, dar in acelaşi timp despre un Isus ignorant, care probabil nu cunoştea nici tabla înmulţirii inventată de Pitagora. Un Isus care nici nu auzise de ecuaţiile algebrice sau calculele integrale şi diferenţiale ale matematicii avansate. După părerea lor Domnul Isus nu cunoştea şi nici nu auzise de tabelul periodic al elementelor inventat de Mendeleev; nu cunoştea legea compensării lichidelor descoperită de Arhimede; nu cunoştea legea gravitaţiei descoperită de Newton; nu cunoştea legile chimiei, ale fizicii, ale astronomiei. Nu auzise de teoria relativităţii a lui Einstein şi multe alte descoperiri care sunt pilonii ştiinţei şi tehnicii de astăzi, şi fără de care înaltele culmi ale civilizaţiei nu ar exista. În acelaşi timp se vorbeşte cu stimă şi respect (meritat de altfel) despre cei care au descoperit aceste legi. în timp ce despre Cel care a inventat, despre Cel care a elaborat aceste legi nu se vorbeşte deloc. Ca şi cum tot meritul este al omului, iar în dezvoltarea civilizaţiei de astăzi, Dumnezeu Tatăl şi fiul Său, Domnul Isus Cristos nu au avut nici un cuvânt de spus, decât să privească cu admiraţie marea înţelepciune omenească.

 Dar cum sa aibă cineva consideraţie pentru aceasta, când respinge informaţia Biblică, informaţia divină despre istoria omenirii, care nu depăşeşte decât cu un secol şi ceva vârsta de 6000 de ani, în timp ce pentru savanţii de astăzi un milion de ani li se pare puţin. Aceşti savanţi care îl desconsideră pe Domnul Isus, probabil n-au citit demult sau niciodată cuvintele Psalmului 119:90-91 care spun despre Dumnezeu următoarele: ..."Tu ai întemeiat Pământul şi el rămâne tare. După legile Tale stă în picioare totul astăzi..." Iar in Psalmul 148:1-6:”...Lăudaţi pe Domnul din înălţimea cerurilor. Lăudaţi-l in locurile cele înalte. Lăudaţi-l toţi îngerii Lui. Lăudaţi-l toate oştirile Lui: Lăudaţi-l soare şi lună. Lăudaţi-l toate stelele luminoase. Lăudaţi-l cerurile cerurilor şi voi ape care sunteţi mai pe sus de ceruri. Să laude numele Domnului, căci a poruncit şi au fost făcute, le-a întărit pe veci de veci, le-a dat legi şi nu le va călca...” (Eclesiastul 1:7)... “Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple; ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo...”; iată o altă definiţie a ceea ce ştim de la şcoală că se numeşte circuitul apei în natură. Dacă oamenii au descoperit legile materiei, întrebarea se impune de la sine: Cine a elaborat aceste legi? Răspunsul l-am găsit: Creatorul Universului.

Cine a fost meşterul lui Dumnezeu la toată opera de creare? În cartea lui Iov, în capitolul 38 Atotputernicul îl întreabă pe Iov: “...unde erai tu când am întemeiat Pământul? Spune dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât masurile (dimensiunile, greutatea, etc.), ştii? Sau cine a întins frânghia de măsurat (circumferinţa) peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? (legile universului) Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului; atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigate de veselie? Cine a închis marea cu porţi când s-a aruncat din pântecele mamei ei? Când i-am făcut haina din nori si scutecele din întuneric? Când i-am pus zăvoare şi porţi, când i-am zis: " până aici să vii, sa nu treci mai departe, aici să ţi se oprească mândria valurilor tale.” Am citat versetele de la 1 la 10. Această întrebare nu este pusă acolo numai pentru Iov, ci şi pentru noi fiecare; dar mai ales pentru aceia care pretind că ei ştiu în ce împrejurări a apărut Pământul şi ce forţe au fost puse in mişcare, atunci când a apărut acesta în acest sistem solar.

Dacă Galilei ar fi ştiut căci Biblia susţine teoria sa cum că Pământul este rotund şi dacă ar fi avut-o în mână, (dar nu putea să o aibă pentru că Biblia era o carte interzisă la acea vreme) în timp ce a fost judecat de către tribunalul papal, ar fi arătat următoarele dovezi biblice onoratei instanţe, că Pământul se învârteşte, este rotund, nu cum se credea pe vremea aceea la Roma, ca Soarele se învârteşte în jurul pământului. Citat din cartea prorocului Isaia, capitolul 40:22: "...Nu ştiţi? N-aţi auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la început? Nu v-aţi gândit niciodată la întemeierea Pământului. El (Dumnezeu) şede deasupra cercului Pământului şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui..." Tot în acest capitol, la versetul 12 există o afirmaţie la fel de ştiinţifică ca cea de mai înainte: ...”cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma şi a strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură”?

Ne întoarcem din nou în cartea lui Iov, ca să găsim un răspuns la întrebarea din capitolul 38. “... pe ce sunt sprijinite temeliile pământului?...”Iată ce găsim în capitolul 26:7: ...” El (Dumnezeu) întinde miazănoaptea asupra golului, şi spânzură Pământul pe nimic...” Iov n-a fost de faţă când Dumnezeu a creat pământul şi nici înţelepţii de astăzi care fac din ipotezele lor dogme false numite ştiinţă ; dar cineva totuşi a fost de faţă. Să ascultam un martor ocular. Deschidem cartea Proverbelor la capitolul 8:17-31. Să ascultam ce spune martorul: "Când a întocmit Domnul cerurile Eu eram de faţă, şi când a tras o zare pe faţa adâncului, când a pironit norii sus, când au izbucnit cu putere izvoarele adâncului, când a pus hotar marii ca apele sa nu treacă peste porunca Lui, când a pus temeliile Pământului, Eu eram meşterul lui la lucru, lângă El şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neâncetat înaintea Lui, jucând pe rotocolul Pământului Său şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor. - ( DEX- "rotocol"= a da ocol la ceva rotund) Din citatul de dinainte reiese că acest martor era de faţă când Dumnezeu a pus bazele planetei, ba mai mult acel martor ocular a fost chiar meşterul care a creat totul după proiectul marelui Arhitect. Cine era acel meşter? Pentru a găsi un răspuns mergem în Noul Testament şi deschidem cartea la Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetele de la 1 la 3. Citim:..."La început era cuvântul şi cuvântul era cu Dumnezeu şi cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ceea ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El; ...”pentruca prin El au fost făcute toate celelalte lucruri, din ceruri şi de pe pământ cele văzute şi cele ne văzute, fie tronuri, fie domnii, fie guvernări, fie autorităţi, toate au fost create prin El şi pentru El. De asemenea El este înainte de toate celelalte lucruri, iar toate celelalte lucruri, au fost aduse la existenta prin El..." Coloseni 1;16. Deci cine era de faţă când Dumnezeu a întemeiat pământul? De faţă era Domnul Isus. In cartea proverbelor capitolul opt, El era acea înţelepciune a lui Dumnezeu. Vorbind despre Domnul Isus, Apostolul inspirat spune: ..."ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Cristos în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. Coloseni 2:2-3.

Toate universităţile de pe Pământ atât cele din trecut cât şi din prezent n-au putut şi nu vor putea acumula vreodată toată înţelepciunea lui Isus. Domnul Isus este cel mai înţelept, după Tatăl din cer atât în ştiinţa morală cât şi în ceea ce priveşte ştiinţa despre materie. Răspunsul la întrebarea, de ce Domnul a venit într-un timp în care Planeta Pământ nu se bucura de invenţiile moderna îl vom tratata mai detaliat în artilocul următor, dar acum am vrut să atragem atenţia asupra faptului că înţelepciunea savanţilor de astăzi este mult departe de înţelepciunea Domnului nostru Isus şi că invenţiile de astăzi nu se datorează faptului că oamenii sunt mai deştepţi ci doar unui singur lucru: Trăim într-un timp despre care a profeţit profetul Daniel că cunoştinţa va creşte. (Daniel 12:4)

CEI TREI SUTE DE CURAJOŞI AI LUI GHEDEON

Judec. 7:1-8, 16:23

„«Nici prin forţă, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu», zice Domnul oştirilor.” Zah. 4:6.

Studiul de astăzi ne aminteşte de victoria celor trei sute de spartani asupra oştilor persane, cu excepţia că în acest caz bătălia depindea, nu de bravura umană, ci de binecuvântarea Domnului. Ultimul (următorul — n. t.) nostru studiu ni l-a prezentat pe Ghedeon, încurajat de făgăduinţa Domnului de a avea victorie, trimiţând mesageri diferitelor seminţii ale lui Israel. Studiul de astăzi arată armata care a rezultat din cei 32.000, împreună cu Ghedeon la poalele Muntelui Gilboa, la Izvorul Harod — un mic lac care se scurge la est spre Iordan. Pe partea mai îndepărtată a lacului erau madianiţii, numărând cam 135.000. Fiind o oaste invadatoare, de câtva timp jefuiau pe israeliţi fără să întâmpine împotrivire; dar acum au aflat că armata lui Ghedeon se aduna, şi ei s-au adunat s-o zdrobească.

În timp ce Ghedeon simţea că armata sa era mult prea mică pentru o asemenea bătălie — unu la patru — Domnul l-a îndrumat contrar — că armata era prea mare şi că va fi pericol ca victoria pe care intenţiona s-o dea să nu fie apreciată ca fiind de la Domnul, ci să fie considerată că indica dexteritatea războinicilor lui Israel. În consecinţă, prin îndrumare divină, Ghedeon a trimis vorbă armatei sale de 32.000 că toţi aceia care se temeau şi preferau să se întoarcă acasă puteau s-o facă. Mulţi s-au temut — 22.000. Numele izvorului, Harod, înseamnă laş; şi se presupune că numele i s-a dat din pricina fricii manifestate de cei 22.000 care au plecat acasă.

Desigur că credinţa lui Ghedeon a fost încercată când mica sa armată s-a topit la 10.000! Dar Domnul i-a spus: totuşi sunt prea mulţi. Spune oştirii să meargă la apă să bea şi desparte pe cei care vor bea direct din pârâu îngenunchind şi punându-şi gura direct în apă şi sorbind-o, şi cei care, aplecându-se, vor lipăi din mâini aşa cum lipăie un câine cu limba.

Prin această probă au rămas trei sute din această clasă din urmă; şi Domnul i-a declarat că erau cei potriviţi să câştige în mod special victoria. Restul de 9.700 se vor alătura însă mai târziu în urmărirea vrăjmaşului.

Obiceiul lipăirii apei din mâini este încă obişnuit la oamenii din Palestina — păstorii etc. Ei au devenit experţi în aceasta. Simbolic, acest act ar părea să însemne vigilenţă şi ascultare. Un bou bea punându-şi gura în apă şi sorbând-o, iar când îi este sete dă toată atenţia sorbirii apei, refuzând să dea vreo atenţie poruncilor stăpânului său şi chiar rezistând la folosirea nuielei pe coastele sale. Câinele, dimpotrivă, în timp ce lipăie apa cu limba, este cu totul vigilent, veghind cu ochii în toate direcţiile, văzând totul în jurul său, şi gata să lase apa în orice moment în căutarea supunerii la datorie.

Dacă se înţelege că apa aici, ca şi în altă parte în Biblie, reprezintă Adevărul, aceste două cete ale armatei lui Ghedeon ar reprezenta două clase care iubesc şi apreciază Adevărul. Ambele clase beau din apa Adevărului, dar o clasă mai mult spre propria sa satisfacţie. Cealaltă clasă, veghetoare, atentă, bea potrivit nevoilor sale şi nu neglijează vigilenţa în serviciul Învăţătorului, ţinându-şi ochii şi urechile deschise la îndrumarea providenţei divine întotdeauna. Această clasă din urmă, mai înţeleaptă, este reprezentată de cei Trei Sute care au fost cu Ghedeon, el însuşi reprezentându-L pe Isus, Căpetenia Mântuirii noastre.

Victoria de la Armaghedon

În vechime armatele evident nu aveau o pază atât de strictă ca şi armatele moderne. În orice caz, Ghedeon şi un tovarăş de încredere au putut pătrunde în întunericul nopţii printre corturile madianiţilor. Ascultând, au auzit pe unul relatându-şi visul, cum o turtă de orz s-a rostogolit pe deal în jos şi a făcut prăpăd. Altul a dat interpretarea că aceasta era Ghedeon şi mica sa armată, care erau probabil nimicirea lor. Întâmplarea arată că madianiţilor le era teamă, frică. Ghedeon avea încredere; credinţa lui a fost întărită prin această mică experienţă pe care Domnul i-a permis s-o aibă.

Cam pe la miezul nopţii, la scurt timp după ceasul schimbării gărzilor printre madianiţi, a fost timpul stabilit pentru atacul lui Ghedeon. Metoda de luptă a fost nouă. Cei Trei Sute au fost împărţiţi în trei cete şi au fost împrăştiaţi într-un spaţiu considerabil aproape de madianiţi. Pe lângă armătura lor obişnuită, sabia etc., Ghedeon şi cei Trei Sute aveau arme deosebite. Fiecare avea în mâna stângă un urcior de lut, fiecare urcior avea în el o făclie; şi fiecare soldat avea în mâna cealaltă o trompetă din corn de berbec. Instrucţiunile către cele trei cete separate au fost ca aceia chiar de lângă Ghedeon să facă ceea ce făcea el; iar celelalte cete auzind să imite, spărgând partea din faţă a urciorului ca să lase lumina să strălucească înaintea lor, strigând tare: „Pentru Domnul şi pentru Ghedeon!” şi suflând în cornul de berbec.

Madianiţii, trezindu-se din somn, privind făcliile, auzind sunetul vaselor de pământ ca sunetul de armură, auzind strigătele şi sunetul trâmbiţelor, şi-au imaginat că au fost înconjuraţi de o mare oştire; şi pe jumătate ameţiţi au fugit. Ei s-au luptat unul cu altul, luându-se greşit unul pe altul drept duşmani. Ghedeon şi cei Trei Sute ai lui i-au urmărit şi curând erau în luptă ajutaţi de restul celor 9.700. Victoria a fost mare. Domnul a fost recunoscut ca Eliberatorul, iar Ghedeon, servitorul Lui, a fost onorat în consecinţă.

Unele lecţii pentru astăzi

Referindu-se la chestiuni din Vechiul Testament, apostolul declară: „Toate câte au fost scrise mai înainte au fost scrise pentru învăţătura noastră” (Rom. 15:4). Pe lângă lecţia învăţată în timpul acela, Domnul prin unele din aceste experienţe ale trecutului dă anumite lecţii spirituale Israelului spiritual. Chemarea lui Ghedeon se aseamănă cu Chemarea Evanghelică la voluntariat de partea dreptăţii — a dreptăţii împotriva nedreptăţii, a adevărului împotriva erorii.

Mulţi din lume aud mesajul, simpatizează cu el şi răspund, intenţionând să devină soldaţi ai lui Cristos; dar înainte de a fi deplin acceptaţi, vocea lui Isus îi cheamă zicând: Aşează-te şi fă socoteala cheltuielilor; este mai bine să nu pui mâna pe plug şi să devii servitor al Domnului decât să priveşti după aceea înapoi şi să doreşti să nu fi devenit.

Vederea vrăjmaşului, „frica morţii” (Evr. 2:15), îi face să nu umble cu Învăţătorul, fiindcă este prea mult. La început când au răspuns Chemării, ei s-au gândit la slavă şi cinste, dar au trecut cu vederea că acestea pot fi obţinute numai cu preţul greutăţii şi suportării. Aceşti laşi care se întorc şi care de fapt nu fac niciodată angajamentul de consacrare, poate nu au o soartă mai rea decât dacă n-ar fi răspuns niciodată. Dar ei nu vor avea parte de victorie — laurii nu vor fi ai lor; partea lor nu va fi cununa vieţii.

Apoi vine a doua probă — aceea de ascultare şi loialitate. O clasă din poporul Domnului, asemenea câinelui credincios, pune întâi ascultarea de glasul Stăpânului, vigilent să-i facă voia. O altă parte din consacraţii Domnului dau mai puţină atenţie glasului Stăpânului şi chiar nuielei; şi fiind mai puţin atenţi faţă de serviciul Domnului, ei sunt folosiţi de El mai puţin.

Comparaţi cu lumea, cei mai vigilenţi nu sunt decât foarte puţini. Pe acei care sunt viglienţi din poporul Domnului El îi alege şi le acordă cele mai mari ocazii de serviciu. Aceştia sunt cei mai dispuşi să spargă vasul de pământ — să-şi folosească viaţa pământească prezentă în serviciul Domnului — pentru ca lumina Adevărului să poată străluci şi Cauza Adevărului să poată avea o victorie. Aceştia zeloşi sunt cei mai credincioşi în sunarea din trâmbiţă, reprezentând Cuvântul lui Dumnezeu. Aceştia au ocazia binecuvântată de a lăsa lumina lor să strălucească. Zelul lor îi îndreptăţeşte la privilegii şi ocazii speciale.

Victoria Domnului este obţinută prin Ghedeon cel antitipic şi mica sa ceată de urmaşi credincioşi, „nici prin forţă, nici prin tărie, ci prin duhul Meu, zice Domnul.” Duhul Domnului este reprezentat prin lumina făcliei care străluceşte din vasul spart. Vasele sparte ale oştirii lui Ghedeon reprezintă cum poporul Domnului îşi prezintă corpurile jertfe vii, sfinte şi plăcute lui Dumnezeu, în serviciul Său — lăsând lumina să strălucească — luptând o luptă bună împotriva oştirilor păcatului.

Noi suntem fără îndoială aproape de timpul când marea victorie, antitipul celei a lui Ghedeon, va fi îndeplinită, când oştirile păcatului, puterile răului, vor cădea unele peste altele pentru nimicirea lor reciprocă, apoi Împărăţia glorioasă pentru care adevăraţii creştini sau rugat secole la rînd va fi în final stabilită: Matei 6:10  “Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.”